Translate

La pas prin București

06 noiembrie 2017

Îmi place Bucureștiul, cred că am mai spus-o; n-aș ști să precizez exact momentul în care am hotărât asta sau în care am simțit că aici mi-e soarta, cum se spune; o să vă povestesc și ce nu-mi place, dar cu altă ocazie;  în amintirile mele e o plimbare cu metroul de când aveam vreo 6,7 ani (mama are un frate care stă aici și la care mai veneam uneori, pe vremea când iaurtul încă era la borcănele de sticlă);  îmi amintesc întunericul de pe geam, în contrast cu lumina din interior, viteza cu care simțeam că mă deplasez și cum speram să nu mi se facă rău; nu mi s-a făcut, iar de fiecare dată când am revenit în capitală, era ceva atât de natural pentru mine, de parcă eram acasă; n-am avut niciodată probleme să ajung oriunde cu metroul, știu și acum ce zonă frecventam în perioada 13 – 16 ani , din acest punct de vedere, memoria vizuală și orientarea în spațiu m-au ajutat foarte mult.

Îmi place Bucureștiul pentru că e mare, pentru că oricând există un loc de vizitat, de văzut, de descoperit. Și-mi place pentru că aici pot fie eu, anonimă și tăcută, cum prefer să zic, adică aici nu mă examinează nimeni din cap până-n picioare, cum se întâmpla și se întâmplă în orașul Daciei. După o astfel de pledoarie, să vă spun și aspectul de care mă bucur de când s-a dat ora înapoi: e ceva mai multă lumină dimineața, la 6, când plec la serviciu și parcă asta mă scoate din starea de somnolență specifică trezitului la 5. Și pentru că am o altfel de dispoziție, merg pe stradă cu mai multă luare aminte, privesc altfel cerul, clădirile, savurez din plin atmosfera matinală a orașului.
Așa se face că la începutul primei săptămâni cu ora nouă, am remarcat ceva ce până atunci nu observasem: pe colț, la intersecția străzii Vasile Conta cu C.A.Rosseti, undeva în sectorul 2, e un bloc gri, decorat cu graffiti. Asta nu ar fi nimic special, sunt multe astfel de clădiri în București, mai noi sau mai vechi, dar pline, pe exterior, cu graffiti și pe care le-aș admira ore în șir. Ce mi-a sărit în ochi, când am ridicat privirea, au fost cele două plăcuțe de pe fațadă, fiecare făcând referire la câte un scriitor. Nu o să stau acum să vă înșir autobiografia celor doi, dacă dați click pe legenda fiecărei poze, aflați același lucru pe care l-aș fi pus aici cu copy-paste.

Virgil Gheorghiu

Cezar Petrescu
Cunoscut nu mi-era decât Cezar Petrescu, cu toate că, spre rușinea mea, nu am citit nici până acum ”Aurul negru”, deși se află în biblioteca părinților mei dinainte să apar eu pe lume; pe Fram, ursul polar, cred că toată lumea-l știe. Ca să nu mai spun că mereu am avut impresia că Cezar Petrescu e frate cu Camil Petrescu, sau dacă nu frate, rude în mod sigur. Cu această ocazie, am mai aprofundat subiectul și am aflat că și contemporanii celor doi îi încurcau frecvent.

Nu știu de unde am pasiunea asta, să aflu orice, oricând, cu precădere despre scriitori și mai ales atunci când dau peste vreo clădire care stă mărturie unui astfel de destin. Cert e că mă fascinează casele memoriale, dar și poveștile de viață ale oamenilor, celebri sau nu, de la fiecare poți învăța ceva, dacă îți oferi puțin timp în acest sens. Căci, nu-i așa, în aceste vremuri în viteză, nici răgaz nu mai e să ne bucurăm unii de alții! Parcă, din contră, am ajuns să ne simțim incomodați de prezența altora, ne-am însingurat și individualizat prea mult și mai trist e că nu realizăm că nu identitatea virtuală trebuie să primeze, ci identitatea noastră reală!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS