28 decembrie 2017

Știați că...

     „ ... depresia are cea mai directă legătură cu oboseala? Despre aceasta scria Sfîntul Ioan Casian încă în secolul al IV-lea, recomandînd asceților să găsească un echilibru între somn și post pentru a nu epuiza organismul și astfel să cadă în depresie, patima care descurajează și face pe oricine să abandoneze tot binele pe care îl lucrează. Este de la sine înțeles de ce omul contemporan e atît de depresiv: regimul de muncă, dublat de traversarea orașului aglomerat, îl epuizează. Trebuie să mai știm că cea mai mare oboseală ne-o aduce concentrarea vizuală, iată de ce omul de azi, care stă tot timpul cu ochii în telefon, este depresiv și irascibil, irascibilitatea și nemulțumirea fiind simptome ale depresiei. Aveți grijă să vă odihniți ca să fiți veseli cu cei din jur, înainte să fie nevoie să vă odihnească doctorii cu diazepam și xanax. Aveți grijă de ochișori și căpușor și nu uitați să atrageți odihna Domnului în inimile voastre. Bucurați-vă! ” 

(Ieromonah Savatie Baștovoi)
Read More




27 decembrie 2017

„Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.”

          Ce frumoși am fi, dacă am aprinde și în noi măcar jumătate din luminițele pe care le atârnăm pe dinafară! 
Să nu ne lăsăm, așadar, biruiți de întuneric!


- imagini surprinse cu telefonul - Mioveni, Crăciun 2017 -






Read More




17 decembrie 2017

Nimic fără Dumnezeu - reflecții spre sfârșit de an

           Mai e puțin din acest an greu; am înmormântat o bunică, un unchi, un coleg de serviciu, pe mama colegei de grădiniță a lui Matei; în jurul nostru, alți oameni și-au înmormântat (sau vor face asta zilele următoare) oameni dragi, iar de curând, cu toții ne-am înmormântat Regele. 
          Sâmbătă: care de televiziune, polițiști, patrule, mașini cu stegulete, un Bulevard Magheru pregătit de un ultim drum, ultimul drum al Regelui. Eram copil când a venit în '92 în țară, copil și când învățam la ora de istorie că la 5 ani si ceva, copil fiind, devenea Rege, și copil am rămas până la final, într-o Românie care și-a pierdut valorile, demnitatea, onoarea, reperele de orice fel. Copil, cu niște copii care nu sunt sigură că vor mai învăța la istorie despre Rege. 
          De obicei, întâi afli că există regi prin intermediul poveștilor; acolo regii au copii - prinți și prințese - care trec prin diferite probe spre maturizare și finalul este unul fericit. Povestea României nu știu ce sfârșit va avea, pare o prințesă răsfățată care nu se va maturiza vreodată. Atâta timp cât nu știm sau nu suntem lăsați să apreciem ceea ce avem, cât timp nu ne vom regăsi identitatea, onoarea, valorile, toate vor fi în zadar... și anii tot mai grei, căutând un drum pe care l-am rătăcind cândva; cineva, nu se știe cine, a uitat să lase în urmă pietricele care să strălucească în lumina lunii... 
         "Nihil sine Deo!" ( "Nimic fără Dumnezeu!") e mai mult decât deviza unui Rege, e un adevăr fără de care viața nu va fi nicicând trăită cum se cuvine, aceasta ar trebui să ne fie prima lecție de învățat în anul care vine... Pentru că Regele Mihai I avea dreptate: lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie.” Dacă nu credeți, priviți puțin în jur, la cum ne purtăm unii cu alții, copiii cu părinții, frații între ei, prietenii, rudele; opriți-vă din drum și luați seama la agitația din fiecare zi, la fuga în care trăim, la nepăsarea de care dăm dovadă în atâtea situații, la teama cu care am ajuns să pășim pe stradă, la neîncrederea care ne este sădită pe nesimțite, la toate mesajele subliminale sau pe față împotriva familiei și a nașterii de copii (un exemplu aici), la toate lucrurile care s-au întors pe dos de dragul corectitudinii politice.
          Țara, lumea, au ajuns într-o așa stare, că munți întregi de zăpadă nu cred că le-ar putea curăța... și ninge atât de frumos la ora la care scriu aceste rânduri... mi-e dor de vremurile în care totul era simplu și curat, iar neaua crea decoruri de poveste... mi-e dor de simplitatea și curățenia unor timpuri de care nu ne-am bucurat suficient și pe care acum le-am vrea înapoi, dar nu se mai pot întoarce... mi-e dor cum îi e actriței Oana Pellea:de frumos şi de bun. Mi-e dor de oameni delicaţi şi buni. De oameni deştepti şi generoşi. De educaţie şi tradiţie. Mi-e dor de bun simţ şi bunăvoinţă...” mi-e dor și... doare... sper să dăm răspunsuri bune provocărilor care vor veni în noul an, să ne regăsim identitatea, buna-cuviință și măsura!


       „Crede-mă pe cuvânt că mai mare minune decât viaţa nu există, că mai mare virtute decât modestia nu există, şi mai mare bucurie decât iubirea nu există. Şi peste toate e Dumnezeu.” 
(Oana Pellea)
         
          



P.S.: imaginile le-am găsit la Sandrina, hangița mea preferată, știu că mă va ierta că le-am împrumutat fără să o întreb înainte...
Read More




06 decembrie 2017

S-au dus

și regele Mihai și cântărețul francez Johnny Hallyday;
epoci, simboluri, oameni... 


Read More




29 noiembrie 2017

Adevărata schimbare începe acasă!

de pe net


Read More




MAMI - Cezar și Cleopatra Stratan

„Dacă mi-e frig ori de mi-e foame și nu am ce
Repet în gând cuvântul, mami, caut fericirea în ziua de maine
Chiar de o găsesc mereu în firimiturile de pâine.”



Read More




27 noiembrie 2017

Hibernare

           Încetul cu încetul, blogul intră în hibernare. Ca număr de postări, am egalat anul 2016 (dacă aș mai posta până la sfârșitul anului, chiar l-aș depăși), deci din acest punct de vedere, aceștia sunt cei mai buni ani. Calitativ, mai e de lucru, pentru că atunci când nu am reușit să scriu, am suplinit cu fotografii. 
           Stilul de a așterne cuvintele s-a schimbat pe nesimțite, principiile au rămas aceleași, domeniile de interes s-au diversificat, cenzura e prezentă într-o oarecare măsură, cum a fost de la început. Sper ca în martie, când se vor împlini 10 ani de blogging, să simt că nu a fost în zadar și că voi mai putea duce încă pe atât. 


    Altfel, sănătoși să fim, să dăm răspuns bun provocărilor care vor veni. 


Read More




Taborul Argeșului

un reportaj deosebit, de pe vremea când încă era printre noi starețul Teofil Bădoiu, aici




Read More




22 noiembrie 2017

O voce caldă

pentru o zi rece, de noiembrie 


Read More




Viața e un ecou, întotdeauna ne ajunge din urmă!

           Uneori, oamenilor la care nu te-ai fi așteptat, li se întâmplă lucruri - să zicem- neașteptate. Și atunci, oricât ai vrea să înțelegi de ce, îți dai seama că nu ai cum, pentru că nu ai trăit în locul lor, nu ai simțit ca ei, nu ai avut de luat deciziile lor. Din păcate, nici nu poți face prea multe ca să le ușurezi situația, pentru că nici tu nu poți controla tot, cum nu pot nici ei. Nu-ți rămâne decât să fii acolo, în caz că au nevoie de tine și să iei aminte, să înveți ce e e de învățat și să te străduiești să aplici, dacă e cazul. E o soluție bună? Nu ai de unde să știi, până nu încerci. Dacă am putea să prevedem pe termen lung toate consecințele unei hotărâri, poate că am fi cu toții mai responsabili.
            Sunt ușor bulversată de veștile nu tocmai bune pe care le-am tot primit în ultima vreme, oricât aș fi vrut să nu mă las afectată... Îmi dau seama că mai e puțin din acest an și cuvintele care îl definesc sunt „boli” (de toate felurile), „decese”, „divorțuri”. Prea multe divorțuri, prea puțină culpă asumată și împărțită la doi, prea mulți oameni debusolați, prea mulți copii cu sufletul frânt pentru că li s-au despărțit părinții, sau au murit, sau au plecat, lăsându-i în grija cui s-a nimerit... Prea mult tăcem decepții, prea mult ne prefacem uneori că nu vedem, că nu auzim, că nu simțim, prea lesne judecăm, prea rar recunoaștem când avem probleme că într-adevăr e ceva în neregulă, prea des dăm vina pe alții, fără să privim în noi, prea ni se pare că cineva are de toate și nu are motive să fie nefericit sau în depresie...
            Până la urmă nu contează cât de obiectivi suntem noi, cei din afară, ci cum se simt cei direct implicați și ce putem face pentru ei; pentru că dacă ne cer ajutorul și noi rămânem nepăsători, nu se știe cum se întoarce roata și ajungem în locul lor, cerșind bunăvoință, primind doar nepăsare.

            Ceea ce oferim, aceea ni se va întoarce!
Read More




20 noiembrie 2017

Într-o zi, un băiețel s-a dus la școală

           o povestioară primită de la educatoarea fetei, fosta educatoare a școlarului;
apropo de postarea Simonei, despre învățământul românesc și despre cum scrie copilul meu cel mare cu degetul pe tabla modernă... creta și markerul sunt din paleolitic deja... 


           Într-o zi, un băiețel s-a dus la școală. Băiețelul era mic, iar școala era mare. Dar când băiețelul a văzut că intrarea în clasa lui se făcea printr-o ușă direct din curte, a fost foarte fericit, iar școala nu i s-a mai părut atât de mare ca la început.
          Într-o dimineață, când băiețelul se afla în clasă, profesoara le-a spus copiilor:
          „Astăzi o să facem un desen.”
         „Grozav”, s-a gândit băiețelul, căci îi plăcea mult să deseneze. Știa să deseneze o mulțime de lucruri: lei și tigri, pui si vaci, trenuri și vapoare … și și-a scos cutia cu creioane colorate și a început să deseneze. Dar profesoara a spus: „Așteptați ! Nu începeți încă !” Și a așteptat până i s-a părut că toți copiii sunt pregătiți:
           „Acum o sa desenăm flori”, a zis profesoara. „Grozav”, s-a gândit băiețelul, căci îi plăcea să deseneze flori. Și a început să deseneze flori frumoase și le-a colorat în roșu, portocaliu și albastru. Dar profesoara le-a spus copiilor: „Așteptați ! Vă voi arăta eu cum să colorați.” Și a desenat o floare roșie cu tulpina verde. „Acum puteți începe”, a zis profesoara. Băiețelul s-a uitat la floarea profesoarei, apoi s-a uitat la floarea lui. A lui era mai frumoasă decât a profesoarei, dar n-a mai spus nimic. A întors doar foaia și a desenat o floare ca a profesoarei, roșie cu tulpina verde.
           Într-o altă zi, când băiețelul intrase în clasă prin ușa din curte, profesoara le-a spus copiilor:
          „Azi o să facem ceva din argilă.”„Grozav”, a spus băiețelul, căci îi plăcea să lucreze cu argilă: șerpi și oameni de zăpadă, elefanți și camioane, și a început să frământe bucata de argilă. Dar profesoara a zis:
          „Stați ! Nu sunteți gata să începeți …” Și a așteptat până când toți copiii au fost gata. „Acum o să facem o farfurie”, a zis profesoara. „Grozav”, s-a gândit băiețelul, căci îi plăcea să facă farfurii. Și a început să facă farfurii de toate formele și marimile. Dar profesoara le-a spus copiilor:
          „Așteptați, vă arăt eu cum să faceți !” și le-a arătat cum să facă o farfurie adâncă. „Așa, acum puteți începe”, a zis profesoara. Băiețelul s-a uitat la farfuria profesoarei și apoi la ale sale. Îi plăceau mai mult farfuriile lui, decât farfuria adâncă făcută de profesoară, dar n-a spus un cuvânt. Și-a transformat farfuriile lui într-o bilă mare, de argilă, din care a făcut o farfurie adâncă și mare, ca aceea făcută de profesoară.

          Și foarte curând, băiețelul a învățat să aștepte și să privească și să facă lucruri precum cele făcute de profesoară. Și foarte curând n-a mai făcut nimic de unul singur.

         Și s-a întâmplat într-o zi că băiețelul și familia lui s-au mutat într-o altă casă, într-un alt oraș și băiețelul a trebuit să meargă la altă școală. Școala nouă era și mai mare și nu avea nicio ușă prin care să intre direct din curte în clasa lui, trebuia să urce niște trepte înalte și să meargă de-a lungul unui coridor lung până ajungea la clasa lui. În prima zi de școală, profesoara le-a spus copiilor:
       „Astăzi o să facem un desen”. „Grozav”, și-a zis băiețelul, și a așteptat să-i spună profesoara ce să facă. Dar ea n-a spus nimic, s-a plimbat doar prin clasă. Când a ajuns lângă băiețel, i-a spus:
         „Tu nu știi să desenezi ?”
         „Ba da”, a zis băiețelul, „ce desen să facem ?”
         „Nu știu până nu-l faci”, a zis profesoara.
         „Cum să-l fac ?”, zise băiețelul.
         „Cum vrei tu”, a fost răspunsul ei.
        „Dacă toți ați face același desen și l-ați colora la fel, cum să știu cine l-a facut ?”
        „Nu știu”, zise băiețelul și a început să deseneze o floare roșie cu tulpina verde …


Read More




Activități de weekend

             Dacă a fost weekend și ploaie, a fost migăleală în casă, pentru iarnă; doi brăduți quilling, cu magneți și niște steluțe de anul trecut, pe care le-am lăcuit, le-am dat cu sclipici și la fel ca pe brăduți, le-am făcut magnetice; brăduțul cu pietricele a fost la cererea domnișoarei din dotare, la cel simplu m-a ajutat școlarul, eu am făcut formele, el le-a lipit, apoi și-a pierdut interesul; și l-a recuperat însă, rapid, pentru porția de pictură; aici le-am servit piticilor niște traforaj tot cu tematică de iarnă, brăduți și reni, pe care îi cumpărasem cu gândul de a-i picta și apoi a-i atârna în bradul de Crăciun. La asta ne-am antrenat și noi, cei mari și tare bine-a fost! Cât încerc să mă dumiresc dacă rezultatele sunt suficient de prezentabile, trebuie să mă gândesc la alt tip de ornamente pentru împodobirea bradului. Nu de-alta, dar vremea rece ne va împiedica destul de mult să ieșim afară, la zbânțuială, așa că ne trebuie activități multe și diverse până începe tradiționala vacanță de iarnă, la bunici.

Orice presupune decupat, lipit, pictat, e un succes garantat!

Quilling de iarna

Quilling de iarna

Read More




17 noiembrie 2017

Miroase a iarnă...

Biserica BatisteiBiserica Batistei

Biserica BatisteiIntercontinental Strada Batistei

(cadre de astăzi - Biserica Batiștei și Hotelul Intercontinental, vedere din spate, de pe Strada Batiște)
Read More




15 noiembrie 2017

Clasa 0, spaima părinților ?

Generația mea nu a avut clasă pregătitoare, de la grădiniță mergeam direct la școală, majoritatea după ce împlineam 7 ani. De câțiva ani, însă, elevii noștri fac 5 ani de școală primară, în loc de patru, cum eram învățați. O fi bine, o fi rău, asta nu vom putea spune decât la final și poate nici atunci. Din punctul meu de vedere și a câtorva cadre didactice cu care am discutat de-a lungul timpului, grupa O sau pregătitoare ar fi trebuit să rămână la grădiniță. Și asta mai ales pentru că vârsta mică a copiilor (6 ani) nu le permite să aibă autocontrolul sau responsabilitatea celor de 7 sau 8 ani, astfel încât nu-i ușor să înțeleagă cum e cu statul în bancă 40,45 min cât durează ora. La grădiniță lecțiile sunt structurate pe alte intervale de timp, întrucât se știe că cei mici nu se pot concentra vreme îndelungată la o activitate.


Clasa O - un plus de responsabilitate pentru copii

În ceea ce ne privește, au trecut două luni de când grădinarul a devenit școlar. Deși încă e în curs de adaptare (Druș zicea că undeva pe la Crăciun putem spune dacă un copil s-a adaptat sau nu), șocul despărțirii de grădiniță și al realizării că nimic nu va mai fi la fel, a trecut fără să lase urme. Primul lucru pe care l-a remarcat în ziua în care școala a organizat Ziua Porților Deschise, a fost faptul că în clase nu mai sunt jucării, ca la grădiniță, așa că avea cât de cât idee despre ce va fi. Totuși, în timpul verii a început să fie convins că școala e grea, lucru alimentat cu siguranță de spusele copiilor mai mari, pe care îi întâlnea prin parcuri, la bunici. Oricât am fi încercat noi să-i spunem contrariul, ne-am văzut nevoiți să-l lăsăm să-și facă propria părere.
Așa că după agitația și nedumerirea primelor zile, a început să fie chiar entuziasmat la sfârșitul programului, după ce a văzut că, totuși, școala nu e numai cu fișe de lucru, ci și cu joacă. E drept că mai puțină, dar suficientă cât să nu zică vreodată că nu vrea să mai meargă. Cu siguranță, la adaptarea lui au contribuit și cei câțiva colegi pe care îi are de la grădiniță, dar și faptul că doamna învățătoare i-a întâmpinat cu baloane colorate, cu mesaje - papirus strecurate într-un suport de hârtie sub formă de buburuză, cu ecusoane și eșarfe (plătite de părinți, normal; fiecare grupă pregătitoare are eșarfe de o anumită culoare) și le-a permis să aducă, pentru prezență, o jucărie mică, de pluș. În plus, el o văzuse pe doamna în Ziua Porților Deschise, așa că nu a fost o persoană total necunoscută. Și în acea zi, pe lângă faptul că a vizitat școala împreună cu doamna educatoare și colegii de grădiniță și s-a familiarizat puțin cu locația, a participat și la niște activități, laolaltă cu elevii a două clase a IV-a, dintre care unii ai doamnei pe care o are acum  învățătoare. 
E adevărat că încă din primele zile a trebuit să devină mai responsabil: să știe cu ce haine pleacă de acasă și cu ce haine se întoarce (geaca, mai ales, care rămânea în cuier, nu în dulap, ca la grădiniță), ce are în penar și ce a rămas rătăcit prin clasă sau pe la vreun coleg. În prima săptămână îl preluam din curtea școlii, dintr-un loc de întâlnire stabilit cu doamna și care era pe partea cu clasa lui, grupele pregătitoare fiind toate la parter. Așa că întotdeauna o vedeam pe învățătoare cum îi adună pentru plecare, așezându-i în rând, doi câte doi, după care urma licitația hăinuțelor din cuier și nu de puține ori a avut surpriza să constate că piticii nu prea știau care a cui e. Din fericire, încă nu cântărim ghiozdanul, majoritatea rechizitelor rămânând în dulapul pe care fiecare copil îl are în clasă.


Învățământul, obligatoriu și gratuit pentru elevi, nu pentru părinți

Cât despre partea financiară, cine a zis că învățământul e gratuit pentru elevi, nu și pentru părinți, a avut dreptate, chiar dacă ce-a spus a părut o glumă proastă. La prima ședință, doamna învățătoare ne-a dat lista cu cele necesare, atât pe parte de rechizite, cât și pe parte de dotare a clasei. Dintre rechizite, unele au putut fi cumpărate în comun, astfel încât, la final, după ce am socotit și am tras linie, am constatat că am lăsat un total de 300 lei doar în primele două săptămâni de școală. Dacă ne gândim că acuarelele nu rezistă un semestru, creioanele simple și colorate la fel, pixurile cu gel nici atât, blocul de desen se duce și el repejor, caietul de matematică deja era pe terminate după vreo lună și a venit altul la rând, imprimanta are nevoie de coli, e clar că până la sfârșitul anului vom mai contribui cu vârf și indesat, căci nici fondul clasei nu ajunge la nesfârșit. Pe lângă toate astea, mai adăugăm uniforma, adică vesta cu insigna școlii, poze diverse pentru panoul clasei sau pentru sărbători, că vine sezonul și, bineînțeles, serbarea de iarnă, care se lasă cu locație închiriată, alte fotografii, plus filmarea și cadourile copiilor și ale doamnei. Și nu am pus la socoteală auxiliarele, pentru că încă nu le avem; nefiind avizate de minister la începutul anului, învățătoarea nu ne-a putut recomanda niciunul, ba chiar își punea întrebarea dacă ceea ce le scrie sau desenează pe tablă se consideră avizat... Așa că micii școlari au lucrat și lucrează pe fișe până la noi ordine.
La început nu a fost mare diferență față de ceea ce făcuseră la grădiniță, ieri, însă, au avut prima dictare, constând în cuvinte formate din literele învățate până acum și pe care oricum le cunoșteau când au început școala. Teme pentru acasă nu au, dar aici am constatat că depinde de fiecare învățătoare, pentru că am colege de serviciu sau cunoștințe ai căror copii aveau de scris încă din primele săptămâni între 3 și 6 rânduri cu cifre sau litere. Per total, nu e chiar așa de speriat cum am fi fost tentați să credem. Singurele minusuri sunt numărul mare de copii - sunt 31 în clasă -, faptul că serviciul nu ne permite să-l luăm la prânz și a trebuit să-l lăsăm la program „școală după școală” (adică after-school, că tot e modă cu englezismele) și asta ne chinuie bugetul, și tabletele pe care am fost anunțați că le vor primi în clasa I... Parcă întâi a fost scrisul de mână și apoi tehnologia, acum o luăm în sens invers. Bine, nici lucrul manual nu mai e ce-a fost, l-au transformat în arte vizuale și activități plastice, adică AVAP. Despre doamna învățătoare nu am plângeri, am auzit numai lucruri bune (poate de-asta ne-am și trezit la prima ședință cu al 31-lea elev), dar, din experiența de până acum, mi-e clar că nu va mai fi aceeași relație cum a fost și este cea cu doamna educatoare. Nu că i-ar lipsi implicarea, dar parcă nu mai are aceeași motivație și dedicare cu care ne-am obișnuit la grădiniță. Până la urmă, doamna V. e numai una, e imposibil să existe două persoane cu aceeași dragoste pentru copii, aceeași pasiune pentru meserie și ambiție de autodepășire.
Despre cum ne-am hotărât să-l dăm la școală, deși împlinea 6 ani după 1 septembrie și de la cunoștințe am primit sfatul de a-l mai lăsa să copilărească, într-un episod viitor. Acum vă las cu o provocare: recunoașteți personajul din poza de mai jos! 

Așa-i că vă amintiți uniformele, cordeluțele cu fundițe și abecedarul?


Read More




Ce ascultam acum 10 ani ...

... în perioada asta din an, și ascult și acum, cu aceeași plăcere; câteodată mi-e dor de un anume fel de singurătate din acea vreme și de un anume fel de a fi, tot de pe atunci...














Read More




10 noiembrie 2017

Două deputate PSD CRITICÃ dur proiectul de lege privind vaccinarea obligatorie. „Ce prevede această lege este nu doar grav, ci extrem de grav!”

Adoptat de Senat la 23 octombrie a.c., proiectul de Lege privind vaccinarea persoanelor în România avansează cu pași repezi spre votul final. Ȋnregistrat la Camera Deputaților pe 30 octombrie, a primit termen final pentru depunerea amendamentelor - 7 noiembrie, doar o săptămână!, iar raportul de la Comisia pentru sănătate și familie trebuie emis până marți, 14 noiembrie.

În numai o săptămână, deputații nu au avut timp pentru dezbatere. Dar trei dintre ei, Cristina Ileana Dumitrache și Tamara Ciofu (ambele din PSD) și Matei Dobrovie (USR) au reușit să depună, pe ultima sută de metri, o serie de amendamente.

În cadrul unei discuții informale, organizată la Constanța, deputata PSD Cristina Dumitrache a explicat de ce prevederile acestui act normativ sunt cel puțin îngrijorătoare, informează TomisNews.ro.

„Cred că suntem singurii care vaccinăm încă de la naștere, în primele ore!”

„Nicăieri probabil că nu există propusă această testare genetică, din ce am văzut în alte țări. Cred că suntem singurii care vaccinăm încă de la naștere, în primele ore! Nu ai cum, în momentul acela, să știi exact organismul acelui copil! Apoi, persoana care vaccinează în maternitate nu este medicul de familie, cel care cunoaște tabloul medical al familiei! (…) Pentru a face aceste testări, dacă ar exista o suspiciune din partea medicului de familie, atunci ar putea să ceară dispunerea unor anumite avize, intrăm în detalii tehnice pe care le consider corecte. 

Dar, ceea ce prevede această lege este nu doar grav, ci extrem de grav! (…) Printr-un singur ordin de ministru, pe lângă acele opt tipuri de vaccin din calendarul național, se pot adăuga, fără act normativ, oricând, altele! Ca părinte, poate nu vrei să îi faci un anumit vaccin, dar conform acestui act, dacă refuzi un anumit tip, copilul va fi considerat cu schema de vaccinare incompletă, părinții vor fi târâți pe la toate instituțiile, ca să-ți iasă ideile astea din cap și apoi te amenință cu decăderea din drepturile părintești! 

Nerespectarea prevederilor prezentei legi are drept consecință că pui în pericol viața copilului, refuzând un tratament. Pentru refuzul unei transfuzii din motive religioase nu a pățit nimeni nimic, nu? Și mi se pare corect așa, îți asumi! (…) Cu ce e diferit un medic care este pro un anume vaccin și altul care nu e de acord?”, a spus deputatul PSD, conform TomisNews.ro.

95 de deputați au semnat amendamentele

Cristina Dumitrache a depus mai multe amendamente la proiectul de lege. Deputatul PSD consideră că art. 1 din proiect trebuie modificat, pentru că „statul trebuie să asigure dreptul la sănătate al cetățenilor, prin facilitarea unor servicii de sănătate optime, iar nu prin reglementarea obligării cetățeanului de a le accesa. Cetățeanul are DREPTUL, iar nu obligația să acceseze serviciile puse la dispoziție de stat, în vreme ce statul are OBLIGAȚIA de a le furniza și a oferi acces cetățenilor aceste servicii în schimbul contribuțiilor plătite de aceștia la bugetul de sănătate”, susține Dumitrache.

De asemenea, deputatul PSD consderă necesară și modificarea art. 10, alin. 2 din proiectul de lege, pentru că „reacțiile adverse trebuie stabilite de către medicul specialist în urma consultului de specialitate, iar nu de Guvern sau alt organism. (…) Atunci când se înființează fondul de despăgubire, ar trebui aprobate prin lege și măsurile compensatorii”.

Printre cele mai importante amendamente ale Cristinei Dumitrache este cel adus art. 13, lit. d, unde propune eliminarea obligativității, invocând faptul că „vaccinurile sunt și trebuie să rămână o procedură medicală opțională, pe care cetățeanul o accesează dacă dorește”.

Cristina Dumitrache critică și prevederile art. 40 din proiectul de lege adoptat de Senat, explicând că „refuzul vaccinării și sesizarea DGASPC în cazul copiilor nevaccinați conduc la o măsură abuzivă de decădere din drepturi a tutorelui legal. O măsură exagerată, atunci când vorbim de un tratament medical cu rol preventiv, cu potențiale beneficii, dar și riscuri”.
 
Aspectele semnalate de Cristina Dumitrache încep deja să bulverseze partidul care domină coaliția majoritară parlamentară, scrie TomisNews.ro. Nu mai puțin de 95 de deputați au semnat amendamentele depuse de Cristina Dumitrache. Printre semnatari sunt și doi miniștri, respectiv Mircea Titus Dobre, ministru al Turismului, și Gheorghe Șimon, ministru al Economiei.

„Sunt medic pediatru de 34 de ani și pot să susțin actul vaccinării, dar nu în orice condiții”

Și deputata PSD Tamara Ciofu, vicepreședinte al Comisiei pentru drepturile omului, spune că va participa la discuțiile de marți din Comisia pentru sănătate, cu o serie de amendamente admise în unanimitate de cei din propria comisie.

„Noi nu suntem comisia care va prezenta raportul, așteptăm să mergem cu aceste amendamente pentru discuții în comisia de Sănătate, pentru că acolo se va decide, se va lua o hotărâre cu privire la modul cum va fi prezentat raportul final al acestui proiect. Comisia noastră a adoptat aceste amendamente, urmează să le discutăm și nu exclud ca, după o dezbatere, și aceste amendamente să fie îmbunătățite sau completate. Sperăm să ne întâlnim săptămâna viitoare”, a declarat Tamara Ciofu, conform TomisNews.ro. 

„Amendamentele noastre sunt legate de niște inadvertențe, în condițiile în care se aprobă ca familia să fie informată, aparținătorul legal să fie informat asupra implementării protocolului premergător actului vaccinării, în momentul în care aceștia cunosc toate datele legate de tot ceea ce înseamnă prevenire, tehnica de injectare, administrarea vaccinului..., nu cred că este necesar ca cineva să fie responsabil, dacă ți-ai însușit toate informațiile, nu a fost nici un viciu de informare. (…) Ne-am hotărât ca, marea majoritate a medicilor care dorim să meargem la comisia de Sănătate, să ne spunem punctele de vedere. Eu sunt medic pediatru de 34 de ani și pot să susțin actul vaccinării, dar nu pot să îl susțin în orice condiții! Poate colegii din comisia de Sănătate au alte puncte de vedere și, astfel, eu trebuie să mă duc să mă lupt pentru convingerile mele!”, a spus deputatul Tamara Ciofu, pentru TomisNews.ro.


Read More




Și Ada face quilling!

             Probabil că ați observat deja că din când în când mai promovez pe câte cineva care face diverse lucruri manual. Și nu pentru că mi se cere, ci pur și simplu pentru că tocmai creațiile sale o  recomandă. Până acum v-am povestit despre Andreea și săpunurile ei (între timp, a dezvoltat o întreagă colecție de cosmetice naturale: creme, deodorante, balsamuri de buze, spray-uri pentru păr și altele) despre Druș și produsele sale personalizate, iar azi e despre Ada, care face quilling. Și ce quilling, ce modele, câtă măiestrie! Pe Ada am descoperit-o căutând inspirație pe internet și nu mi-a mai venit să-mi iau ochii de la creațiile sale. 
             După cum menționează pe pagina sa de blog, face quilling din 2011. Și se vede, fără exercițiu intens și multă pasiune nu cred că ar fi ajuns la așa minunății! Nu ne cunoaștem (poate în viitor, cine știe), dar am îndrăznit și i-am lăsat un mesaj de apreciere, în care am întrebat-o despre cât de îngustă este hârtia cu care lucrează și mi-a confirmat ceea ce bănuiam deja: majoritatea lucrărilor sale sunt pe bază de fâșii de 3 mm lățime.
             Imaginile sunt de pe pagina sa de Facebook, dar eu am dat întâi de blog, după ce am descoperit pandantivele de mai jos. Minunați-vă și vă bucurați! 

Să vă mai spun că acesta este nivelul la care visez să ajung?  


Quilling by Ada

Quilling by Ada

Quilling by Ada

Quilling by Ada

Quilling by Ada




Read More




Dacă e 10, e Smiley!

și un ritm tocmai bun pentru vremea și ziua asta de noiembrie


Read More




09 noiembrie 2017

Adevărurile zilei

foto: Alex Mazilu
     


           „Avioanele s-au inventat nu ca să te aducă mai aproape, ci ca să te ducă mai departe.
             Becurile ți-au dăruit mai multă noapte, dar ți-au furat zorii.
             Munca pe care ți-ai dorit-o pentru a-ți plăti un metru de libertate, te-a dus la mii de kilometri depărtare.
             Iubirea pe care ai făgăduit-o, e uitată de mult și vântul rece de toamnă suflă peste un suflet plin de griji.
             Dacă am fi copii, am putea adormi într-un nor.
             Am putea cădea de pe o stea înaltă în câmpul plin de flori.
             Am veni în zbor unul către altul pe strigătul unei căprioare speriate, care tocmai a sărit dintre copaci, în timp ce noi îl căutam pe Dumnezeu cu privirea.”

           

Read More




08 noiembrie 2017

„Învață-mă arta pașilor mici!” - rugăciunea lui Antoine de Saint-Exupéry

Rugăciunea cunoscutului romancier Antoine de Saint-Exupéry, scrisă în unul din cele mai grele momente din viața lui, ne aduce aminte despre cele mai importante lucruri. E timpul să ne gândim la lucrurile pe care le cere:

„Doamne, nu-ți cer minuni și nici lucruri imposibile, îți cer doar putere pentru fiecare zi. Învață-mă arta pașilor mici.
Fă-mă atent și inventiv, ca în rutina zilelor să mă pot opri în fața descoperirilor și a experienței care m-au intrigat.
Învață-mă să gestionez corect timpul vieții mele. Oferă-mi un simț al observației, pentru a putea diferenția lucrurile importante de cele mai puțin importante.
Îți cer să-mi dai puterea reținerii și a înțelegerii, ca în viață să nu deviez de la ceea ce este important, dar să-mi planific rațional timpul, să pot vedea și vârful muntelui, și valea și uneori să pot găsi timp pentru bucuria artei.
Ajută-mă să înțeleg că visele nu sunt un ajutor. Nici dorul față de trecut, nici dorințele față de viitor. Ajută-mă să fiu aici și acum și să percep această clipă ca cea mai importantă.
Apără-mă de credința naivă că totul în viață trebuie să fie ușor. Oferă-mi conștientizarea faptului că toate greutățile, înfrângerile, căderile și nemulțumirile sunt o parte firească a vieții, datorită căreia creștem și ne dezvoltăm.
Adu-mi aminte că inima mereu e în conflict cu rațiunea. Trimite-mi la momentul potrivit pe cineva care va avea curajul să-mi spună adevărul, dar să o facă cu dragoste.
Știu, multe probleme se rezolvă fără să faci nimic, deci învață-mă să aștept.
Știi cât de mult avem nevoie de prietenie. Ajută-mă să merit acest dar al sorții.
Dă-mi o fantezie bogată, ca la momentul potrivit, la timpul potrivit, vorbind sau tăcând, să pot oferi cuiva căldura necesară.
Fă-mă omul care poate ajunge și până la cei căzuți. Ferește-mă de frica evitării lucrurilor importante din viață.
Nu-mi da ceea ce vreau, dar ceea ce-mi trebuie cu adevărat.
Învață-mă arta pașilor mici.”

(culeasă de pe internet)


La mulți ani sărbătoriților zilei!

Read More




06 noiembrie 2017

La pas prin București

Îmi place Bucureștiul, cred că am mai spus-o; n-aș ști să precizez exact momentul în care am hotărât asta sau în care am simțit că aici mi-e soarta, cum se spune; o să vă povestesc și ce nu-mi place, dar cu altă ocazie;  în amintirile mele e o plimbare cu metroul de când aveam vreo 6,7 ani (mama are un frate care stă aici și la care mai veneam uneori, pe vremea când iaurtul încă era la borcănele de sticlă);  îmi amintesc întunericul de pe geam, în contrast cu lumina din interior, viteza cu care simțeam că mă deplasez și cum speram să nu mi se facă rău; nu mi s-a făcut, iar de fiecare dată când am revenit în capitală, era ceva atât de natural pentru mine, de parcă eram acasă; n-am avut niciodată probleme să ajung oriunde cu metroul, știu și acum ce zonă frecventam în perioada 13 – 16 ani , din acest punct de vedere, memoria vizuală și orientarea în spațiu m-au ajutat foarte mult.

Îmi place Bucureștiul pentru că e mare, pentru că oricând există un loc de vizitat, de văzut, de descoperit. Și-mi place pentru că aici pot fie eu, anonimă și tăcută, cum prefer să zic, adică aici nu mă examinează nimeni din cap până-n picioare, cum se întâmpla și se întâmplă în orașul Daciei. După o astfel de pledoarie, să vă spun și aspectul de care mă bucur de când s-a dat ora înapoi: e ceva mai multă lumină dimineața, la 6, când plec la serviciu și parcă asta mă scoate din starea de somnolență specifică trezitului la 5. Și pentru că am o altfel de dispoziție, merg pe stradă cu mai multă luare aminte, privesc altfel cerul, clădirile, savurez din plin atmosfera matinală a orașului.
Așa se face că la începutul primei săptămâni cu ora nouă, am remarcat ceva ce până atunci nu observasem: pe colț, la intersecția străzii Vasile Conta cu C.A.Rosseti, undeva în sectorul 2, e un bloc gri, decorat cu graffiti. Asta nu ar fi nimic special, sunt multe astfel de clădiri în București, mai noi sau mai vechi, dar pline, pe exterior, cu graffiti și pe care le-aș admira ore în șir. Ce mi-a sărit în ochi, când am ridicat privirea, au fost cele două plăcuțe de pe fațadă, fiecare făcând referire la câte un scriitor. Nu o să stau acum să vă înșir autobiografia celor doi, dacă dați click pe legenda fiecărei poze, aflați același lucru pe care l-aș fi pus aici cu copy-paste.

Virgil Gheorghiu

Cezar Petrescu
Cunoscut nu mi-era decât Cezar Petrescu, cu toate că, spre rușinea mea, nu am citit nici până acum ”Aurul negru”, deși se află în biblioteca părinților mei dinainte să apar eu pe lume; pe Fram, ursul polar, cred că toată lumea-l știe. Ca să nu mai spun că mereu am avut impresia că Cezar Petrescu e frate cu Camil Petrescu, sau dacă nu frate, rude în mod sigur. Cu această ocazie, am mai aprofundat subiectul și am aflat că și contemporanii celor doi îi încurcau frecvent.

Nu știu de unde am pasiunea asta, să aflu orice, oricând, cu precădere despre scriitori și mai ales atunci când dau peste vreo clădire care stă mărturie unui astfel de destin. Cert e că mă fascinează casele memoriale, dar și poveștile de viață ale oamenilor, celebri sau nu, de la fiecare poți învăța ceva, dacă îți oferi puțin timp în acest sens. Căci, nu-i așa, în aceste vremuri în viteză, nici răgaz nu mai e să ne bucurăm unii de alții! Parcă, din contră, am ajuns să ne simțim incomodați de prezența altora, ne-am însingurat și individualizat prea mult și mai trist e că nu realizăm că nu identitatea virtuală trebuie să primeze, ci identitatea noastră reală!
Read More




03 noiembrie 2017

Organizare

Am intrat așa, într-o fază în care am impresia că sunt împrăștiată în mai multe direcții și că trebuie să mă adun cumva, să mă hotărăsc ce-i cu adevărat important (în afară de familie și serviciu, asta-i de la sine înțeles). Și evenimentele din ultima vreme au contribuit cumva la această reacție.
Așa că în această dimineață am început exercițiul numit Morning Pages, despre care am citit la Inoza la un moment dat. Am scris puțin peste două pagini, nu trei, cât e norma, dar așa mă pornisem, încât abia m-am oprit, după ce mi-am spus să mai las material și pentru zilele următoare. Simt nevoia să scriu mai mult, chiar cu prețul de a mă întoarce la clasicul jurnal din adolescență. Și atunci îmi era de un real folos, vedeam mai clar lucrurile după ce le așterneam pe hârtie. Plus că e un exercițiu bun ca să nu uit scrisul de mână.
Totodată, mi-am făcut o listă cu subiecte despre care vreau să scriu pe blog, sper să reușesc să le bifez pe toate în viitor. Sunt convinsă că mereu va fi ceva pe lângă, dar parcă mă sunt mai în siguranță așa. În plus, am început să urmez sfaturile Simonei  și cred că sunt pe drumul cel bun, nu mă mai simt chiar atât de uitucă. Săptămâna asta, deși a fost vacanță pentru cei mici și au stat părinții mei cu ei, pentru mine tot agitată a fost, în fiecare zi am avut diverse de făcut după program, m-am revăzut și cu fostele colege e serviciu, iar moartea mamei colegei lui Matei s-a adunat altor întâmplări triste (cum ar fi niște divorțuri), care m-au scos, temporar, din ale mele. De piatră să fii, ca să nu te miște în niciun fel astfel de lucruri!
Una peste alta, au fost niște zile care nu au trecut în zadar, chiar dacă am realizat că mai e puțin și se încheie și acest an și eu încă nu am aflat pe unde se duce timpul, când se duce. 

Dacă voi știți, vă rog să-mi spuneți și mie!
Read More




02 noiembrie 2017

Nu fii cârtitor și nemulțumitor!

 ●Te obosește faptul că trebuie să te trezești mereu dimineața? Alții nu s-au mai trezit. 
●Te enervează că ajungi obosit acasă după serviciu? Alții și-ar dori să aibă unul. 
●Te enervează că trebuie să ștergi mereu praful, să speli rufele și vasele? Alții și-ar dori să aibă ce șterge și spăla. 
●Te irită plânsul, râsetele și zburdălnicia copilului tău? Alții și-ar dori să poată avea un copil.
●Te deranjează faptul că familia sau prietenii îți cer ajutorul? Alții plâng de singuratate și că nu-i sună nimeni. 
●Te obosesc școala și învățatul? Alții nu au avut șansa la educație. 
●Te obosește faptul că trebuie să gătești zilnic? Alții și-ar dori să aibă ce găti. 
●Te obosește mersul pe jos? Alții și-ar dori să se poată da jos măcar din pat. 
●Te enervează faptul că nu gasești loc de parcare? Alții și-ar dori să aibă ce parca. 
●Te deranjează faptul că nu ai reușit încă să-ți schimbi telefonul învechit? Alții nu au deloc telefon. 
●Te deranjează că trebuie să plătești facturi și impozite? Alții și-ar dori să aibă ce le impozita. 
●Te deranjează faptul că trebuie să faci zilnic aceleași lucruri? Alții nu au avut vreodată astfel de binecuvântări. 

               Ne-am obișnuit să ne plângem de ce lipsește, uitând să fim recunoscători pentru cele ce le avem deja.  Ne-am obișnuit să râvnim la și mai mult, uitând că sunt oameni care n-au nici ce avem noi și care și-ar dori să fie în locul nostru. Am uitat prea ușor că lucrurile mărunte de fiecare zi ne fac viața mai frumoasă, stresându-ne tocmai acele lucruri care ar trebui să ne facă să tresărim de bucurie. Încărunțim așteptând lucruri grozave, experiențe uimitoare și minuni, când de fapt, cea mai mare minune suntem noi, minunea de a fi! 

Fiecare zi este un dar de la Dumnezeu... Învată să prețuiești viața, sănătatea, prietenii și darurile care ți le-a dat Dumnezeu! Învață să prețuiești AZI, căci MÂINE poate fi prea târziu...!
Read More




Return to top of page
Powered By Blogger | Design by Genesis Awesome | Blogger Template by Lord HTML