Translate

Din scrisoarea unei bătrâne

25 mai 2019


O, lasă-ţi obiceiul de-a răscoli în scrum
Prilejuri de durere în biata cale-a vieţii,
Ci scaldă-ţi ochii limpezi în roua dimineţii,
Şi nu-ntreba ţărâna de urmele din drum.

E vitregă ţărâna şi sfatul ei avan,
La ce s-o-ntrebi de ochii ce vor fi plâns pe cale?
Ni-s scrise-n cartea vieţii, la toţi, şi dor şi jale
Şi drumul fiecărui e răbojit pe-un plan,

În care-s însemnate, cu ape şi poteci,
Şi dragostea şi ura şi mila şi păcatul,
Pân-vine de le-ncheie pe toate-ntunecatul
Şi mutul semn al crucii din liniştea de veci.

O, sunt, de bună seamă, şi lacrimi în noroi,
Căci lacrima ni-i birul cel mai de seamă-al vieţii,
Şi jalea şi amarul vor fi de veci drumeţii
Cei nelipsiţi, din calea oricărui dintre noi.

De-aceea vezi tu uită cât poţi cu ochi senini,
Că-i mare mângâierea în biata cale-a vieţii
Să poţi vedea şi-n pâcla şi-n roua dimineţii,
Un rost, în faţa cărui nu poţi să nu te-nchini.

(Elena Farago)

Coșmarul

22 mai 2019

Aerul rece al dimineții o lovi drept în față și o scoase brusc din starea de agitație în care se afla când a ieșit din casă. A avut un coșmar sau s-a întâmplat cu adevărat, nu mai știa... își amintea magazinul franțuzesc în care intrase de mână cu el, pentru că ar fi vrut să-și cumpere ceva frumos, ca amintire; cum se uitau printre bibelouri de porțelan, cutiuțe muzicale și suveniruri de tot soiul. Și apoi a auzit ușa magazinului trântindu-se și niște indivizi cu fețele acoperite dând buzna și amenințându-i cu niște arme; și un miros greu de suportat, a praf de pușcă, a baltă, a trupuri nespălate, parcă. În ce clipă și cum a reușit să iasă, nu are habar. S-a năpustit în stradă și a început să strige după ajutor, arătând disperată in spate; frica i-a risipit într-o clipită toți anii ei de franceză, nu mai știa să vorbească, nu mai știa să respire... și dintr-o dată și-a amintit de el... N-a ieșit cu ea, unde rămăsese? Telefonul, unde e telefonul? îl aveam la spate, l-or fi văzut și mi l-au luat? duce mâna instinctiv la buzunarul de la spate al pantalonilor, se lipește de-o clădire și-începe înfrigurată să-l sune. Doamne, să fie bine! Doamne, să fie bine! La capătul celălalt al firului, aude vocea șatenului ei cu ochii verzi și îi vine să urle de bucurie, dar nu apucă, îl vede apărând de după colț. Scapă telefonul din mână și sare la gâtul lui. El o strânge în brațe și o sărută cu patimă, ca după o lungă despărțire. Voiam să-ți arăt Șamp Elizu! Așa alintau ei cel mai important bulevard din capitala Franței. Nu în seara asta, îl auzi spunând. Nu în seara asta, nu în seara asta, nu în seara asta, îi răsuna în creieri. A visat, cu siguranță, a avut un coșmar. Dar ce coșmar !? Cât să fi fost de când nu mai știa nimic de el, o săptămână, două, o lună? Se trezise în dimineața aceea de vară singură și buimacă, fără să-și poată aminti de cât timp dormea sau unde era el, șatenul ei cu ochii verzi. Nu în seara asta. Dar când, când? Ce erau vorbele alea pe care el i le-a spus? Simți că o ia cu amețeală și se prăbuși cu capul în palme, pe prima bancă pe care o zări.  Curând, lacrimi calde începură să-i curgă printre degete, în jos spre coate, pe rochia albă, vaporoasă și-n burtă simți o durere suavă, ceva ca o zbatere de aripi...

În ploaie

Ascultă-ți corpul, descoperă calea către sănătate!

                  "Orice tensiune mentală cât de mică se transmite în tot sistemul muscular, ca să nu mai zic în tot corpul... așa că nu ar trebui să ne minunăm că avem tensiuni dureroase musculare în toți mușchii chiar dacă nu ne ridicăm de pe scaun câte 12 ore... există niste unități numite neuromusculare care sunt alcătuite din câte o terminație nervoasă și câte o fibră musculară, astfel încât când creierul nostru are activitate puternică și mușchii noștri intră în contracții fine involuntare și uite așa ne dor ... Măcar acum știm de ce!
                     RELAXAREA MENTALĂ este calea către sănătate.... iar această relaxare incepe cu FACĂ-SE VOIA TA!"
(Vanda


                     Am simțit și simt toate cele de mai sus pe pielea mea:
  • când mă stresez, sau am emoții pentru că am ceva de făcut și îmi doresc să iasă bine, am dureri în zona lombară;
  • când cineva țipă la mine și ne contrazicem și mă simt atacată, parcă îmi înțepenesc toate, mă simt contractată, ca retrasă în carapace;
  • când mă gândesc ce zi de luni aglomerată voi avea, duminică seara adorm greu, dorm prost și nu mă odihnesc așa cum ar trebui;
  • când mă simt copleșită, când mi se pare că s-au strâns prea multe și nu știu cum să le fac față, merg cocoșată și parcă abia îmi târăsc picioarele;
  • când evit să spun anumite lucruri și le țin în mine o perioadă îndelungată, sau aș vrea să plâng, dar îmi rețin lacrimile, am dureri în gât;
  • când mă simt nedreptățită, sau unul dintre copiii mei mi se pare nedreptățit, îmi crește pulsul în timp ce mă dau peste cap să caut soluții, să-i ajut, sau îmi crește brusc pofta de ceva dulce.
                 
                 Din toamna anului trecut am început să fiu mai atentă la mine și la reacțiile corpului meu în anumite situații, înainte nu eram așa. Am mai citit despre cauzele spirituale ale bolilor și cireașa de pe tort a venit anul acesta, după o lungă perioadă în care m-a chinuit o faringită; cineva m-a întrebat dacă am ceva de spus cuiva și evit să o fac, și am răspuns ca din pușcă înainte să termine întrebarea: "Mai degrabă de urlat!" Pentru că mă simt în siguranță lângă acea persoană, știam că nu mă va judeca în niciun fel și întotdeauna sunt extraordinar de calmă și de relaxată când plec de la ea. Și am înțeles atunci că trebuie să spun ce am de spus fără să mă aștept la schimbări din partea celui/ celei cu care discut, că uneori nici nu e nevoie să vorbesc direct cu persoana în cauză și că aș putea să scriu despre sau să-i compun o scrisoare fără să i-o și trimit. 
                   Încă lucrez la toate astea, încă învăț să nu mai am așteptări, învăț să-mi controlez nervii, supărarea, furia, învăț să fac răbdare atunci când rămân fără și să spun lucrurilor pe nume fără teama de ceea ce va zice omul din fața mea. Mai ratez uneori, dar numai cine nu muncește, nu greșește. Iar ceea ce e poate și mai important, îmi dau voie să greșesc, nu mă mai învinovățesc mult și aiurea pentru reacțiile mele și îmi permit să fiu, pur și simplu.

Aș vrea să văd

16 mai 2019

un cadru didactic care cheamă părintele la grădiniță sau la școală să-i spună

"Domnule/ Doamnă X, bucurați-vă! Aveți un copil sănătos, isteț, îi place să picteze/ matematica/ să facă lego/ să creeze/ să râdă, e un copil vesel, energic, așa cum ar trebui să fie orice copil de vârsta lui. Poate că nu excelează în toate domeniile, până la urmă nici nu trebuie, nu asta îl va defini ca om, apreciați-l așa cum e și încurajați-l să-și dezvolte abilitățile, să-și descopere pasiunile!"

            În schimb, părinții sunt chemați să audă cum copiii lor nu se conformează regulilor și nu pot fi dresați; cum nu reușesc să fie liniștiți și atenți câteva ore bune la un om care nu știe să le mențină interesul treaz; sau unul care nu are timpul sau dispoziția să-i explice de 100 ori cum trebuie să se comporte, unui copil care se plictisește repede și începe să se agite; pentru că, nu-i așa, mai are și alții în clasă, care, ce să vezi, chiar sunt acolo să învețe. Și părintele ce face într-o astfel de situație? Își ceartă copilul pentru că nu o ascultă pe doamna și îndrăznește să fie altfel decât restul... Pentru că cei mai mulți părinți așa au fost crescuți și învățați la rândul lor. 
           O cunoștință mi-a povestit la un moment dat cum, la una dintre ședințele cu părinții, învățătoarea fetei s-a plâns de copii din diferite motive; s-a terminat ședința, amica mea s-a dus acasă, și-a pupat fata și-a îmbrățișat-o și și-au văzut de ale lor; a doua zi, învățătoarea i-a întrebat pe elevi cum s-au comportat părinții cu ei după ședință; cei mai mulți fuseseră certați și/ sau bătuți, numai fata amicei mele a spus că nici n-a știut că mama ei a fost la ședință, iar învățătoarea a fost uimită, aproape șocată. Când s-au mai întâlnit, i-a spus amicei mele că a procedat foarte bine. A terminat de povestit și mi-a spus așa: "Crenguța, contează psihicul copilului! Învățătoarea, profesorii, pot spune și crede multe, contează psihicul copilului meu, el să fie bine. De ce să-l chinui pentru ce spune unul și altul?" Am ascultat-o cu lacrimile-n gât, pe mine nu m-a apărat nimeni niciodată așa, eventual am fost comparată cu alții, criticată des și prea puțin, spre deloc, lăudată, apreciată și iubită pentru cine și ce eram.
          Când eram elevă nu realizam pe deplin hibele sistemului de învățământ, dar nici nu mă bucuram prea mult de aprecierea profesorilor, pentru că știam că acasă e altceva. Acum, de când am un copil la școală, toate se reîntorc și uneori mă copleșesc și mă blochează, făcându-mă să nu mai știu să-l ajut. Așa că îmi doresc foarte mult un dascăl, măcar unul, care să cheme părinții la ședință doar ca să le laude copiii. Parcă prea devreme suntem învățați să criticăm, să scoatem în evidență numai lucrurile negative; mie, deja, mi se pare prea mult.
          Visez, precum Constantin Noica, "o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat pe din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi... Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. Filozofia ca donjuanism. Pe lângă ea, oamenii de specialitate fac simple căsnicii burgheze. Esenţialul e să cucereşti. Nu să accepţi. Nu să ştii."
             O visez de când eram elevă și citeam despre ea în "Jurnalul filozofic". Oare o voi vedea vreodată?

Să nu condamni, niciodată, drumul pe care porneşte un altul şi paşii pe care-i face!

15 mai 2019

"Să nu condamni, niciodată, drumul pe care porneşte un altul şi paşii pe care-i face! Nu fii naiv! Normal că-i diferit. Cum poţi contesta un plan divin?
Când emiţi o judecată asupra alegerii şi a paşilor pe care-i face un altul pe drumul său, nu e ca şi cum ai contesta logica lui Dumnezeu? Tu vezi de calea ta, aceea e prioritară!
Caută să fi mai presus de slăbiciunea ta, de neputinţa ta, de neîncrederea ta şi mai aproape de bunătate, de iubire, până la contopirea cu ea. Atât. Nu mai presus de altul. Viaţa aceasta nu este despre cât de bun eşti tu şi cât de rău este altul, ci despre cât de bun poţi deveni tu şi cât de mult poţi ajuta pe un altul. Concurenţa nu e între oameni, ci între bine şi rău.
Să nu te bucure, niciodată, neputinţa altuia! Niciodată! Un om căzut în drum nu are nevoie de teoria ta înfumurată, de privirea ta zeflemitoare, de dispreţul gândului şi reacţiei tale. Şi tu ai avut căderile şi greşelile personale.
În momentul acela, el are nevoie de empatie şi o mână întinsă, pentru a se ridica de jos. O dată ridicat, posibil, să se îndrepte către alte greşeli, alte lecţii. Nimeni nu ştie când se termină tot studiul acesta. Aşa că, atunci când îl ridici de jos, niciodată, dar niciodată, în afară de privirea aceea, instinctivă, de uimire, surprindere, mulţumire cu care te priveşte, să nu aştepţi altă recunoştinţă! Aşteptarea te poate răni. Mulțumeşte-te cu puţinul acelui moment!
Să te mulţumeşti, mereu, cu puţinul unei clipe. Dacă le aduni, vor fi suficiente pentru a fi fericit."

Trec anii mei...



            Melodia asta a fost așa, ca un duș rece dimineața, în drum spre serviciu, un fel de trezire la realitate. Nu că nu aș fi destul de ancorată în prezent, doar că în ultima vreme m-am cam pierdut prin lumea viselor... printre dorințele acelea pe care nu le pot rosti, că-s mult prea ale mele... prin conștientizarea a ceea ce am fost, ar trebui și mi-aș dori să fiu în această perioadă a vieții.
            Da, timpul trece, anii se duc și ei, am făcut alegeri pe care nu le mai pot schimba, am o vârstă pe care nu o pot nega, chiar dacă m-aș putea confunda ușor cu o elevă de liceu. Numai verigheta m-ar da de gol, dovada incontestabilă a unui anumit statut. Căsnicia trece și ea, fără îndoială, prin mai multe etape, nici noi nu mai suntem la fel ca atunci când ne-am cunoscut, dar tragem în aceeași direcție și ne străduim să fie bine. Dincolo (sau mai presus) de dragoste și de copii, pe noi ne ține credința și faptul că el nu e la fel de emoțional și furtunos ca mine. 😊 Bărbat, deh! Avem și noi provocări, dificultăți, suntem și noi obosiți, nervoși, dar din fericire nu ne-apucă pe amândoi odată.  Mă doare sufletul pentru cei ce se despart, știu cât de singură este o femeie divorțată, dar n-am să spun nimănui nici să stea, nici să plece dintr-o căsnicie. Să încerce să repare, dacă are ce și cu cine, căci degeaba vrei tu, dacă el sau ea nu e dispus/ă la o altă șansă.
            Trec anii și important e cum trec și ce  învățăm din toate, să nu ne compromitem și să nu ne pierdem; iar dacă se întâmplă să ne rătăcim pe drum sau de noi înșine, să regăsim, cumva, calea cea bună și ceea ce ne redă pe noi, nouă.
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS