Un om norocos

7 iulie 2017

            Daniel Petric nu este, conform așteptărilor provocate de titlu, „un om norocos”. Ce s-ar putea numi „noroc” în ceea ce-l privește: mediocritatea, conflictul cu tatăl său în care se află încă din copilărie, cauzat de faptul că părintele încă regreta moartea altui fiu, mai bun și mai capabil decât cel în viață, școala de corecție unde ajunge pentru comportamentul duplicitar, agresiv și iresponsabil pe care și-l impune, închisoarea prin care trece, meseria de sculptor de cruci care-l aduce, în cele din urmă, într-un azil de la malul mării, pentru a crea aici un cimitir prin cioplirea stâncilor? 
            În raport cu celelalte personaje ale romanului, mai ales bătrânii neputincioși, s-ar putea spune că își permite norocul  unei anumite libertăți, aceea de a nu-i păsa de restul oamenilor din jur, de a reacționa fix cum vrea și când vrea; nici măcar când întâlnește iubirea nu și-o asumă pe de-a-ntregul, de parcă toată lumea i-ar datora lui ceva și el nimic, nimănui. Vrând să scape de mediocritate, nu face decât să se afunde și mai mult în ea și în minciunile și intrigile pe care le descoperă, dar și în cele pe care le țese pentru a părea ceea ce nu e.
            Octavian Paler a construit un roman excepțional, din punctul meu de vedere, pentru epoca, țara și condițiile în care a apărut. Minuțiozitatea detaliilor, a portretelor personajelor, a situațiilor și experiențelor prin care trece Daniel Petric, simbolistica utilizată (cruci, morminte, oglinzi, visul, visul in vis), au făcut ca romanul să fie unul complex, pe care îl asemăn celor din literatura rusă. Daniel Cristea-Enache îl consideră „o replică ficţională dată megaromanului Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda, apărut în 1980, în plină "eră a ticăloşilor".” Cred că fiecare dintre noi, cu slăbiciunile și atuurile sale, cu dezamăgirile și năzuințele sale, se poate regăsi în această narațiune, datorită construcției celor implicați în acțiune și a disecării relațiilor bărbat-femeie, om-Dumnezeu, om-viață.
             Ideea care mi-a răsărit în minte spre finalul romanului e că mediocritatea vine din mândrie, acea mândrie că tu ești mai mult, poți mai mult și vina faptului că nu avansezi conform închipuirilor tale e doar a celorlalți și a vieții, care nu-ți așează lucrurile așa cum ți-ai dori. Până la urmă, omul norocos nu e decât acela care-și dă seama în ce capcană s-a prins de bunăvoie și care face ceva pentru a ieși la liman. 

*******

           „Uneori mă apăsa viața mediocră, cenușie, pe care o duceam. Dar, vorba, Emiliei, nu mai   aveam energia necesară să renunț la ea, zbătându-mă. [...] Singurul mod în care puteam să evadez din această existență era să mă mint cu ajutorul imaginației și al viselor. [...] așteptam totul, ca o recompensă, de la imaginație și de la vise. Acolo era domeniul meu, imperiul meu, acolo puteam fi monarh absolut, pontifex maximus, Michelangelo, orice. Nu mă stânjenea nimeni, nu mă contrazicea nimeni. Eram admirat, adulat, uns cu suc de mirt, mă bucuram de toate onorurile posibile.

          „Era o crimă ca un cârpaci să se atingă de acele stânci? Dar nu pentru o crimă venisem acolo? Vroiam să-mi ucid trecutul; să-l ucid amintire cu amintire, să-l transform într-un stârv și să-l înmormântez într-un cimitir de marmură.”

         „M-am certat cu tata, m-am certat cu școala de corecție, iar când m-am supus am făcut-o numai din ipocrizie, ca să-i înșel, să-i păcălesc pe cei pe care nu îndrăzneam să-i înfrunt. În felul acesta am reușit treptat să distrug totul în jurul meu, înțelegând rău libertatea, ca o desprindere de tot. Am fugit de familie, de dragoste, de regrete, de bucuriile cuviincioase. Ca să fiu liber. Ca să nu fiu constrâns. [...] Aș fi fericit dacă aș putea spune ca alții „am iubit destul, acum mă odihnesc”. Eu sunt dintre cei jalnici care n-au iubit nimic. De asta cine să mă ierte? Și cu ce rezultat? Schimbă ceva iertarea?”

        „Îmi caut în vinovăție unica libertate care mi-a mai rămas. Cu Dumnezeu, în felul meu, m-am împăcat. Nu intentezi proces mării că e nesfârșită, nu intentezi proces vântului că e nestatornic, nu intentezi proces pietrelor că sunt indiferente. Or, Dumnezeu e ca marea, ca vântul și ca pietrele. De ce l-aș învinovăți pe el pentru un rău al meu, care a existat în mine, care s-a copt în mine. Cel mult i-aș putea reproșa că m-a creat cum sunt. Nici destinul nu pot să-l acuz. Surditatea destinului e desăvârșită. [...] Nu sunt dispus să mă prefac că n-am înțeles ce s-a petrecut cu mine, deoarece, ca și pe Dumnezeu, scuzele m-ar ucide repede și urât.”

       „Eram departe de a ști că nu putem fi liberi decât în raport cu alții, că libertatea se cucerește nu arzând punți, ci construindu-le;”

       „Cei care ne iubesc se încăpâțânează uneori să ne salveze, vrându-ne altfel decât suntem, fără să bănuiască o clipă că prin grija lor ne împing să devenim ingrați.”

      „Ce erori facem, Doamne! Ne lăsăm fascinați de ispita de a juca un rol excepțional, în loc să observăm că fericirea e de obicei mediocră. Ne furăm singuri, ne frustrăm singuri. În loc să intrăm pur și simplu în țara făgăduinței care se află la îndemână, la colțul străzii sau chiar în camera noastră, alergăm după vanități ieșite din comun. Vrem să Te concurăm, uitând că Tu ai plătit cu singurătatea Ta absolută gustul funebru al puterii absolute. Da, nu mă feresc să recunosc că drama mea e drama renunțării la mediocritate. Am vrut să devin neapărat „cineva” și am disprețuit fericirea „oarecare”. ”  

 








Niciun comentariu:

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS