Tenis, mon amour

18 iulie 2017

           Pe 12 decembrie 2004, Jesus Aparicio a fost implicat într-un grav accident de circulație, în timp ce își sărbătorea majoratul. Mare fan al lui Roger Federer, bărbatul din Sevilla s-a trezit din comă 11 ani mai târziu, iar primele întrebari au avut legatură cu campionul din Elveția: "Mai joacă tenis? Mă gândeam că s-a retras. Când am aflat că are 34 de ani, că încă mai joacă tenis și că e numărul doi mondial, am fost sigur că lumea râde de mine...", a precizat Aparicio, citat de news.com.au și preluat de Hotnews. Sunt curioasă ce-ar fi zis dacă s-ar fi trezit din comă zilele acestea și ar fi aflat că idolul lui are aproape 36 de ani și tocmai a câștigat cel de-al optulea titlu la Wimbledon, ajungând la nu mai puțin de 19 trofee de Grand Slam și stabilind recorduri noi.

          Când eram mică, un prieten de familie îmi spunea, mai în glumă, mai în serios, Gabriela Sabatini. N-aveam în comun cu jucătoarea de tenis decât un prenume, dar după spusele lui, aveam și ceva asemănări fizice. Tot în acea perioadă jucau Steffi Graf, dacă nu mă înșeală memoria, și Andre Agassi. Cert e că n-am pus niciodată mâna pe o rachetă de tenis, decât pe o paletă banală din plastic, probabil ca orice copil curios să încerce ceva nou. O vreme, i-am urmărit pe Andrei Pavel și Victor Hănescu, la fete nu aveam cu cine să ne mândrim. Maria Sharapova îmi plăcea, dar mă irita cu țipetele sale și trasul de timp între puncte. Și la un moment dat l-am descoperit pe el, pe Roger Federer, elvețianul fără termen de comparație. Țin minte că era un meci împotriva lui Marat Safin, undeva prin 2002, parcă și stăteam cu sufletul la gură, hotărându-mă cu greu cu cine să țin, pentru că jucau amândoi foarte bine. Dacă Safin s-a retras între timp, intrând în politică, Federer a continuat să joace și să-mi confirme alegerea făcută în urmă cu 15 ani.
          E adevărat că nu am primit și nu primesc nimic urmărindu-l, în schimb am avut ocazia să observ ce poate face pasiunea din om, ce înseamnă să joci cu plăcere și să-ți dorești de fiecare dată nu să câștigi neapărat, cât să te autodepășești, să te cizelezi mereu pentru a fi sigur că dai tot ce ai mai bun și astfel să-i motivezi pe ceilalți să lucreze continuu cu ei înșiși, pentru a te depăși sau pentru a se depăși. Dincolo de ceea ce reușește pe teren, Roger Federer rămâne un simplu om, cu o soție care îl susține necondiționat și patru copii frumoși, care au ce învăța de la tatăl lor: modestie, dragoste de viață și de tenis, fairplay, dorința de perfecționare, să fii om înainte de orice. 
         Rafael Nadal mi se pare un războinic, un gladiator, nu are măiestria lui Federer, dar are forță, creativitate, pasiune. Pe Novak Djokovic nu l-am urmărit, când l-am văzut prima dată jucând am avut impresia că pe teren e un robot, o mașină de mingi, nu un om. Serena Williams la fel, pare din altă lume când joacă, mai puțin feminină decât altele, dar extrem de hotărâtă în ceea ce face. 
         Fetele noastre au început, încetul cu încetul, să iasă la lumină. Sorana Cîrstea juca de ceva timp când a venit Simona Halep din spate. Între timp, s-au afirmat și Irina Begu, Monica Niculescu, Alexandra Dulgheru. La Wimbledon am văzut-o jucând pe Ana Bogdan și acum aștept să crească și ea. Despre Simona s-au scris și se spun multe, românii se pricep la datul cu părerea. Cu Grand Slam sau fără, e cea mai bună jucătoare de tenis a Romîniei, după foarte mult timp. Am văzut-o jucând atunci când îl avea antrenor pe Wim Fissette și văd clar diferențele de când îl are alături pe Darren Cahill.

        Pentru că tenisul, atât cât am reușit eu să pricep din el, nu e numai despre tehnică și forță fizică, ci și despre psihic și intuiție. Toți acești oameni joacă în primul rând pentru ei și nu datorează nimic nimănui, poate doar celor care le sunt aproape - familiei, antrenorilor, fizioterapeuților - și lor înșiși. Noi, restul muritorilor care nu am fost nici măcar o secundă în locul lor, nu ne rămâne decât să-i privim și să le aclamăm determinarea, pasiunea, efortul și să învățăm că în viață, ca și în tenis, e posibil orice, trebuie doar să crezi. 

       "Este adevărat că în 2001, când l-am învins pe idolul meu Pete Sampras, nu mi-aș fi imaginat că o să ajung să am asemenea succes. Speram pe atunci doar să am o șansă de a ajunge într-o zi în finală și să mă bat pentru a câștiga turneul. Să câștigi opt titluri, nu este ceva ce poți anticipa. Dar dacă reușești, înseamnă că ai mult talent, iar părinții tăi, antrenorii tăi te împing de la spate de când ai trei ani și te văd ca un fel de proiect. Ei bine, eu nu am fost acest gen de copil. Eu eram doar un băiat normal din Basel, care spera să-și câștige existența jucand tenis. Am visat să reușesc, am muncit din greu și am fost răsplătit. Nimeni nu ar fi crezut că voi câștiga două turnee de Grand Slam anul acesta și chiar s-ar fi amuzat" (Roger Federer)

       "Acest trofeu înseamnă imens pentru mine, mai ales că nu am lăsat nici un set. E magic, încă nu-mi vine să cred că am atins vârfuri atât de înalte. Nu mai credeam că pot să ajung în vreo finală, mai ales după ce am pierdut dureros în 2014 și 2015 în fața lui Novak. Dar am continuat să cred și dacă faci acest lucru poți să ajungi departe în viață. Iată-mă aici cu al optulea titlu. E fantastic!" (Roger Federer) 
           
           

2 comentarii:

Anonim spunea...

Martina Hingis, nu Maria Sharapova :-)

Crengu spunea...

Crede.ma ca nu le.am incurcat! :-)) Stiu si de Martina, dar nu mi.o amintesc jucand, nici pe ea, nici pe Justine Henin. Nu prea urmaream fetele. :-p

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS