În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la mine

12 iunie 2017

           Absurdul, destinul, Dumnezeu sau naivitatea, fac dintr-un vis al Sarei un scop în viață. Gândul că mama i-a apărut în vis, de pe lumea cealaltă și i-a spus că peste 2 ani și 11 zile va veni să o ia, a amplificat dorința tinerei de a-și trăi viața la maxim, de a o soarbe în întregime, fără să lase să-i scape vreo secundă. Așa că se desparte de cel cu care era într-o relație de 5 ani, după ce cunoaște o nouă iubire, o trăiește, suferă la finalul ei, se apucă de pictat, se-ndrăgostește din nou, își expune tablourile, filozofează, suferă iarăși din iubire și apoi așteaptă finalul. Acel final prevestit care, însă, nu vine. Dezamăgirea că a fost trasă pe sfoară, că a așteptat, naivă, un sfârșit care nu a venit, decide să se revolte împotriva lui Dumnezeu, a Bisericii și-a regulilor acesteia și cum altfel, decât din interiorul unei mănăstiri. O decizie firească după 2 ani și 11 luni în care Sara trăise tot ce se putea trăi.
           Acolo se implică formal în orice activitate i se oferă, se lansează în discuții cu călugărițele și ține un jurnal în care-și notează gândurile, versurile, frământările, dovezile că Dumnezeu, de fapt, nu există. Astfel că după ce termini de citit cartea rămâi fix cu impresia opusă, că Dumnezeu există și că nu abandonează pe nimeni, respectându-i ființa, liberul arbitrul și puterea de a duce lucrurile. 
           Chris Simion a construit perfect acest roman, despre tânara de nici 30 de ani vorbind nu doar jurnalul său, ci și o măicuță cu care s-a împrietenit în mănăstire și care își trăia, la rândul său, propriile drame și alegeri. Viața Sarei se sfârșește totuși, deși parcă ajungi să nu mai crezi că se va întâmpla asta, ci că va trăi liniștit, ca o monahie. Scrisoarea pe care ea o trimite din locul în care ajunge după moarte și pe care am găsit-o într-un plic lipit pe ultima copertă a cărții, reprezintă cireașa de pe tort , fiind acel element surprinzător pe care numai mintea unui regizor îl poate crea.



Așa se face că am citit de două ori într-o săptămână această carte pe care am ales-o mai mult la întâmplare, cu intuiția. Abia după ce am cumpărat-o am realizat că aveam altă carte, a aceleiași autoare, pe o listă dintr-un sertar al minții. Însă n-am fost dezamăgită deloc, ba din contră, am simțit nevoia să o recitesc pentru că aveam senzația că ceva mi-a scăpat, că n-am reușit să o pătrund suficient cu mintea și cu sufletul, că totuși acesta nu e un roman despre înverșunare, revoltă și moarte, ci despre dragostea de viață, despre absolut, despre credință și curaj.
           Despre Chris Simion veți citi multe pe Internet, ca și mine, de altfel, lucruri frumoase, impresionante, veți afla că nu scrie cărți pe bandă rulantă, ci că durează ani până reușește să dea una la lumină așa cum își dorește (la cea de față, de exemplu, a lucrat trei ani). Eu pot să vă spun doar că abia aștept să văd un spectacol regizat de ea, acest „pui de Cioran în fustă lungă”, cum a numit-o George Pruteanu. 


Niciun comentariu:

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS