Scurt, clar, concis

10 aprilie 2017

            Scriu rar, fac poze, simt mult, gândesc pe măsură.
            De ceva timp m-am întors în mine. E uimitor câte am uitat, cel puțin în aparență. Pentru că omul nu uită niciodată cu adevărat, doar depozitează undeva, departe de el, sau departe în el.
            În weekend m-am bucurat de zumzăiala albinelor prin flori de vișin și-mi dau seama că aceeași agitație e și în mine, pentru că sunt aspecte pe care vreau să le simplific și nu știu exact cum, sunt lucruri pe care vreau să le schimb și nu reușesc, sunt lecții pe care, probabil, nu le învăț, de simt prea mult că stau pe loc.
            Un clasic în viață zice că „poezie înseamnă să-ți tacă sufletul făcut sul din foi de dictando”. Și poate că are dreptate, eu știu, cumva, că are dreptate și că poate și foile făcute sul au un suflet care tace și despre care merită să scrie o poezie. Totuși, dacă omul ar ști câte poeme pot să țâșnească din el și din afara lui, ar avea grijă, când se naște în sufletul gol, să-și umple călimara cu cerneală de cer...
            Oricum, mi-e tot mai clar că poezia te alege, într-un fel sau altul, iar tot ce poți să faci tu, cel sau cea care vrei să o scrii, e să încerci să fii la înălțime și să nu renunți atunci când ți se pare că nu ai atins culmea. 

Să nu uităm ce spunea Octavian Paler, că „unica mediocritate injustificabilă e mediocritatea iluziilor”.

Niciun comentariu:

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS