Filosofii la început de aprilie

1 aprilie 2017

           Când ți-e rău, să știi că trebuie să îți fie bine, altfel s-ar putea să nu mai rămână oameni pe lângă tine. Sau dacă îl preferați pe Murphy, „când lucrurile merg prost undeva, au tendința să meargă prost oriunde.”
           De ce sunt atât de „optimistă”? Pentru că se mai întâmplă! Doar pentru că nu scriu aici despre supărările mele, nu înseamnă că nu există. Dacă stau în capitală, nu înseamnă că am buzunarele pline cu bani, cum am tot auzit că se vorbește. La fel, dacă lucrez în Pipera, asta nu înseamnă în mod automat că întorc banii (iar bani??? ) cu lopata. Dacă sunt sau nu elegantă, dacă am sau nu încălțăminte bună (a se citi „de firmă” sau „din piele), nu e treaba nimănui, cum nu privește pe nimeni ce am în coșul de cumpărături, indiferent de vârsta curiosului. Bine, dacă e vorba de un copil, e una, dar dacă e vorba despre o persoană peste 60 de ani, atunci e o problemă.
            Nu știu dacă am să înțeleg vreodată această tendință a persoanelor în vârstă de a ști tot ce mișcă, cine intră în bloc și cine iese, când și de ce, plăcerea de a-și da cu părerea despre orice și de a face presupuneri surori cu bârfa. De unde atâta preocupare pentru viața altora, în loc să te ocupi de viața proprie, pentru mine e o dilemă și sper să nu ajung vreodată să mă intereseze mai mult de alții, decât de mine și de ai mei.
            Unora le merge totul din plin, oricum, oricând, altora nu, unii fac mereu numai ce le place, alții nu, unii par că au soluții pentru toate, alții nu, unora li se îneacă mai des corăbiile, sunt mai neputincioși, cu tendințe mai mari spre depresie, unii au neîmpliniri peste care nu pot trece, drame care nu se vindecă ușor, boli care i-au pus la pământ sau doar la limita paraliziei, unii au copii sănătoși, alții nu. Și nu am răspunsuri pentru toate astea, nu știu de ce se întâmplă așa, ce are fiecare de învățat, poate că, într-adevăr, nimeni nu primește mai mult decât poate duce. Cine hotărăște asta? Probabil că răspunsul la această întrebare depinde de credința fiecăruia, de experiențe, de felul în care a integrat tot ce i s-a întâmplat până la un moment dat.
            Din păcate, psihologia pozitivă pe care se bate atâta monedă în ultima vreme, nu ne ajută cu nimic. Nu știu cine poate râde atunci când sufletul îi plânge. Sau poate că îi reușește o dată, dar nu cred că se poate la nesfârșit. Ar însemna să nu fim cu toții decât o adunătură de prefăcuți, care își închipuie că dacă se chinuie să rămână pozitivi în orice situație, universul îi va recompensa pentru efort. Eh, aici intervine din nou credința, unii cred în univers, alții în Dumnezeu. 
            În acest caz, dilema e pariul lui Blaise Pascal

„Dacă crezi în Dumnezeu şi El există, te duci în Rai.
Dacă crezi în Dumnezeu, dar El nu există, nu pierzi nimic.
Dacă nu crezi în Dumnezeu, dar El există, te duci în Iad.
Dacă nu crezi în Dumnezeu şi chiar nu există, într-adevăr ai avut dreptate, dar eşti tot în situaţia celui care a crezut.
În concluzie: mai bine crezi şi rişti să câştigi totul decât să nu crezi şi să rişti să pierzi totul.” 
 

            Și rezoluția aparține celor îndrăzneți, care învață din toate, bune și rele, care nu-și pierd principiile doar ca să fie la modă, care se regăsesc pe sine și transformă un eșesc într-o reușită și lacrimile în diamante. 

Căci până la urmă, așa e și-n tenis: câștigă cel care îndrăznește să creadă!

Niciun comentariu:

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS