7 ani de corporatism

12 februarie 2017

               De curând s-au împlinit 7 ani de când am schimbat redacția unui ziar cu o oarecare firmă de telecomunicații. Având în vedere că aproape 4 ani am fost în concediu de creștere a copilului, rămân doar 3 în care efectiv am lucrat.
                N-a fost ușor să mă adaptez domeniului, regulilor firmei, stilului corporatist de a sta aproape 8 ore la birou, migălind... rapoarte. Dar am învățat multe despre mine și despre colegii mei, oameni despre care n-am înțeles de la început de ce se mândresc atât de mult cu locul în care muncesc. Pe unii nici până acum n-am reușit să-i înțeleg, dar asta e altă poveste.
                Încă am senzația că mediul corporatist e o junglă în care fiecare încearcă să-și impună propriile reguli, iar dacă nu, măcar să lase impresia că o face, lăsând deoparte faptul că toate trebuie trecute prin filtrul puterii șefului. Acest manager neobosit, care lucrează și-n somn pentru companie și care, nu-i așa, e șef și-n pielea goală. Care nu are viață personală sau dacă are, o ascunde bine la ușa firmei și are aceeași pretenție de la angajați. Care angajați nu au voie să pună întrebări sau să aibă opinii, deși șeful susține că o pot face neîngrădiți, care nu au sindicat sau alte forme de organizare. Sau poate doar la mine e așa, cine știe.
               Cert e că am avut parte de câteva tipuri de șefi, sau mai bine zis, șefe, că așa s-a nimerit:
  • managera de departament care nu trebuia deranjată nici măcar cu o floare ( nu că nu i-ar fi plăcut să primească flori, ci că prefera să nu aibă bătăi de cap și care considera că nimeni nu e de neînlocuit - nu știu dacă era un crez al ei sau nu, cert e că s-a întâmplat să devină... înlocuibilă tocmai când nu se aștepta);
  • șefa de departament ajunsă în poziția asta în urma propriilor conspirații, care se ceartă cu superiorul ei fix în ziua în care vine un angajat nou, doar-doar o reuși să-i semene acestuia din urmă încrederea că a nimerit unde trebuie și care, de fapt, e un mic dictator, având impresia că totul i se cuvine și nimeni nu mai e ca ea;
  •  o altă șefă de departament, cea prinsă în conspirațiile altora și care până la urmă se dovedește un superior bun, obiectiv și cu capul pe umeri;
  • șefa actuală, care ca vârstă mi-ar putea fi mamă și care s-a schimbat considerabil de când am cunoscut-o: dintr-un om care punea prea mult la suflet tot ce nu reușea să facă pentru departament și pentru firmă, într-unul care a priceput că alte lucruri sunt, de fapt, mai importante decât să mori pentru companie: sănătatea, familia, liniștea sufletească.
                Dincolo de tot ce-am învățat în acest domeniu, din punct de vedere al particularităților și abilităților, am priceput că reconversia profesională poate fi chiar benefică, pe lângă faptul că devine necesară, că șefii-oameni sunt puțini, că pentru majoritatea nu există decât serviciul, decât compania, că ei nu realizează că la un moment dat vor fi înlocuiți, că nu sunt nemuritori, că firma nu le ține de cald seara în pat, că, oricum ar da-o, firma nu e femeie, nu ține loc de soție, prietenă, iubită sau copii, că orele alea peste program nu le vor recupera nicicum, că firma cere, dar nu dă mare lucru în schimb. Și am mai priceput că șeful, indiferent cum ți se pare ție, incapabil, inadaptat, incult, insuficient pregătit, ei bine, șeful acesta trebuie respectat. Cum trebuie respectați și colegii, chiar dacă ți se pare că numai tu muncești în departament și că ești nedreptățit în cea mai mare parte a timpului. Dacă reușești să faci asta, consideră că ai făcut un pas important pe calea smereniei.
               Altfel, te va roade mereu gândul că tu poți și meriți mai mult, că ai putea chiar să fii șef pentru că, nu-i așa, al tău nu e cel mai grozav, toata lumea o vede; și în loc să te duci la serviciu cu bucuria gândului că ai unde să-ți câștigi pâinea, te vei duce cu lehamite, vei sta numai cu ochii pe ceas, așteptând să se facă ora de plecare și nu vei ști, la sfârșitul programului, de ce ești atât de obosit. Și asta e valabil indiferent că-ți place sau nu ceea ce faci. Dacă te pierzi în mândrii, lupte de orgolii și invidii, nici nu vei observa când ceea ce munceai cândva cu drag se transformă în ceva ce faci doar pentru că trebuie.

              Doriți-vă s-aveți echilibru între viața profesională și cea personală și acționați ca atare, s-ar putea să vină vremea în care să regretați că nu ați stat mai mult pe-acasă, că nu v-ați îngrijit mai mult de sănătate și de voi înșivă, ca oameni!
              

2 comentarii:

Irina spunea...

Esti foarte echilibrata, Crenguta, imi place mult ce ai scris. Eu am avut de a face doar cu sefi ortodocsi, ca sa vezi :). Mie mi-a fost de folos ca sa vad ca-s neputinte peste tot. Dar nu pot sa zic ca n-a fost si nu este bine intr-un colectiv ortodox, mai nou pot merge la liturghie si in timpul saptamanii si e un pic mai multa bunavointa decat in alte sectoare. Depinde ce ii trebuie fiecaruia, am cunostinte care lucreaza in medii 100% laice, dar ele sunt ca o lumina acolo prin rabdarea pe care o fac si vad ca s-au cizelat mai mult decat am facut-o eu in mediul crestin in care ma aflu... Cand ne vom cunoaste, iti voi spune exact unde lucrez :). Cred ca fiecare e pus unde e nevoie!

Bucurie, suflet frumos!

Crengu spunea...

Irina, ferice de tine! :) Eu sunt de fapt, tare suparata in perioada asta, dar trebuie intai sa rumeg bine si sa pricep si apoi sa vad daca pot scrie pe blog ceva despre. Nu stiu daca sunt echilibrata, ce-am scris a venit dupa o lunga perioada de gandire si cernere. Chiar sper sa fie asa, fiecare sa fie pus unde e nevoie, pt el sau pt altii, pt mine suna a incurajare, asa ca iti multumesc tare mult! Sper sa pricep si eu cat de curand nevoia mea de a mai fi inca aici...

Te imbratisez!

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS