Sfârșitul nu-i aici

22 ianuarie 2017

             Disclaimer: Atenție! Aceasta nu este o postare comodă, ca atare mă aștept să nu-mi împărtășiți opiniile! Vă rog doar, dacă veți lăsa comentarii, să o faceți într-un limbaj decent!


 Primele mele impresii despre viață și moarte

              Aveam 11 ani când a murit bunica din partea mamei și când am început să înțeleg și să mă gândesc serios că viața se termină la un moment dat. Nu mi-aduc aminte dacă până atunci mai fusesem la alte înmormântări, dar știu că nu mi-a explicat nimeni exact ce înseamnă a muri. Bunica era bătrână, bolnavă, probabil că mintea mea de copil a priceput atunci că trebuie să fii bătrân și bolnav ca să mori, cert e că moartea însemna să nu mai fii. Așa că a venit și vremea în care încercam să-mi închipui cum va fi totul fără mine și ușor-ușor mi-am dat seama că lumea nu încetează să existe odată cu dispariția mea. În timp, am citit într-o carte (bazaconii, zice mintea mea de acum) cum că, pe lângă corpul fizic, mai avem alte trei corpuri: eteric, astral și mental, căutam cărți despre ce se întâmplă în momentul morții și apoi, dincolo de ea. Căci, nu-i așa, e cam bizar să crezi că totul se termină aici, cum adică mori și totul se termină pur și simplu?
              Când eram la liceu, o fată pe care o cunoșteam de la un cenaclu de la Palatul Copiilor, s-a sinucis. Se vorbea atunci că asta s-a datorat influenței pe care o avuseseră asupra sa scrierile lui Emil Cioran. Mie nu mi s-a părut dubios Cioran, îl citeam cu plăcere și niciodată nu mi-a creat gânduri de sinucidere, așa că n-am reușit să înțeleg de ce acea fată și-a dorit atât de mult să moară.
              Mai târziu, când m-am angajat la ZIUA Online, am scris câteva articole despre oameni bolnavi care aleseseră să-și pună capăt zilelor la o clinică din Elveția, "Dignitas", așa-numita sinucidere asistată. Am rumegat subiectul atunci, o vreme, după care nu m-am mai gândit la asta. Până în vară, când am văzut la cinema Înainte să te cunosc (Me before you), filmul după cartea cu același nume al jurnalistei Jojo Moyes. Dincolo de faptul că a fost foarte bine realizat, nu am putut să înțeleg gestul lui Will Traynor, personajul masculin principal, imobilizat într-un scaun cu rotile, de a-și pune capăt zilelor la celebra clinică elvețiană.

De la un film și-o carte, la realitate

             Într-adevăr, nu e deloc ușor să nu te poți mișca (nu e simpatic să te trezești într-o dimineață înțepenit de mijloc, d-apoi să fii într-un scaun cu rotile, neputându-ți mișca nici măcar decât foarte puțin mâinile?), să depinzi mereu de ceilalți pentru toate necesitățile, să ai dureri aproape continuu și, pe lângă asta, să dezvolți și alte boli pe lângă cea principală. Nu are cum să fie ușor. Dar să insiști să renunți la viață chiar și după ce ajungi să cunoști iubirea, după ce găsești o persoană dispusă să lupte alături de tine, care se interesează de lucruri pe care le poți face în scaunul de rotile, care învață totul despre îngrijirea ta și caută orice altă metodă posibilă de tratament, să le dai termen părinților tăi doar 6 luni să încerce să se împace cu ideea că tu vrei să-ți pui capăt zilelor, nu mi se pare că dovedește decât o mare doză de egoism și de lașitate. 
             Cine ești tu să-ți iei viața, om sănătos sau bolnav? E adevărat că nu ai cerut tu să te naști sau să trăiești, dar dacă tot ai primit acest dar minunat, de ce să nu profiți de el, așa cum poți? Poate că ție nu ți se pare o viață grozavă, dar poate vei fi un model pentru alții, poate reușești să schimbi ceva în felul altora de a trăi, nu ai de unde să știi, nu ești omniscient, nimeni nu e, în afară de Dumnezeu. Și-ți trebuie, de fapt, foarte multă credință ca să spui și să crezi că El nu există!
            Dincolo de film, cartea Înainte să te cunosc este mult mai cuprinzătoare, ca și cum autoarea ar încerca să te facă, dacă nu să accepți, măcar să înțelegi hotărârea lui Will: în ziare și la televizor apar știri despre oameni care au ales sinuciderea asistată și motivele lor, Lou intră pe forumuri și discută cu persoane cu aceleași probleme ca ale lui Will, unii dintre ei dorindu-și să meargă la clinica Dignitas, alții dezaprobând această idee și fiind bucuroși că au reușit să trăiască frumos, în ciuda bolii lor. Aici, fără îndoială, se simte influența de jurnalist a lui Jojo Moyes. După ce am terminat de citit, chiar m-am întrebat dacă a fost pură ficțiune sau s-a inspirat dintr-un caz real. Chiar și continuarea cărții, După ce te-am pierdut (After you) mi-a lăsat aceeași senzație.

Dacă vrem să murim demn, trebuie să trăim demn!

           Dacă citiți Legea drepturilor pacientului, veți constata că există un articol unde se spune că pacientul are dreptul la îngrijiri terminale pentru a putea muri în demnitate. Probabil că la asta s-au gândit și cei care au avut inițiativa clinicii Dignitas, de unde și numele. Numai că, din câte am citit, nu toți care se duc acolo mor repede și ușor, ba din contră, unii se chinuie ore întregi, poate chiar mai rău decât s-ar chinui dacă ar muri firesc. Și-atunci pentru ce să mori asistat? Pentru ce să te duci să ți se injecteze o substanță letală, dacă există riscul să suferi mai mult chiar decât o faci din cauza bolii?
          Mă gândesc la Mioara Grigore, la mama colegei lui Matei și la colegul lui cu diabet, la vecina de la țară rămasă văduvă de tânără, cu trei copii de crescut, dintre care unul imobilizat în cărucior, mă gândesc la toți adulții și copiii bolnavi. Suferă? Cu siguranță! Dar nu cred că vreun părinte s-a gândit să-și eutanasieze copilul, ca să-i curme suferința, cred că toți se gândesc și speră să se facă bine. Oare mamei colegei lui Matei îi e ușor să îndure și să pară bine în fața fiicei ei? Cu siguranță nu! Luptă? Luptă! De ce, dacă tot va muri la un moment dat, pentru că oricum nimeni nu împărățește pământul? Pentru că speră să se facă bine și să-i fie alături fetei cât mai mult timp.
           Și poate pentru că toți știu, de fapt, în adâncul sufletelor lor, că decizia de a muri nu le aparține...
  
           Personal, chiar cred precum Pittiș, că sfârșitul nu-i aici și fără îndoială e o hotărâre care nu e a noastră. Nu-i nimic demn să te duci să te omoare alții sub masca unei sinucideri asistate, nu-i nimic demn în a-ți dori să mori. Boala nu e demnă pentru că doar ți se pare așa, pentru că mândria din tine te face să te rușinezi că ai ajuns să depinzi de alții. Poate nu întâmplător se spune despre cei care au cancer că acesta e pașaportul lor pentru Rai... Dacă vrem să murim demn, trebuie mai întâi să învățăm să trăim ca atare, să ne asumăm viața și tot ce decurge din ea, bun sau rău, cum ne-am obișnuit să spunem, căci toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos!

"Oamenii nu știu cât sunt de fericiți!" - Mioara Grigore

„      Am realizat cum ne putem regăsi liniştea, fărâma de pace, bucuria de a trăi: întorcându-ne la lucrurile simple ale vieţii. Sunt atâtea lucruri de care nu mai avem nevoie, n-am avut niciodată, dar dacă am conştientiza... Dacă ne-am întoarce la iarba aceea din curte, la pomi, la omul de lângă noi, ca să revenim în noi înşine puţin. Epoca asta tehnologizată ne-a depărtat mult, dar dacă am căuta un pic de simplitate în toată complexitatea asta a noastră… E de mare valoare simplitatea, pentru că poţi să vezi altfel.

       Oamenii nu ştiu cât sunt de fericiţi şi de asta mi-e necaz. Mă uitam astăzi la femei frumoase şi la bărbaţi înalţi, bine făcuţi, care treceau pe drum şi îmi venea să-i îmbrăţişez să le spun: «Ştiţi cât sunteţi de fericiţi că puteţi respira?», dar evident că aş fi fost luată drept o femeie un pic cam nebună. N-am îndrăznit. Oamenii nu ştiu cât sunt de fericiţi că pot respira, că au doi plămâni, că se pot bucura de atâtea daruri de la Dumnezeu, sau nu vor să mai ştie…“
 

Niciun comentariu:

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS