În sfârșit iarnă!

6 ianuarie 2017

         Ce urlă vântul, Doamne! Parcă își plânge singurătatea de ani, parcă zăpada nu s-ar așterne decât viscolită, parcă Tu nu Te-ai putea face altfel auzit pe pământ...
         Și ce mai ninge, Doamne, cu fulgi mari, ca în povești, de-ți vine să-ți pironești privirea pe geam, să uiți ce faci și pe unde mai ești... să te afunzi în perne, cu o cană de ceai lângă tine și o carte bună în mână, să nu vezi paginile și nici măcar literele în diagonală, ci doar fulgii care dansează afară... și să te pierzi în trecut, în viitor și prea puțin în prezent, adulmecând mirosul unui anotimp ușor întârziat și dorințele unui copil de mult maturizat...

2 comentarii:

Adelina spunea...

Ce viscolea azi-dimineață când m-am dus la lucru. Mergeam mai mult cu spatele. :)) Oricum fain, dar avea mai mult farmec dacă era acum Crăciunul.
La mulți ani, fată dragă! :)

Crengu spunea...

La multi ani, Ade! Viscolea, da, eu am scris cumva postviscol, pt ca la munca faceam ce faceam și mai ridicam ochii spre geam! :-)) N.am mai pomenit de pana de curent de la metrou, n.am vrut sa stric farmecul! :-))

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS