Împachetați haine ușor, împachetați cu spor: metoda Kon Mari

30 ianuarie 2017

               Nu știu alte mămici cum sunt, dar eu, când am constatat că nu prea mai am loc în dulapuri pentru hainele copiilor, am intrat în pană de idei. Oricum le-aș fi pus, parcă tot nu încăpeau toate, mai ales ale fetei. Și nu pentru că i-am fi cumpărat noi cine știe câte haine, a și primit foarte multe.
               Norocul meu e că am o prietenă cu doi băieței, care au obiceiul să facă ordine” în dulapuri și sertare prin scoaterea lor în mijlocul camerei, ceea ce da, e o mare distracție pentru ei, dar o treabă în plus pentru mămică. Așa se face că în timpul unei discuții mi-a dezvăluit că a descoperit o metodă miraculoasă de împachetat haine, la care ea a mai adăugat un artificiu, astfel încât atunci când copiii vor să-și facă de cap cu hainele, să nu se mai desfacă după ce au fost împachetate.
               Recunosc faptul că am fost puțin în dubii după ce mi-a spus că a durat vreo 3 ore să aranjeze toate veșmintele (ale lor, adulții și ale copiilor) folosind această metodă, stăteam și mă gândeam de unde o să scot eu atâtea ore doar pentru organizarea hainelor. Și s-a dovedit că metoda Kon Mari, care vine de la numele inițiatoarei sale, japoneza Marie Kondo, e mult mai ușoară decât am bănuit și, surpriză, toate obiectele de îmbrăcăminte au încăput lejer în sertare și dulapuri și mi-a mai și rămas ceva spațiu gol.
               Regula de bază a acestei tehnici e să transformi orice haină într-un dreptunghi, pe care ulterior îl împachetezi în trei. Poate un clip demonstrativ vă lămurește mai mult:


  
               Puteți folosi această metodă nu doar pentru haine, ci și pentru prosoape sau lenjerii. Din câte am observat, domnișoara japoneză are, în general, multe idei care țin de organizarea spațiului. Rămâne doar să le descoperiți pe cele de care aveți nevoie cel mai mult!

Spor la treabă!

Sfatul zilei: Învinge-ți teama!


Creațiile manuale ale lui Druș

24 ianuarie 2017

                Vă povesteam la un moment dat cum am descoperit eu quilling-ul, încercând să-mi găsesc un loc printre oamenii pricepuți din jurul meu. Despre săpunurile lui Andie am scris deja, așa că acum a venit rândul lui Druș, că doar de la ea a pornit totul.
                Pe Druș, adică pe Andreea Barbu-Soare, o știu parcă dintotdeauna, e învățătoare, a terminat Liceul Pedagogic din Câmpulung, Argeș și-apoi a urmat Facultatea de Științe Socio-Umane, specializarea Jurnalism, din Pitești, unde ne-am și cunoscut, de altfel. Pasiunea ei pentru lucrul manual  nu a existat întotdeauna, în ciuda faptului că a făcut un liceu, care, nu-i așa, i-a dezvoltat anumite abilități.
               I-am admirat mereu calitățile de învățătoare, am avut, de câteva ori, ocazia, să merg cu ea la unele dintre clasele unde a predat în timpul facultății, mai ales în preajma diferitelor serbări. Apoi a venit un moment special din viața ei, căsătoria, ocazie, cu care a început, ușor-ușor, să realizeze că are mai multă răbdare decât își închipuie și că lucrurile făcute manual o atrag mai mult decât ar fi bănuit. Pentru că și-a făcut singură invitațiile de nuntă și alte accesorii. Asta după ce, cu doar un an înainte, îmi împodobise două pahare de mire și mireasă, îmi crease căsuța pentru bani și făcuse invitațiile și cardurile de masă pentru botezul băiețelului unor prieteni comuni. Apoi au urmat și altele, pentru oameni dragi ei sau pentru copiii acestora. La școală oricum trebuie să fie mereu cu ideile la purtător, așa că nu mare mi-a fost mirarea când am descoperit felicitările quilling pe care le făcuse într-un an, de sărbători, împreună cu elevii săi.
              De-a lungul timpului, și-a mai descoperit și alte pasiuni în materie de handmade, printre care și tehnica șervețelului. Astfel că, în prezent, face semne de carte, invitații pentru nuntă și botez, carduri și plicuri pentru bani, bijuterii, mărțișoare și alte accesorii quilling, decorează cutii și tăvi pentru moț, cutii pentru bijuterii, sticle, pahare, diferite suporturi cu tehnica șervețelului și ceva-mi spune că nu se va opri aici. Dacă în materie de quilling eu și Druș avem stiluri diferite, despre restul lucrurilor manuale pe care le face, nu pot spune că le voi încerca prea curând, abia am timp și pentru ceea ce fac deja.
              Și pentru că nu m-am putut abține și am râvnit la o cutie pentru bijuterii, compartimentată, iată cu ce frumusețe m-am ales:

                
              Într-una din zilele în care am ajuns în vara lui 2016 la Mioveni, i-am făcut o vizită și mi-a pus în față n modele de șervețele, dintre care să mi-l aleg pe cel care urma să-mi decoreze cutia. În cele din urmă, am reușit să mă hotărăsc, după ce am întrebat-o dacă nu cumva are unul și cu Turnul Eiffel, căci zărisem printre ele Turnul din Londra. Nu avea, așa că am trecut la etapa următoare, ne-am pus de acord la restul culorilor care aveau să îmbrace cutia și, după niște aventuri serioase în căutarea uneia compartimentate, a venit și ziua în care m-a anunțat, bucuroasă că a găsit; mi-a spus cât durează până o termină și la un moment dat mi-a trimis poze cu produsul final. Bineînțeles că am rămas fără cuvinte, rezultatul era peste așteptări, surpriza cea mare fiind imaginea de pe interiorul capacului, cu Turnul Eiffel și inscripția în franceză. Acum, cutia mea tronează la loc de cinste și așteaptă cât mai multe locatare. 
             Dacă vă pregătiți de nuntă, botez sau moț și vă doriți invitații originale, dacă vreți să vă suprindeți iubita, mama sau soția dvs. sau, de ce nu, socrul și soacra cu un cadou special, aruncați un ochi printre creațiile lui Druș, sigur veți găsi ceva care să vă placă! Iar dacă v-am dat idei de activități suplimentare, spor la treabă și să nu le țineți numai pentru voi!
             

Sfârșitul nu-i aici

22 ianuarie 2017

             Disclaimer: Atenție! Aceasta nu este o postare comodă, ca atare mă aștept să nu-mi împărtășiți opiniile! Vă rog doar, dacă veți lăsa comentarii, să o faceți într-un limbaj decent!


 Primele mele impresii despre viață și moarte

              Aveam 11 ani când a murit bunica din partea mamei și când am început să înțeleg și să mă gândesc serios că viața se termină la un moment dat. Nu mi-aduc aminte dacă până atunci mai fusesem la alte înmormântări, dar știu că nu mi-a explicat nimeni exact ce înseamnă a muri. Bunica era bătrână, bolnavă, probabil că mintea mea de copil a priceput atunci că trebuie să fii bătrân și bolnav ca să mori, cert e că moartea însemna să nu mai fii. Așa că a venit și vremea în care încercam să-mi închipui cum va fi totul fără mine și ușor-ușor mi-am dat seama că lumea nu încetează să existe odată cu dispariția mea. În timp, am citit într-o carte (bazaconii, zice mintea mea de acum) cum că, pe lângă corpul fizic, mai avem alte trei corpuri: eteric, astral și mental, căutam cărți despre ce se întâmplă în momentul morții și apoi, dincolo de ea. Căci, nu-i așa, e cam bizar să crezi că totul se termină aici, cum adică mori și totul se termină pur și simplu?
              Când eram la liceu, o fată pe care o cunoșteam de la un cenaclu de la Palatul Copiilor, s-a sinucis. Se vorbea atunci că asta s-a datorat influenței pe care o avuseseră asupra sa scrierile lui Emil Cioran. Mie nu mi s-a părut dubios Cioran, îl citeam cu plăcere și niciodată nu mi-a creat gânduri de sinucidere, așa că n-am reușit să înțeleg de ce acea fată și-a dorit atât de mult să moară.
              Mai târziu, când m-am angajat la ZIUA Online, am scris câteva articole despre oameni bolnavi care aleseseră să-și pună capăt zilelor la o clinică din Elveția, "Dignitas", așa-numita sinucidere asistată. Am rumegat subiectul atunci, o vreme, după care nu m-am mai gândit la asta. Până în vară, când am văzut la cinema Înainte să te cunosc (Me before you), filmul după cartea cu același nume al jurnalistei Jojo Moyes. Dincolo de faptul că a fost foarte bine realizat, nu am putut să înțeleg gestul lui Will Traynor, personajul masculin principal, imobilizat într-un scaun cu rotile, de a-și pune capăt zilelor la celebra clinică elvețiană.

De la un film și-o carte, la realitate

             Într-adevăr, nu e deloc ușor să nu te poți mișca (nu e simpatic să te trezești într-o dimineață înțepenit de mijloc, d-apoi să fii într-un scaun cu rotile, neputându-ți mișca nici măcar decât foarte puțin mâinile?), să depinzi mereu de ceilalți pentru toate necesitățile, să ai dureri aproape continuu și, pe lângă asta, să dezvolți și alte boli pe lângă cea principală. Nu are cum să fie ușor. Dar să insiști să renunți la viață chiar și după ce ajungi să cunoști iubirea, după ce găsești o persoană dispusă să lupte alături de tine, care se interesează de lucruri pe care le poți face în scaunul de rotile, care învață totul despre îngrijirea ta și caută orice altă metodă posibilă de tratament, să le dai termen părinților tăi doar 6 luni să încerce să se împace cu ideea că tu vrei să-ți pui capăt zilelor, nu mi se pare că dovedește decât o mare doză de egoism și de lașitate. 
             Cine ești tu să-ți iei viața, om sănătos sau bolnav? E adevărat că nu ai cerut tu să te naști sau să trăiești, dar dacă tot ai primit acest dar minunat, de ce să nu profiți de el, așa cum poți? Poate că ție nu ți se pare o viață grozavă, dar poate vei fi un model pentru alții, poate reușești să schimbi ceva în felul altora de a trăi, nu ai de unde să știi, nu ești omniscient, nimeni nu e, în afară de Dumnezeu. Și-ți trebuie, de fapt, foarte multă credință ca să spui și să crezi că El nu există!
            Dincolo de film, cartea Înainte să te cunosc este mult mai cuprinzătoare, ca și cum autoarea ar încerca să te facă, dacă nu să accepți, măcar să înțelegi hotărârea lui Will: în ziare și la televizor apar știri despre oameni care au ales sinuciderea asistată și motivele lor, Lou intră pe forumuri și discută cu persoane cu aceleași probleme ca ale lui Will, unii dintre ei dorindu-și să meargă la clinica Dignitas, alții dezaprobând această idee și fiind bucuroși că au reușit să trăiască frumos, în ciuda bolii lor. Aici, fără îndoială, se simte influența de jurnalist a lui Jojo Moyes. După ce am terminat de citit, chiar m-am întrebat dacă a fost pură ficțiune sau s-a inspirat dintr-un caz real. Chiar și continuarea cărții, După ce te-am pierdut (After you) mi-a lăsat aceeași senzație.

Dacă vrem să murim demn, trebuie să trăim demn!

           Dacă citiți Legea drepturilor pacientului, veți constata că există un articol unde se spune că pacientul are dreptul la îngrijiri terminale pentru a putea muri în demnitate. Probabil că la asta s-au gândit și cei care au avut inițiativa clinicii Dignitas, de unde și numele. Numai că, din câte am citit, nu toți care se duc acolo mor repede și ușor, ba din contră, unii se chinuie ore întregi, poate chiar mai rău decât s-ar chinui dacă ar muri firesc. Și-atunci pentru ce să mori asistat? Pentru ce să te duci să ți se injecteze o substanță letală, dacă există riscul să suferi mai mult chiar decât o faci din cauza bolii?
          Mă gândesc la Mioara Grigore, la mama colegei lui Matei și la colegul lui cu diabet, la vecina de la țară rămasă văduvă de tânără, cu trei copii de crescut, dintre care unul imobilizat în cărucior, mă gândesc la toți adulții și copiii bolnavi. Suferă? Cu siguranță! Dar nu cred că vreun părinte s-a gândit să-și eutanasieze copilul, ca să-i curme suferința, cred că toți se gândesc și speră să se facă bine. Oare mamei colegei lui Matei îi e ușor să îndure și să pară bine în fața fiicei ei? Cu siguranță nu! Luptă? Luptă! De ce, dacă tot va muri la un moment dat, pentru că oricum nimeni nu împărățește pământul? Pentru că speră să se facă bine și să-i fie alături fetei cât mai mult timp.
           Și poate pentru că toți știu, de fapt, în adâncul sufletelor lor, că decizia de a muri nu le aparține...
  
           Personal, chiar cred precum Pittiș, că sfârșitul nu-i aici și fără îndoială e o hotărâre care nu e a noastră. Nu-i nimic demn să te duci să te omoare alții sub masca unei sinucideri asistate, nu-i nimic demn în a-ți dori să mori. Boala nu e demnă pentru că doar ți se pare așa, pentru că mândria din tine te face să te rușinezi că ai ajuns să depinzi de alții. Poate nu întâmplător se spune despre cei care au cancer că acesta e pașaportul lor pentru Rai... Dacă vrem să murim demn, trebuie mai întâi să învățăm să trăim ca atare, să ne asumăm viața și tot ce decurge din ea, bun sau rău, cum ne-am obișnuit să spunem, căci toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos!

"Oamenii nu știu cât sunt de fericiți!" - Mioara Grigore

„      Am realizat cum ne putem regăsi liniştea, fărâma de pace, bucuria de a trăi: întorcându-ne la lucrurile simple ale vieţii. Sunt atâtea lucruri de care nu mai avem nevoie, n-am avut niciodată, dar dacă am conştientiza... Dacă ne-am întoarce la iarba aceea din curte, la pomi, la omul de lângă noi, ca să revenim în noi înşine puţin. Epoca asta tehnologizată ne-a depărtat mult, dar dacă am căuta un pic de simplitate în toată complexitatea asta a noastră… E de mare valoare simplitatea, pentru că poţi să vezi altfel.

       Oamenii nu ştiu cât sunt de fericiţi şi de asta mi-e necaz. Mă uitam astăzi la femei frumoase şi la bărbaţi înalţi, bine făcuţi, care treceau pe drum şi îmi venea să-i îmbrăţişez să le spun: «Ştiţi cât sunteţi de fericiţi că puteţi respira?», dar evident că aş fi fost luată drept o femeie un pic cam nebună. N-am îndrăznit. Oamenii nu ştiu cât sunt de fericiţi că pot respira, că au doi plămâni, că se pot bucura de atâtea daruri de la Dumnezeu, sau nu vor să mai ştie…“
 

"Vaccinarea are efecte negative chiar și asupra unui sistem imunitar sănătos" - Dr. Rareș Simu

20 ianuarie 2017

 "           -Să începem ca în abecedar. Cum acționează un vaccin asupra organismului uman?
 
             -În esență, vaccinarea influențează un sistem vital al organismului-sistemul imunitar. Acesta este implicat în organizarea rezistenței împotriva agresiunilor, atât din exteriorul, cât și din interiorul organismului. Atunci când acesta este dereglat, apar afecțiuni grave. Chiar una dintre bolile grave a cărei frecvență este din ce în ce mai mare-cancerul-are printre cauze proasta funcționare a sistemului imunitar. Mecanismul prin care acționează un vaccin este destul de ușor de înțeles. Se introduce în organism un microb (inactiv), un extract dintr-un microb sau o substanță care seamănă ca structură cu un microb. Toate acestea produc o reacție imunitară de apărare, respectiv stimulează sistemul imunitar să producă anticorpi, capabili să distrugă acel microb. Această reacție rămâne în memoria organismului, astfel încât, la următorul contact cu microbul respectiv, sistemul imunitar îl recunoaște rapid și îl elimină, fără să mai apară boala, pe care acesta ar genera-o în mod normal. Trebuie să remarcăm însă două aspecte importante. În primul rând, reacția de apărare este specifică-apare doar la microbul pentru care a fost creat vaccinul, nu și la alți microbi. În al doilea rând, vaccinarea este eficientă doar înainte de instalarea unei afecțiuni, nu și după aceea!
  

            -Nimic negativ până acum. De unde ideea că vaccinurile pot fi periculoase?
 
           -Vă voi explica imediat. Pentru producerea vaccinurilor, se utilizează medii de cultură cu embrioni de pui de găină (din ouă) sau cu celule provenite de la animale (de exemplu, creier de maimuță!). Tocmai aceste medii de cultură reprezintă un risc, pentru că celulele respective nu se pot steriliza întotdeauna și, pe lângă vaccin, se poate introduce în organism un microb potențial dăunător pentru om. După unii cercetători, chiar aceasta este originea bolii secolului-SIDA! Să ne oprim puțin și asupra principalelor contraindicații ale vaccinării, recomandate chiar de către producători: sensibilizarea sau alergia la unul dintre componentele vaccinului sau la mediul pe care a fost creat. O altă contraindicație este reprezentată de o afecțiune acută, mai ales febrilă, pe care pacientul o are în momentul vaccinării. Această stare nu este întotdeauna luată în seamă și poate fi una dintre cauzele reacțiilor postvaccinale. În acest sens, fiecare pacient ar trebui examinat foarte bine înainte de vaccinare, ceea ce nu este posibil atunci când se fac vaccinări pe "bandă rulantă".


[...]

           -Vaccinarea pentru virusul hepatitic B se face automat la toți nou născuții, în maternitate. Această vaccinare ar trebui să se facă doar în cazuri bine indicate, la cei care sunt expuși unui risc mai mare de infectare cu virusul B, și nu la toată lumea, nicidecum la copii. Ca o paranteză, trebuie spus că sub 20% din infecțiile acute cu virus B se cronicizează, ceea ce înseamnă că o persoană cu un sistem imunitar echilibrat elimină virusul fără nici un vaccin. La fel este cazul cu vaccinarea împotriva Human Papilloma Virus (HPV), care este intens mediatizată și se intenționează să se introducă la toate fetițele, de la vârsta de 11-12 ani. Este bine să se știe că nici în acest caz nu se respectă principiul indicației. Virusul este asociat cu cancerul de col uterin și de aceea vaccinul respectiv este prezentat ca un vaccin anticancer de col uterin. Nimic mai fals! În primul rând, acest virus reprezintă doar un factor de risc pentru cancerul de col uterin și nu cauza lui. Există cazuri de cancer de col, în care nu s-a detectat prezența acestui virus. În al doilea rând, procentul de evoluție spre cancer a unei infecții HPV este foarte mic, majoritatea infecțiilor fiind eliminate într-un interval de 2-3 ani, chiar în absența oricărui tratament. Acesta este un alt argument în favoarea ideii că un sistem imunitar echilibrat poate face față și acestui tip de virus. Pe de altă parte, vaccinul conține doar câteva tipuri de HPV, cele mai frecvent asociate cu cancerul de col uterin. Dar există zeci de tipuri de HPV și este posibil ca peste o vreme să se descopere că și alte tulpini ale virusului sunt asociate cu cancerul, și atunci va urma un nou vaccin, apoi un altul și altul... Pe de altă parte, infecția cu acest virus se transmite în principal pe cale sexuală. Este adevărat că există și alte posibilități de contaminare, dar tipurile pentru care există vaccinul se transmit mai ales pe cale sexuală. Or, nu este logic să faci un asemenea vaccin la fetițe care încă nu și-au început viața sexuală."

(mai multe, în interviul cu doctorul Rareș Simu, medic specialist în imunologie clinică și alergologie) 

Comunicarea, bat-o vina!

Despre talent

Hibernăm, hibernăm, iarna...!

12 ianuarie 2017

              Au fost necesare câteva zile full-time cu copiii, acasă, ca să-mi dau seama, încă o dată, în ce ființe sedentare ne transformă munca la birou. În trei zile cu piticii am făcut mișcare cât nu fac într-o săptămână la muncă, fără să pun la socoteală mersul pe jos până la serviciu, mă refer strict la timpul petrecut la birou.
              "Mami, vino!, "Mami, veau apă!", vreau una sau ailaltă - adică, mami, vrei-nu vrei, nu apuci să stai prea mult jos - bătaie pe mami la somn, bătaie pe mami la masă, care unde să stea cât mai aproape de mine, bătaie care să fie primul la orice. Culmea e că nu am încurajat niciodată competiția între ei, doar că Matei de mic a fost așa, dornic să fie primul în orice, mai ales când e vorba de atenția noastră. Până la urmă, oricum am da-o, el e primul la capitolul copiii noștri, dar recunosc faptul că, uneori, când îi văd cum se îmbulzesc și se înghiontesc să fie primii la ceva, nu pot să nu mă întreb: dacă erau mai mult de doi, tot așa ar fi fost?

*****  

               Neobișnuita călătorie a Serafimei nu e doar un film ortodox animat pentru copii, e și pentru oamenii mari. Cu siguranță, Matei a priceput din el mai mult decât Miriam, vârsta și-a spus cuvântul, normal, a avut o grămadă de întrebări de pus, de parcă eu aș mai fi văzut filmul de multe ori înainte și aș fi știut deja răspunsurile. La unele am știut pur și simplu, la altele am aflat împreună. Unele întrebări au continuat și după vizionare. Am bifat și Polar Express în ultima vreme, Finding Nemo și Robin Hood. Și ca să nu se supere Miriam, care la restul avea răspunsul deja pregătit - nu pace asta!- ne-am uitat și puțin la Masha și ursul.
 
***** 

               Altfel, aștept să văd ce mai urmează în acest an, gândesc mărțișoare și postări cu subiecte serioase, îmi propun să-mi fac timp să le și aștern când vor termina de dospit, nu pot începe să citesc altă carte, pentru că încă sunt sub influența celor cu care am terminat și am început anul. Dar despre toate astea, în episoadele următoare. 

Uneori, trebuie să zbori cu o singură aripă...

11 ianuarie 2017

              A fost un sfârșit de an greu sufletește și începutul e cam la fel. Pentru că n-are cum să fie ușor când trebuie să te desparți de cineva, pentru că i s-a terminat timpul pe pământ...
              Sunt cinci ani de când am scris despre ei, despre bunicii omului meu, despre exemplul de dragoste pe care ni l-au dat, despre cum redevenisem nepoată. De ieri, ea nu mai e și el a rămas singur, să zboare cu o singură aripă, cât timp va mai avea de trăit.
              Ea știa tot despre el: ce tabieturi are și ce dureri, ce-i place să mănânce, când și cum, ce medicamente are de luat, când și pentru ce. De-acum, alții vor trebui să facă toate astea pentru el... 

Iar el, ei bine, Dumnezeu știe cum se va împăca el cu singurătatea lui și cu dependența de alții, care nu-l cunosc, poate, la fel de bine cum îl cunoștea ea...

Iarnă bucureșteană

În sfârșit iarnă!

6 ianuarie 2017

         Ce urlă vântul, Doamne! Parcă își plânge singurătatea de ani, parcă zăpada nu s-ar așterne decât viscolită, parcă Tu nu Te-ai putea face altfel auzit pe pământ...
         Și ce mai ninge, Doamne, cu fulgi mari, ca în povești, de-ți vine să-ți pironești privirea pe geam, să uiți ce faci și pe unde mai ești... să te afunzi în perne, cu o cană de ceai lângă tine și o carte bună în mână, să nu vezi paginile și nici măcar literele în diagonală, ci doar fulgii care dansează afară... și să te pierzi în trecut, în viitor și prea puțin în prezent, adulmecând mirosul unui anotimp ușor întârziat și dorințele unui copil de mult maturizat...
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS