Relaxare după prima săptămână de școală și grădiniță

Să-mi fie toamnă!

6 septembrie 2017


Să.mi fie toamnă, să mă fac una cu frunzele ce cad... 
să.mi curgă prin vene galbenul noului început, 
să.mi rumenească obrajii secundă cu secundă, 
cum ruginesc pădurile de jale și dor... 
să.nvăț adierea și zborul, abandonul 
de la pământ la cer și de la dreapta la stânga, 
ritmul inversat al inimii...

Să.mie fie toamnă senină, după o vară plină de furtuni!

Ce frumoși sunt oamenii pe care nu-i cunoaștem...!

4 septembrie 2017

          Ciudat că-i vedem frumoși pe cei pe care nu-i cunoaștem, iar pe ceilalți îi catalogăm, îi judecăm și într-un final uităm să mai vedem frumusețea din ei! E ciudat și e păcat că renunțăm așa ușor la oameni, că nu ne mai bucurăm când ajungem să întâlnim pe cineva, că nu ne mai tresaltă sufletul când reușim să pătrundem misterul cuiva de lângă noi... E ciudat, e greu și e nedrept. Pentru că oamenii sunt frumoși oricum, oricând, dacă noi alegem să vedem asta.
          Se spune că judecăm în celălalt ceea ce nu ne place la noi înșine. Și poate că e adevărat și de-asta evităm să ne apropiem de cei care ne amintesc de imperfecțiunile noastre, care ne fac să ne simțim de parcă ne-am privi în oglindă. Tindem, poate inconștient, către cei care ne apreciază, cu care suntem pe aceeași lungime de undă, care sunt mai buni, mai sus, mai puternici decât noi sau pe care doar îi percepem așa. Nimeni nu e perfect, am pierdut demult această calitate și acum doar încercăm, în zadar, să o recuperăm. Perfect nu e decât Cel după chipul și asemănarea căruia am fost creați. Tânjim de când ne naștem după apropierea cu Cel care ne-a plămădit și nu înțelegem asta nici când murim. Căci dacă am pricepe atât de multe și frumoase lucruri la timp, ne-am trăi altfel viața, mai responsabil, mai zâmbitor, mai asumat. 
         Trebuia să scriu despre bucuria întâlnirii cu celălalt și, când această postare era doar un gând, am realizat că noi nu ne mai bucurăm cum ar trebui când cunoaștem pe cineva. De parcă ne-ar fi teamă să ne mai punem sufletul pe tavă, de parcă ne-am aștepta să suferim la un moment din cauza acelui om, de parcă n-am mai fi capabili să iubim pe cineva cu bune și rele, să-l acceptăm așa cum este. Uităm să zâmbim gândului de a-l avea aproape, uităm că diversitatea are rolul ei și că orice tentativă de a ne uniformiza e doar un fel de a ne pierde pe noi înșine. 
         Și uite așa ajung la noțiunea de unitate în diversitate, pe care nu mi-am propus să o dezbat acum și poate că nici pe viitor nu o voi face. Dar e frumos de văzut cum o temă, o idee poate curge într-o direcție sau alta, fără a face un scop din asta. Titlul nu-mi aparține, imaginea nici atât, dar știu că cea care mi-a dat acest subiect îmi va ierta inspirarea. Pentru că ea e unul dintre cei puțini care se străduiesc mereu să vadă sclipirea dumnezeiască din fiecare persoană pe care o întâlnește. 
        Noi asta am uitat, de fapt: să căutăm să vedem și calitățile celor din jurul nostru, nu numai defectele. Să mai vedem și partea plină a paharului, nu doar pe cea goală. Să învățăm să ne mai și smerim, nu doar să pretindem că suntem ceea ce suntem departe de a obține.

       Bucurați-vă, așadar, unii de alții, căci tare urâtă e însingurarea și înstrăinarea pe care ne-o aduc rețelele de socializare și nici măcar nu ne dăm seama!
        

Trei scurte la început de anotimp

3 septembrie 2017

            Întâiul weekend de toamnă. Ultimul weekend și ultima săptămână la bunici.

*** 
            Toamna se numără bobocii și începuturile: pentru ea, grădinița, pentru el școala, pentru mine o neașteptată așezare a lucrurilor, pentru noi toți un program cu (sperăm) mai mult timp împreună.

***

            Nimic nu e întâmplător, totul are loc la momentul potrivit, nici mai devreme, nici mai târziu. Nimeni nu știe când e acest moment potrivit, tot ce putem face e să așteptăm, să creștem la minte și la suflet, să înțelegem experiențele prin care trecem și să avem răbdare; răbdare, răbdare, răbdare.
      

Vine toamna

Enjoying the silence

Medicamentul lumii este iubirea!

Răsfăț pentru suflet

21 august 2017

           Seara de sâmbătă ne-a prins, pe mine și pe domnul soț, în aer liber, la a VIII-a ediție a a festivalului de muzică clasică „Simfonii de vară” din Parcul Colțea, organizat de Primăria Sectorului 3. Am ajuns aproape de jumătatea spectacolului, dar am rămas apoi, fermecați, până la final. Undeva în fundal, o mică balerină, pe care am remarcat-o și anul trecut, transforma notele muzicale în pași de dans...
           Cvartetul Passione ne-a încântat cu piese de Strauss (fiul), Brahms, cu Pavanele lui Gabriel Faure, cu un Ave Maria de ne-am înfrigurat de emoție, cu tango, polca, uvertură la opera Bărbierul din Sevilla, cu Passacaglia cântată de vioara I, Diana Jipa și Alexandru Spînu, un elev de clasa a X-a la Liceul de Artă.
           Din repertoriu n-a lipsit nici Edith Piaf, cu minunata La vie en rose sau bine-cunoscutul tango Parfum de femeie. Momentul s-a încheiat cu Hava Nagila și Oci ciornie. Fetele ne-au cucerit nu doar prin măiestria cu care își mânuiau instrumentele, dar mai ales prin curajul și modestia cu care și-au asumat să adapteze și să interpreteze anumite piese compuse special pentru orchestră.

           Evenimentul se desfășoară în fiecare sâmbătă și duminică din perioada 27 mai-30 septembrie, între orele 19.30-21.00, așa că mai avem timp să ajungem la astfel de minunății și să ascultăm și alți artiști. Accesul este liber!

.Simfonii de Vara

Diana Jipa si Alexandru Spinu

Simfonii de vara

Simfonii de Vara

Fabricat în România

20 august 2017

o bijuterie pe-o străduță, undeva între Universitate și Piața Romană

fabricat in Romania

fabricat in Romania

La mulți ani, Maria noastră mică

Ana Blandiana: „Cred că o familie este cu atât mai fericită, cu cât este mai tradițională!”

14 august 2017

         
sursă foto: internet
          „Cred că o familie este cu atât mai fericită, cu cât este mai tradițională. Iar printr-o familie tradițională înțeleg o familie în care legătura dintre membrii ei este iubirea. Dacă această axiomă se păstrează, toate numeroasele schimbări (egalitatea absolută a partenerilor, faptul că amândoi părinții muncesc, faptul că amândoi fac gospodărie, faptul că pentru creșterea copiilor concediul poate fi maternal sau paternal) impuse de evoluția lumii, sunt nesemnificative. Importantă este doar dragostea din care se naște respectul copiilor față de părinți și față de bunici (chiar dacă societatea are tendința să-și disprețuiască bătrânii) și respectul părinților față de timpul pe care trebuie să-l dăruiască fiilor, simțindu-se responsabili nu numai de dezvoltarea lor fizică și intelectuală, ci și morală și spirituală. O familie tradițională este o familie ai cărei membri sunt conștienți că nu există nimic mai important în lume decât dragostea care îi leagă și nu există nimic mai important în societate decât sănătatea morală a celulei ei de bază care e familia. În urmă cu vreo 15 ani, la începuturile Școlii de Vară de la Sighet am dat ca temă a lucrării de admitere întrebarea „Cum aș vrea să fie familia mea?”.

             Ne gândeam la relațiile adolescenților cu familia în care s-au născut. Spre surprinderea noastră ei au răspuns și despre familia pe care visează să o întemeieze peste ani, iar ideea care revenea cel mai des era că ei vor sta mai mult de vorbă cu copiii lor decât stau părinții lor cu ei. Dorința și visul lor mi s-au părut de bun augur și sper să se fi realizat între timp”,  a spus Ana Blandiana. (sursa)

Proiectul de lege pentru vaccinarea obligatorie este ilegal, neconstituțional și abuziv

11 august 2017

Asociaţia Pro Decizii Informate a solicitat opinii legale mai multor case de avocatură privind prevederile proiectului de lege a vaccinării în forma publicată pe site-ul Ministerului Sănătăţii la data de 31 iulie 2017 şi este în măsură să anunţe că:

1.

Acest nou text este mult diferit şi totodată mult mai amplu decât prima versiune, care fusese supusă unui simulacru de dezbatere publică, ca atare necesită o nouă consultare cetăţenească;

2.

Ca şi prima formă, şi această formă a proiectului de lege, aşa-zis definitivă, încalcă grav dispoziții legale de prim rang din sfera legislației aplicabile în materia sănătății, a drepturilor la viață, sănătate și integritate corporală, precum și libertăți fundamentale de conștiință și opțiune religioasă, cum ar fi:
  • drepturile pacientului,
  • drepturile parentale,
  • dreptul la respectarea vieţii private şi a integrităţii fizice şi psihice,
  • dreptul de a nu fi supus unui act medical sau unei intervenţii medicale fără consimţământ,
  • principiul inviolabilităţii persoanei şi dreptul de a dispune de ea însăşi,
  • dreptul la educaţie,
  • deontologia profesională a medicilor,
  • libertatea de conştiinţă şi religioasă,
  • dreptul la confidenţialitatea informaţiilor
Aceste drepturi sunt consfinţite prin legi organice, prin Constituţia României şi prin numeroase convenţii internaţionale de prim rang ratificate de ţara noastră.

3.

Guvernul a omis să publice forma a proiectului de lege care a fost aprobat în şedinţa din 9 august 2017 şi care a fost înaintat spre Parlament. Solicităm Guvernului să publice de urgenţă pe site-ul său textul complet al proiectului de lege aprobat.
Asociaţia Pro Decizii Informate, făcându-se vocea membrilor săi, solicită Guvernului retragerea acestui proiect de lege profund ilegal, neconstituţional şi abuziv.

(sursa

              De reținut, totodată, că „pe data de 8 iunie, Asociatia Pro Decizii Informate a organizat prima dintr-o serie anuntata de conferinte, menita sa puna in discutie chestiuni ce tin de sanatatea publica, si in particular sa dezbata, pe baza de argumente medicale, etice si juridice, chestiunea obligativitatii vaccinarii. Prin propunerea legislativa dezbatuta in cadrul conferintei, vaccinarea ar deveni singurul act medical obligatoriu, desi comporta riscuri si efecte adverse, unele grave si foarte grave, pana la deces, care sunt recunoscute chiar de catre producatori prin prospecte. [...] O mentiune pe care de asemenea dorim sa o facem este legata de prezenta presei sau mai bine zis de absenta, boicotul aproape total de care s-a bucurat aceast eveniment de o stringenta actualitate. Astfel, desi au fost invitati zeci de jurnalisti TV, radio, publicatii print si online, am avut onoarea de a avea in sala doar trei jurnalisti din zona mainstream a presei, si anume, din partea TVR, pe doamnele Madalina Samoila, Carmen Velicu de la Agerpress si Andreea Marinas de la Jurnalistii.ro. Daca ultimele doua publicatii au prezentat reportaje/stiri obiective, nu acelasi lucru se poate spune din pacate despre stirea oferita in aceeasi seara telespectatorilor postului TVR, bazata pe declaratii si fragmente truncheate si scoase din context, presarata cu afirmatii alarmiste si tendentioase, in linie cu politica oficiala pe acest subiect.” (mai multe detalii despre conferință aici)

Acuarelă

10 august 2017

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă...

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână...

(Ion Minulescu)

More quilling

Tehnologia de altădată

astăzi sprijină sticle goale

telefon public cu cartela

telefon public cu cartela

De unde vin dezamăgirile?

7 august 2017

            La o discuție cu prietena mea, G., am provocat-o să găsească 5 subiecte despre care ar vrea să scriu pe blog, conștientă fiind că provocarea e mai mult pentru mine, pentru a vedea în ce măsură reușesc să scriu, să zicem, la comandă. Și iată că deja mi-a dat prima temă: dezamăgirile. E drept că n-am scris niciodată despre ele, de fapt, nu am teoretizat despre, pentru că de trăit, le-am trăit și eu pe ale mele, ca fiecare om.

 
Mintea face, mintea desface: dorințe, idealuri, așteptări
 
            Așadar: de unde vin dezamăgirile? Un prim răspuns ar fi că din minte. Pentru că acolo se petrec toate proiectările despre ce ne-am dori să ni se întâmple în viață, acolo ia naștere idealul masculin și cel feminin la care ne raportăm neîndoielnic atunci când ne căutăm un partener de viață, acolo scriem cu litere mari cum să fie prietenul/a cel/cea mai bun/ă, acolo ne descriem întâi locul de muncă pe care-l merităm, cu alte cuvinte, mintea face, mintea desface. Dezamăgirea apare atunci când ceea ce întâlnim și se întâmplă în realitate nu corespunde cu ceea ce ne închipuiam, cu ceea ce aveam în minte că ar fi trebuit să fie. De fapt nu ne dezamăgește nimeni, noi ne amăgim cu dorințe și false pretenții, dezamăgirea e doar neîmplinirea acestora.
            Ne amăgim crezând că toți oamenii ar trebui să fie punctuali, fideli, să păstreze secrete, ca prieteni. Și ne dezamăgim când descoperim că cele mai intime destănuiri ale noastre sunt pe buzele tuturor colegilor de serviciu, de exemplu, pentru că cea căreia i le-am încredințat, nu a știut să le țină doar pentru ea.
            Până la urmă, dezamăgirea apare atunci când avem așteptări de la cei din jurul nostru, așteptări care nu se concretizează, pentru că oamenii nu sunt la fel, nu au aceleași principii sau valori, nu au aceleași gusturi sau idei. Mai grav e când cei care de care ne dezamăgim, suntem noi înșine. Pentru că uneori suntem prea siguri de o anumită reacție a noastră într-o situație și ne trezim că ne-o ia gura pe dinainte și spunem ceva ce nu ne-am fi dorit să dezvăluim sau facem ceva care contravine anumitor principii pe care le avem. 
            Cred că cele mai multe astfel de situații se întâmplă atunci când omul se îndrăgostește. Și nu pentru că dragostea e oarbă, ci pentru că starea de îndrăgostire asta face, ne aduce în punctul în care am face orice pentru persoana iubită. Să nu-mi spuneți că nu vi s-a întâmplat niciodată să constatați că v-ați făcut de râs făcând sau spunând ceva ce altfel nu ați fi făcut/ spus nici în ruptul capului! 

Dezamăgirea din mândrie

            Oricum, viața nu se reduce doar la astfel de dezamăgiri; pe plan profesional, dezamăgirea că nu am obținut un serviciu pe care consideram că-l meritam, nu vine doar din așteptările pe care le avem din partea noastră; aici intervine și mândria, acel orgoliu că putem mai mult, că am absolvit facultatea X și masterul Z, că nimeni nu merita mai mult acel post decât noi și așa mai departe, cunoașteți cu toții aceste îndreptățiri.
            Unele lucruri nu se întâmplă cum sau când ne dorim, pentru că nu avem suficientă răbdare, pentru că, așa cum am constatat de ceva timp deja, uneori e nevoie de mulți pași mici pentru a înfăptui ceva mare. Și uite așa ajungem, încetul cu încetul, să concluzionăm fără să vrem, că degeaba am citit nu știu ce cărți și am studiat la cele mai înalte școli, dacă din punct de vedere duhovnicesc, spiritual, nu suntem pregătiți ca anumite lucruri să se întâmple. 
            Și culmea, uneori, când tragem linie și toate-s îndeplinite, dezamăgirea tot își face loc, pentru că dorințele noastre nu s-au împlinit în forma în care ne-am fi așteptat. Și din nou așteptările... Stau și mă gândesc acum la oamenii care se plâng că nu sunt iubiți, dar care nu s-au gândit niciodată la prietenii pe care-i au, acei prieteni pe care pot conta oricum și oricând, pentru că ei așteaptă iubire de la un partener de sex opus. Sau mă gândesc la oamenii care spun că nu fac în viață ce le place, pentru că au un serviciu repetitiv, stresant, săcăitor, dar care uită că după program ies în oraș, la un concert/o piesă de teatru/o întâlnire cu fetele/băieții, la cumpărături, la un film sau în weekend pleacă în vacanță în Honolulu.



Cum să nu ne mai amăgim/ dezamăgim
 
           Care ar fi rețeta contra dezamăgirii? Retețe nu dau, pentru că nu există, mi-am promis la un moment dat că nu mai dau nici sfaturi (și n-am mai dat, decât cui am considerat necesar sau cui mi-a cerut), așa că mai jos sunt doar niște idei de încercat, pentru a nu mai trece prin dezamăgiri:
  1.         Nu vă mai lăsați amăgiți, asta însemnând să vă mențineți așteptările față de voi și față de alții la un nivel cât mai scăzut! Cu cât aveți așteptări mai mari, cu atât dezamăgirea va fi mai mare!
  2.         Spuneți clar ce dorințe aveți! Fie că sunteți într-o relație de prietenie sau în acea relație de iubire pe care v-ați dorit-o, vorbiți clar și concis despre ce și cum ați vrea să se întâmple!
  3.         Acceptați că sunt lucruri pe care nu le puteți controla, oricât de mult v-ar plăcea! 
  4.         Nu mai faceți planuri, luați lucrurile cum vin și trăiți-le pe fiecare în parte! Nu mai știu unde am citit o vorbă faină: dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă, spune-I planurile tale! Tot ce-i omenesc și material, e și efemer!
  5.         Exersați-vă răbdarea! Toate se întîmplă cu un scop, unul pe care nu-l veți afla de la început, dar de care vă veți da seama pe parcurs!
  6.         Nu țineți cu tot dinadinsul să ajungeți undeva doar pe o anumită cale, pe care v-ați fixat-o dinainte, așa cum nu ar trebui să țineți morțis să aveți dreptate! Contează mai mult să fiți împăcați cu voi înșivă, să simțiți că sunteți pe drumul cel bun către ceea ce v-ați propus în viață, decât să vă certați câteva ore, pentru un lucru care cu siguranță nu merită atâta energie irosită!
  7.         Credeți și nu deznădăjduiți, cum am mai spus cândva!

Îndemnuri pentru fiecare zi




Oamenii din viața mea: G.

5 august 2017

foto: Liviu Dumitru
            Întâmplător sau nu, majoritatea prietenelor mele sunt mai mari, ca vârstă, decât mine. Dar asta nu mă face să mă simt nici copil, nici inferioară, nici din cale-afară de matură. Pe G. o știu de aproape un an, dar ne comportăm de parcă ne-am ști dintotdeauna, deși îi sunt mai mică cu 4 ani. Ne-am apropiat una de alta fără niciun efort, datorită multelor asemănări dintre noi, dar mai ales deosebirilor. Pentru că ea e mereu molipsitor de zâmbitoare, în timp ce eu tun și fulger câteodată mai ceva ca o furtună. Ea e vocea blândă de la celălalt capăt al firului, omul care se străduiește să fie în fiecare clipă mai bun, care mai degrabă lasă de la el, decât să iște certuri și lupte de orgolii, omul care a aflat că e mai important să fii, decât să ai și tinde mereu spre desăvârșire.
           Hotărâtă din multe puncte de vedere, cu niște reguli pe care n-ar stica să le mai încalce din când în când (sau din gând în gând), G. e o prietenă de nădejde, dar nu genul de prieten care dă din coadă la fiecare mișcare a ta, ci acela care, orice confesiune i-ai face, te ascultă fără să te judece, pentru că știe că uneori oamenii au nevoie doar de atât, de a fi ascultați. Unde mai pui că întodeauna găsește un sfat, sau un articol potrivit de citit, toate asezonate cu gesturi blânde, pe care nu se străduiește să le facă, pentru că îi vin pur și simplu, pentru că așa e ea, firească, valoroasă fără doar și poate!
           Astăzi este ziua ei și știu că dacă se va întâmpla să citească tot ce am scris aici, îmi va spune că e prea mult, că mai are de crescut. Iar eu îi doresc să crească în toate cele pe care le știe foarte bine, să-și păstreze seninătatea, blândețea și firescul și să nu uite nici măcar o clipă să zâmbească! Pentru că nu de puține ori un zâmbet de-al ei m-a detensionat, făcându-mi ziua mai frumoasă și amintindu-mi că viața trebuie trăită cu o bucurie asumată!

La mulți ani, draga mea G.! 

Cum nu vii tu, Țepeș, doamne...

3 august 2017

           Grea vara asta, cu doruri, speranțe, dezamăgiri (de altfel, când nu sunt șanse de dezamăgire în țara asta? ), spaime, gânduri, oboseală, timp și totuși lipsa lui, dorința de a face multe, dar, din nou timpul, care nu se dilată, doar se comprimă, introspecții, revelații, cărți frumoase și oameni la fel, descoperiți de-abia când nu mai sunt printre noi...
           Prea mult se mediatizează urâtul, prea mult se apreciază senzaționalul, prea puțin contează valoarea și adevărul. Cândva, un director de ziar de argeșean ne-a întrebat, pe mine și pe colegii mei din anul I, de ce am ales jurnalismul și știu că atunci am răspuns că vreau să aflu adevărul, acel adevăr despre care aveam senzația că ne scapă printre degete. Astăzi știu că adevărul e relativ, fiecare dintre noi îl percepe altfel și îl transmite mai departe ca atare; așa cum știu, pentru că se vede, că presa, în toate formele ei, e folosită pentru propagandă și manipulare. Din păcate, însă, tot ce zboară la tv se mănâncă!
          Direcția în care se îndreaptă lumea, inclusiv țara noastră, e clară, minunata lume nouă. Cei care conduc nu știu sau nu vor să accepte că sunt doar niște marionete în mâinile unor păpușari. Sau știu, dar interesele care-i mână par să fie mai presus de viața zecilor de milioane de oameni care i-au votat. 
          Uneori îmi doresc să închid ochii și apoi să-i deschid, ca din somn și să-mi spun că nu a fost totul decât un coșmar, că doar mi s-a părut că trăiesc în România zilelor noastre, cu idei de manual pentru orele de sport și dirigenție, cu dorințe de vaccinare obligatorie, de parcă asta nu ar implica persoane, ci vite, cu un sistem sanitar așa cum îl știm cu toții, că stăm la coadă la analize gratuite ca pe vremea comunismului, la pâine.

Cum nu vii tu, Tepeș, doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!
         

          N-a bănuit, el, Eminescu, cât de citat și actual va fi la mai bine de 100 de ani de când a scris Scrisoarea a III-a...

Vederi

Sfârșit de iulie cu dor de casă

Fiecare cu arta lui

27 iulie 2017

Eu cu quillingul, domnul cu cofetăritul

cercei quilling cu fâșii de 2 mm lățime și sarailii suficient de dulci
quilling

quillingsarailii

sarailii

Sufletul nu moare

26 iulie 2017

           Sufletul e ca un copac cu multe ramuri și frunze: se adăpostesc printre ele multe alte suflete, chipuri de oameni, frânturi de viață. Sufletul nu cunoaște distanțele și nici nu moare vreodată. În mine trăiesc încă bunicii mei și toți acei care au contat la un moment dat, într-un fel sau altul, prin gesturi sau fapte, prin cuvintele spuse, prin gândurile mărturisite, prin ce-am citit de la ei sau am ascultat. Pentru că nimeni nu e în vreun moment întâmplător lângă noi, cum nici situațiile prin care trecem nu sunt întâmplătoare... ducem tot mai departe, ne răsfrângem și ne prelungim prin oameni, în eternitate...

Poate că mă visează cineva

25 iulie 2017

Foto: Alex Mazilu
Poate că mă visează cineva -
De aceea gesturile
Îmi sunt atât de moi
Şi de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumătatea mişcării,
Grotesc,
De aceea contururile mi se şterg
Secundă cu secundă
Şi faptele mi se topesc...
Şi poate cel ce mă visează
E smuls din când în când
Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viaţa lui
Adevărată,
De aceea mă-ntunec
Suspendată uneori
Ca de-un fir care se topeşte de nea,
Fără să ştiu
Dacă va mai adormi vreodată
Ca să mi se mai întâmple
Ceva.

(Ana Blandiana)

Când copiii sunt în vacanță la bunici...

21 iulie 2017



          ...părinții ar trebui să fie zen; 
          ...sau să plece în țările calde și să se întoarcă zen;
          ...să dea petrecere cu muzica la maxim;
          ...sau să joace pe masă, după proverbul cu șoarecii și pisica.
             
             Numai că niciuna dintre situațiile de mai sus, puțin exagerate oricum, nu au șanse să se materializeze vreodată. Și asta pentru că (mă refer strict la situația când bunicii nu locuiesc în aceeași localitate, la x străzi distanță sau în alt cartier):

           - se vorbește zilnic cu bunicii, fie sună ei și-atunci copilul a strănutat/căzut/a fost el și n-a ascultat, fie sună părinții, ca să vadă cum se comportă/ mănâncă/ doarme;
           - orice ar face și oricum ar da-o, părinții se gândesc mereu la copil și sunt cumva cu un picior în mașină, în caz că odrasla răcește/ se lovește/ se îmbolnăvește și bunica/ bunicul/ cineva se panichează și nu mai știe cum să reacționeze;
           - părinții nu știu niciodată cât și dacă să vorbească cu copilul; dacă subiectul în cauză are în jur de 3 ani și în timp ce-ți spune la telefon „Vreau să vii la mine...!” izbucnește în plâns, de dor, s-a dus tot zenul zilei / serii și al părinților;
           - părinții sunt oameni și li se face și lor dor de copii, dar pentru că, nu-i așa, sunt adulți responsabili, trebuie să-și pună dorul în cuiul pentru weekend-ul viitor din săptămâna viitoare sau cel de peste două săptămâni când vor putea merge să-și vadă odorul/ odoarele.

            Avantaje sunt când cei mici au bunici la țară și se pot bucura în voie de fructe, de animale, de joacă în aer liber, când părinții părinților lor au crescut mai mult de un copil și/ sau au cam aceleași principii de a crește un pui de om, când mama și tata chiar nu au altă soluție, pentru că nu au atâtea libere într-un an, câte vacanțe au puiii lor și nici atâta buget, încât să trimită copiii la o grădiniță particulară - singura deschisă în orice zi din an - sau să angajeze pe cineva să stea cu ei. Poate că ar mai fi varianta să vină bunicii la nepoți, dar și aici sunt multe de lucruri de avut în vedere, mai ales dimensiunea spațiului locativ.
          De preferat, copiii ar trebui lăsați la bunici atunci când știu să vorbească și pot fi înțeleși atunci când încearcă să se exprime, pentru ca bunul și buna/ mamaia și tataia (și despre toate aceste apelative ar fi o întreagă discuție, cunoscătorii știu despre ce vorbesc :)) ) să poată identifica un disconfort, un început de răceală/ boală sau cauzele unei lovituri. Și tot de preferat ar fi să existe încredere de ambele părți - părinții în bunici, că vor ști să aibă grijă pe măsură, dar și bunicii în ei înșiși că se vor descurca. 
          Lăsați, preventiv, medicamente de toate felurile și după caz, instrucțiuni de utilizare, împreună cu copie după certificatul de naștere al copilului și relaxați-vă, există telefoane mobile, există farmacii, medici, ambulanțe și spitale, dacă nu în localitatea bunicilor, măcar undeva în apropiere.
         De fiecare dată când piticii mei rămân la bunici și m-apucă unele îndoieli, mă întreb cum se descurca mamaia mea din partea tatălui când eu eram mică și îl mai avea și pe verișorul meu, mai mare cu patru ani decât mine, nu avea cum să comunice cu ai mei - telefon fix și-au pus undeva prin '86, '87, în urma unui cutremur - avea ciment în curte și șoseaua dincolo de bordură, la ieșirea din curte...
         E drept că atunci nu erau atâtea boli cum sunt astăzi, că mâncarea era mai sănătoasă și tehnologia nu atât de mult dezvoltată, încât să stea copiii numai cu ochii în calculator și tablete; totuși, cred că cei mici pot avea vacanțe frumoase la bunici, dacă și aceștia din urmă sunt dispuși să renunțe la stresul caracteristic și să-i lase puțin în voie, nu să stea în umbra lor și să le sufle în ceafă, sau să sară ca arși la orice strănut, la orice tuse.

       
         
         Știu că responsabilitatea e mare, nefiind copiii voștri, dar încercați, dragi bunici, să relaxați puțin, să le acordați și nepoților un dram de încredere și vouă să vă dați șansa de a vă bucura de ei, fără să-i limitați continuu, dintr-o grijă excesivă! Dați-vă voie să vă puneți la mintea lor, să vă jucați, să fiți inventivi și iubitori! Apoi faceți un efort și amintiți-vă cum erați când nu aveați copiii aproape sau mijloace de comunicare cu părinții voștri, pentru a fi zilnic la curent cu ce fac cei mici! Eh, cam așa sunt copiii voștri acum, când propriii lor copii sunt astăzi în grija voastră! Și ei au temeri, gânduri, frustrări!





         Bucurați-vă, așadar! Bunicii sunt lăsați de Dumnezeu ca să scrie povești frumoase în sufletul nepoților lor (sau cel puțin așa ar trebui)!



      

Ăsta da cover!

20 iulie 2017

Ieri, ascultând matinalul Radio Zu, am aflat despre Cătălina că este o adolescentă de 17 ani, din Galați, elevă la Liceul de Arte. A scris versurile într-o dimineață, pe la ora 5...

Jos pălăria !

Tenis, mon amour

18 iulie 2017

           Pe 12 decembrie 2004, Jesus Aparicio a fost implicat într-un grav accident de circulație, în timp ce își sărbătorea majoratul. Mare fan al lui Roger Federer, bărbatul din Sevilla s-a trezit din comă 11 ani mai târziu, iar primele întrebari au avut legatură cu campionul din Elveția: "Mai joacă tenis? Mă gândeam că s-a retras. Când am aflat că are 34 de ani, că încă mai joacă tenis și că e numărul doi mondial, am fost sigur că lumea râde de mine...", a precizat Aparicio, citat de news.com.au și preluat de Hotnews. Sunt curioasă ce-ar fi zis dacă s-ar fi trezit din comă zilele acestea și ar fi aflat că idolul lui are aproape 36 de ani și tocmai a câștigat cel de-al optulea titlu la Wimbledon, ajungând la nu mai puțin de 19 trofee de Grand Slam și stabilind recorduri noi.

          Când eram mică, un prieten de familie îmi spunea, mai în glumă, mai în serios, Gabriela Sabatini. N-aveam în comun cu jucătoarea de tenis decât un prenume, dar după spusele lui, aveam și ceva asemănări fizice. Tot în acea perioadă jucau Steffi Graf, dacă nu mă înșeală memoria, și Andre Agassi. Cert e că n-am pus niciodată mâna pe o rachetă de tenis, decât pe o paletă banală din plastic, probabil ca orice copil curios să încerce ceva nou. O vreme, i-am urmărit pe Andrei Pavel și Victor Hănescu, la fete nu aveam cu cine să ne mândrim. Maria Sharapova îmi plăcea, dar mă irita cu țipetele sale și trasul de timp între puncte. Și la un moment dat l-am descoperit pe el, pe Roger Federer, elvețianul fără termen de comparație. Țin minte că era un meci împotriva lui Marat Safin, undeva prin 2002, parcă și stăteam cu sufletul la gură, hotărându-mă cu greu cu cine să țin, pentru că jucau amândoi foarte bine. Dacă Safin s-a retras între timp, intrând în politică, Federer a continuat să joace și să-mi confirme alegerea făcută în urmă cu 15 ani.
          E adevărat că nu am primit și nu primesc nimic urmărindu-l, în schimb am avut ocazia să observ ce poate face pasiunea din om, ce înseamnă să joci cu plăcere și să-ți dorești de fiecare dată nu să câștigi neapărat, cât să te autodepășești, să te cizelezi mereu pentru a fi sigur că dai tot ce ai mai bun și astfel să-i motivezi pe ceilalți să lucreze continuu cu ei înșiși, pentru a te depăși sau pentru a se depăși. Dincolo de ceea ce reușește pe teren, Roger Federer rămâne un simplu om, cu o soție care îl susține necondiționat și patru copii frumoși, care au ce învăța de la tatăl lor: modestie, dragoste de viață și de tenis, fairplay, dorința de perfecționare, să fii om înainte de orice. 
         Rafael Nadal mi se pare un războinic, un gladiator, nu are măiestria lui Federer, dar are forță, creativitate, pasiune. Pe Novak Djokovic nu l-am urmărit, când l-am văzut prima dată jucând am avut impresia că pe teren e un robot, o mașină de mingi, nu un om. Serena Williams la fel, pare din altă lume când joacă, mai puțin feminină decât altele, dar extrem de hotărâtă în ceea ce face. 
         Fetele noastre au început, încetul cu încetul, să iasă la lumină. Sorana Cîrstea juca de ceva timp când a venit Simona Halep din spate. Între timp, s-au afirmat și Irina Begu, Monica Niculescu, Alexandra Dulgheru. La Wimbledon am văzut-o jucând pe Ana Bogdan și acum aștept să crească și ea. Despre Simona s-au scris și se spun multe, românii se pricep la datul cu părerea. Cu Grand Slam sau fără, e cea mai bună jucătoare de tenis a Romîniei, după foarte mult timp. Am văzut-o jucând atunci când îl avea antrenor pe Wim Fissette și văd clar diferențele de când îl are alături pe Darren Cahill.

        Pentru că tenisul, atât cât am reușit eu să pricep din el, nu e numai despre tehnică și forță fizică, ci și despre psihic și intuiție. Toți acești oameni joacă în primul rând pentru ei și nu datorează nimic nimănui, poate doar celor care le sunt aproape - familiei, antrenorilor, fizioterapeuților - și lor înșiși. Noi, restul muritorilor care nu am fost nici măcar o secundă în locul lor, nu ne rămâne decât să-i privim și să le aclamăm determinarea, pasiunea, efortul și să învățăm că în viață, ca și în tenis, e posibil orice, trebuie doar să crezi. 

       "Este adevărat că în 2001, când l-am învins pe idolul meu Pete Sampras, nu mi-aș fi imaginat că o să ajung să am asemenea succes. Speram pe atunci doar să am o șansă de a ajunge într-o zi în finală și să mă bat pentru a câștiga turneul. Să câștigi opt titluri, nu este ceva ce poți anticipa. Dar dacă reușești, înseamnă că ai mult talent, iar părinții tăi, antrenorii tăi te împing de la spate de când ai trei ani și te văd ca un fel de proiect. Ei bine, eu nu am fost acest gen de copil. Eu eram doar un băiat normal din Basel, care spera să-și câștige existența jucand tenis. Am visat să reușesc, am muncit din greu și am fost răsplătit. Nimeni nu ar fi crezut că voi câștiga două turnee de Grand Slam anul acesta și chiar s-ar fi amuzat" (Roger Federer)

       "Acest trofeu înseamnă imens pentru mine, mai ales că nu am lăsat nici un set. E magic, încă nu-mi vine să cred că am atins vârfuri atât de înalte. Nu mai credeam că pot să ajung în vreo finală, mai ales după ce am pierdut dureros în 2014 și 2015 în fața lui Novak. Dar am continuat să cred și dacă faci acest lucru poți să ajungi departe în viață. Iată-mă aici cu al optulea titlu. E fantastic!" (Roger Federer) 
           
           
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS