Al treilea

27 august 2016

         Al 3-lea cel mai bun an al blogului, ca număr de postări, 66666 de vizualizări (ce număr!) și una dintre cele mai lungi însemnări, nici nu credeam că pot produce ceva atât de consistent! Răsfoiesc arhiva câteodată și-mi dau seama că multe dintre subiecte sunt aceleași, dar că diferă modalitatea în care am scris despre ele. Pentru că uneori eram melancolică, nostalgică, poetică, iar cu timpul am devenit mai incisivă, mai clară, mai concisă, construiesc altfel textul și nici nu e nevoie să mă străduiesc prea tare, adesea curge de la sine. Ce-i drept, nici eu nu mai sunt aceeași de acum 8 ani, dar principiile de atunci sunt și cele din prezent, doar experiențele diferă și convingerile sunt mai puternice.
        Ce s-a schimbat decisiv, totuși, nu e nici felul de a scrie și nici cel de a simți, ci faptul că sunt mama a doi copii frumoși, mici teroriști și mari exploratori totodată. De-abia după ce a venit domnișoara, am realizat cât de greu mi-a fost cu un singur copil (neavând cu cine altcineva să-și împartă timpul, era normal să mă vrea numai pe mine și apoi pe tati, când ajungea acasă) și de-abia atunci am înțeles pe deplin bucuria și ușurința cu care iubirea nu se împarte, ci se multiplică.

Copil cuminte și babă frumoasă?

        Dacă ar fi să mă iau după pretențiile lumii, Matei n-a fost și nu e un copil cuminte, adică unul căruia să-i spui Stai jos! și să stea, care să înțeleagă din prima pericolul la care se expune și să fie mai temperat. Nu, el nu e un copil-câine, care poate fi dresat oricum și oricând, nu e comod deloc să stai cu el, dacă te aștepți să facă întocmai ce-i spui. Încă de mic a testat limitele și a fost într-o continuă luptă pentru putere, pentru a mă face pe mine să pricep că el poate și eu trebuie să-l las să poată. Unde s-a putut, l-am lăsat, unde nu, l-am lăsat să-și plângă frustrarea.
         O vreme a părut că nu ne înțelegem deloc unul cu altul și poate chiar așa era, el prea mic să-și poată verbaliza dorințele, eu prea puțin copil ca să mă pun mereu în papucii lui. Și la un moment s-a întâmplat ceva și am priceput, m-am relaxat și m-am deschis. Pentru noi e cel mai grozav copil, chiar dacă ne stoarce orice picătură de energie. Am preferat să facem orice cu el, de la curățenie și până la mâncare, dulciuri, paste și alte trăsnăi, decât să-l uităm în fața unui televizor la care în definitiv am renunțat (când avea el un an și jumătate, acum are aproape 5). Ce-am câștigat mi se pare foarte important: timp împreună. Timp pentru joacă în casă sau afară, timp pentru povești, pentru cântece, pentru a ne lipi unii de alții. Și nu, nu e antisocial, are habar de desene animate (de la creșă, grădiniță, bunici), dar știe că are și alte alternative pentru a-și petrece timpul și nu face drame acasă că vrea la televizor.

Gura lumii n-o astupă nici pământul

        La fel, dacă m-aș fi luat după gura lumii, aș fi rămas doar cu el, pentru că, nu-i așa, cum să-ți mai dorești încă un copil când deja ai unul așa dificil, care abia îți lasă timp pentru tine? Faptul că am avut curajul, cum mi s-a spus când am rămas însărcinată a doua oară, să o aduc printre noi pe Miriam, a fost cel mai bun și mai firesc lucru care se putea întâmpla. Matei a reacționat foarte bine, fără gelozii extreme și crize de tăvăleli sau accese de violență față de ea. Ce-i drept, l-am și pregătit înainte, i-am povestit ce înseamnă un bebeluș, i-am cerut ajutorul și ne-am străduit să nu-l neglijăm. Iar acum, după aproape 2 luni petrecute la bunici, departe de noi, copiii mei sunt cei mai buni prieteni. S-au lipit extrem de mult unul de celălalt și nu mai fac nimic unul fără altul, ea oricum e lipicioasă din naștere și ceva mai liniștită și mai dispusă la negocieri decât frățiorul ei. În limbajul lumii, e cuminte.
         Cu siguranță că un al treilea ne-ar echilibra și mai mult, ar fi, cum se spune, cireașa de pe tort. Dacă va veni sau nu, asta nu știu să spun, pentru că nu depinde numai de noi. Cert e că oamenii nu mai știu să primească un copil cu inima deschisă, ca pe o binecuvântare. Dacă unul este un must, indiferent ce vârstă au părinții când îl aduc pe lume, deja de pe la al doilea încep comentariile, privirile cu sprâncene ridicate, reacții de genul  E greu cu doi în vremurile noastre, vă ajunge unul. Până la urmă se împacă cu gândul că Hai și al doilea, să aibă și primul cu cine se juca. Așa că vă închipuiți cam ce se întâmplă când cineva depășește normele și bariera psihologică și dă vestea celui de-al treilea. Iar eu nu doar că bănuiesc, dar și știu, pentru că am testat reacțiile celor din jur și nu doar atât, dar avem niște prieteni de familie care din primăvară vor fi cinci și sunt la curent cu toată lupta de care au parte.
         Lumea dă sentințe de parcă ea ar fi cea care ar crește acel copil, nu părinții săi. Da, dacă ne gândim la confortul nostru material, mental și de care mai vreți, nu e ușor să crești trei copii. Dar când unii cresc cinci, șase sau mai mulți și fără a avea cine știe ce situație materială, nu e clar că se poate, că nu e și nu ar trebui să fie o dramă, ci o bucurie și o acceptare a unor lucruri firești? Pentru că noi am uitat firescul, am uitat ce roluri avem, pentru ce am fost creați, am uitat, cum frumos spune Raluca, rostul vieții, al omului pe pământ, al femeii în evoluția speciei

Cu credință și cu dragoste

         La poarta bisericii la care mergem duminica sau de sărbători, stă o familie care de curând s-a îmbogățit cu al 5-lea copil. Nu cer niciodată nimic, nu te înjură dacă treci nepăsător pe lângă ei, nu te trag de haine să se bage în seamă, dar știu să mulțumească și să se bucure oricând de o vorbă bună, de un bănuț, de o haină sau un pantof, de ceva de mâncare. Nu au condiții pentru ce-am numi noi un trai decent, nici măcar nu au o casă, ci doar o baracă undeva în zonă. Părinții au crescut prin orfelinate, așa că știu ce înseamnă să fie singuri pe lume și ei nu-și doresc asta pentru copiii lor. El lucrează pe unde apucă, ea crește pruncii. Și, așa naivă cum credeți, poate, că e, i-a alăptat și îl alăptează și pe cel mic, fără temeri închipuite, ci cu încredere și speranță. Și o să-mi spuneți că e vai de copii, pentru că nu au ce le oferi. Dar oare cum putem noi ști în ce fel se vor întâmpla lucrurile și ce vor deveni? 
         Citeam într-o carte cu conferințe de-ale părintelui Nicolae Tănase, de la Valea Plopului, despre un medic ginecolog care n-a mai dus la capăt un avort, pentru că bebelușul i-a împins chiureta cu piciorul (de altfel singurul pe care îl avea, căci de-asta fusese mama sfătuită să renunțe la el). Peste câțiva zeci de ani, un prieten l-a luat la un concert de muzică clasică și la sfârșit l-a întrebat dacă a observat ceva deosebit. Medicul i-a spus că nu și-atunci prietenul i-a dezvăluit misterul: printre artiști, se afla și o cântăreață la harpă; de obicei, ei vin pe scenă după ce este ridicată cortina, doar că atunci artista era deja la harpă; motivul: era șchioapă și nu se cuvenea să apară așa pe scenă, astfel încât era nevoită să fie deja la harpă în momentul ridicării cortinei. Medicul a rămas uimit și și-a adus aminte de o întâmplare de demult, când a refuzat să facă avortul de care v-am povestit, s-a dus la spitalul la care lucrase și, după ce a găsit registrele, și-a dat seama că artista respectivă era bebelușul care îi împinsese chiureta în urmă cu mai bine de 30 de ani...

         Așa că lăsați tinerii să fie responsabili și să facă atâția copii câți vor, nu-i criticați, nu le puneți piedici, mai bine dați-le o mână de ajutor! Gândiți-vă ce înseamnă un avort pentru o femeie, gândiți-vă cum ar fi fost dacă mama voastră ar fi hotărât să vă pună capăt vieții încă din pântece! Și poate ați fost al treilea, al patrulea sau al treisprezecelea, cum a fost bunica soțului meu! Vremurile s-au schimbat, da, înainte nu erau condiții, nici scutece de unică folosință, nici mașini de spălat rufe sau vase. 

Acum avem de toate, dar excelăm în egoisme și orgolii și prea puțin în credință, nădejde, dragoste!

6 comentarii:

Raluca Nicula spunea...

Ai mare dreptate! Si eu am sesizat lucrul acesta: dacă depășești bariera de doi copii, ești repede analizat, ți se dau verdicte și etichete, de parcă ai apela la bucătăria vecinilor, prietenilor sau rudelor să le faci de mâncare micuților!

Andreea spunea...

Noi avem patru copii frumosi, ultimul are un an. Si in ultimele luni tot asta aud din partea... rudelor:"Acesta sa fie ultimul, sa nu mai faceti". Este ciudat, caci noi ne descurcam foarte bine dpdv material, avem tot ce ne trebuie, nu inteleg ingrijorarea aceasta a celor din jur, caci nu ei ne platesc chiria, nici nu stau nedormiti in noptile in care copiii nostri sunt bolnavi.

Simona Fusaru spunea...

eu am vrut trei. n-a fost sa fie.

Crengu spunea...

Ralu, cam acestia sunt oamenii, e greu cu schimbarea...

Crengu spunea...

Andreea- Multumesc pentru ca te.ai oprit o clipa sa imparti cu noi din experienta ta! Imi pare rau ca bucuria voastra e umbrita de comentarii nelalocul lor. Am inteles ca dupa al 3.lea e mai usor, asa e? :-D

Crengu spunea...

Simona, m.ai lasat fara cuvinte! Imi pare rau! Las' ca are cine umple curtea, vor veni nepotei de la fete! :-)

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS