Drogul din bucătărie

31 august 2016

          Cât zahăr ați mâncat astăzi? Câte cuburi de ciocolată, câte prăjituri? Cât suc (cumpărat sau făcut în casă) ați băut? Dacă v-aș spune că sucul făcut în casă, la storcătorul vostru, ar putea fi la fel de periculos ca cel din magazin, așa-i că nu m-ați crede? Dar iaurturile cu fructe, din comerț, oare sunt sănătoase? Sau produsele speciale pentru bebeluși? De câte ori ați cumpărat biscuiți pentru piticul de 7 luni și ați citit eticheta, să vedeți ce conțin? 
          Eu am făcut asta de câteva ori și m-am îngrozit. Plecam să-i iau fetei (care pe atunci avea câteva luni) ceva de ronțăit și când întorceam produsul și citeam ingredientele, îl puneam înapoi pe raft, șocată de cât de nenaturale erau ingredientele și de cât de mult zahăr sau alte derivate din zahăr conțineau.
          Zilele trecute mă întreba o colegă de serviciu care nu are copii, ce le dau picilor să mănânce dimineața, dacă le dau cereale. Și i-am spus că nu le mai dau cereale, pentru că sunt foarte pline de zahăr. E drept că a durat ceva până am renunțat la ele, dar n-a fost greu, pentru că nu făcusem din asta un obicei. Așa că am înlocuit minunatele cereale pentru copii cu fulgi de porumb sau de ovăz cu iaurt, sau terci de ovăz cu miere și fructe și alte combinații.
         Mă gândeam să vă povestesc ce variante sănătoase aveți pentru ciocolată și înghețată, dar mai bine vă las cu o emisiune întreagă despre acest subiect și cu rugămintea de a urmări cu răbdare și atenție. Pentru că degeaba vă spun eu că dimineața la micul dejun mâncați x lingurițe de zahăr și poate habar n-aveți, eu nu sunt o autoritate în domeniu și o să-mi spuneți că părerea mea nu contează. Așa că dacă vedeți concret demersurile celor de la România, te iubesc! pentru a conștientiza populația asupra pericolului consumului de zahăr, poate altfel veți aborda lucrurile.

          Click și apoi play: 

http://protvplus.ro/produs/romania-te-iubesc/video/7189-romania-te-iubesc-drogul-din-bucatarie

Quilling: aventura continuă

Șapte scurte

La stomatolog înveți s-apreciezi momentele când taci.
La RMN îți dai seama câte rugăciuni știi pe de rost.
La coadă la analize, când riști să nu mai fie fonduri și pentru ale tale, realizezi câtă răbdare ai și câtă e nevoie să faci.
După o cezariană știi exact câtă voință și ce prag al suportării durerii ai.
La urgențe cu copilul, orice altceva își pierde din importanță.
Când ții în brațe un nou-născut prematur și bolnav, cu șanse puține de supraviețuire, vezi viața cu alți ochi.
Când boala te împiedică să-ți ții pruncul în brațe și să-i fii alături în joc și în toate, altfel apreciezi ceea ce ai fi putut face pentru sănătate.


Al treilea

27 august 2016

         Al 3-lea cel mai bun an al blogului, ca număr de postări, 66666 de vizualizări (ce număr!) și una dintre cele mai lungi însemnări, nici nu credeam că pot produce ceva atât de consistent! Răsfoiesc arhiva câteodată și-mi dau seama că multe dintre subiecte sunt aceleași, dar că diferă modalitatea în care am scris despre ele. Pentru că uneori eram melancolică, nostalgică, poetică, iar cu timpul am devenit mai incisivă, mai clară, mai concisă, construiesc altfel textul și nici nu e nevoie să mă străduiesc prea tare, adesea curge de la sine. Ce-i drept, nici eu nu mai sunt aceeași de acum 8 ani, dar principiile de atunci sunt și cele din prezent, doar experiențele diferă și convingerile sunt mai puternice.
        Ce s-a schimbat decisiv, totuși, nu e nici felul de a scrie și nici cel de a simți, ci faptul că sunt mama a doi copii frumoși, mici teroriști și mari exploratori totodată. De-abia după ce a venit domnișoara, am realizat cât de greu mi-a fost cu un singur copil (neavând cu cine altcineva să-și împartă timpul, era normal să mă vrea numai pe mine și apoi pe tati, când ajungea acasă) și de-abia atunci am înțeles pe deplin bucuria și ușurința cu care iubirea nu se împarte, ci se multiplică.

Copil cuminte și babă frumoasă?

        Dacă ar fi să mă iau după pretențiile lumii, Matei n-a fost și nu e un copil cuminte, adică unul căruia să-i spui Stai jos! și să stea, care să înțeleagă din prima pericolul la care se expune și să fie mai temperat. Nu, el nu e un copil-câine, care poate fi dresat oricum și oricând, nu e comod deloc să stai cu el, dacă te aștepți să facă întocmai ce-i spui. Încă de mic a testat limitele și a fost într-o continuă luptă pentru putere, pentru a mă face pe mine să pricep că el poate și eu trebuie să-l las să poată. Unde s-a putut, l-am lăsat, unde nu, l-am lăsat să-și plângă frustrarea.
         O vreme a părut că nu ne înțelegem deloc unul cu altul și poate chiar așa era, el prea mic să-și poată verbaliza dorințele, eu prea puțin copil ca să mă pun mereu în papucii lui. Și la un moment s-a întâmplat ceva și am priceput, m-am relaxat și m-am deschis. Pentru noi e cel mai grozav copil, chiar dacă ne stoarce orice picătură de energie. Am preferat să facem orice cu el, de la curățenie și până la mâncare, dulciuri, paste și alte trăsnăi, decât să-l uităm în fața unui televizor la care în definitiv am renunțat (când avea el un an și jumătate, acum are aproape 5). Ce-am câștigat mi se pare foarte important: timp împreună. Timp pentru joacă în casă sau afară, timp pentru povești, pentru cântece, pentru a ne lipi unii de alții. Și nu, nu e antisocial, are habar de desene animate (de la creșă, grădiniță, bunici), dar știe că are și alte alternative pentru a-și petrece timpul și nu face drame acasă că vrea la televizor.

Gura lumii n-o astupă nici pământul

        La fel, dacă m-aș fi luat după gura lumii, aș fi rămas doar cu el, pentru că, nu-i așa, cum să-ți mai dorești încă un copil când deja ai unul așa dificil, care abia îți lasă timp pentru tine? Faptul că am avut curajul, cum mi s-a spus când am rămas însărcinată a doua oară, să o aduc printre noi pe Miriam, a fost cel mai bun și mai firesc lucru care se putea întâmpla. Matei a reacționat foarte bine, fără gelozii extreme și crize de tăvăleli sau accese de violență față de ea. Ce-i drept, l-am și pregătit înainte, i-am povestit ce înseamnă un bebeluș, i-am cerut ajutorul și ne-am străduit să nu-l neglijăm. Iar acum, după aproape 2 luni petrecute la bunici, departe de noi, copiii mei sunt cei mai buni prieteni. S-au lipit extrem de mult unul de celălalt și nu mai fac nimic unul fără altul, ea oricum e lipicioasă din naștere și ceva mai liniștită și mai dispusă la negocieri decât frățiorul ei. În limbajul lumii, e cuminte.
         Cu siguranță că un al treilea ne-ar echilibra și mai mult, ar fi, cum se spune, cireașa de pe tort. Dacă va veni sau nu, asta nu știu să spun, pentru că nu depinde numai de noi. Cert e că oamenii nu mai știu să primească un copil cu inima deschisă, ca pe o binecuvântare. Dacă unul este un must, indiferent ce vârstă au părinții când îl aduc pe lume, deja de pe la al doilea încep comentariile, privirile cu sprâncene ridicate, reacții de genul  E greu cu doi în vremurile noastre, vă ajunge unul. Până la urmă se împacă cu gândul că Hai și al doilea, să aibă și primul cu cine se juca. Așa că vă închipuiți cam ce se întâmplă când cineva depășește normele și bariera psihologică și dă vestea celui de-al treilea. Iar eu nu doar că bănuiesc, dar și știu, pentru că am testat reacțiile celor din jur și nu doar atât, dar avem niște prieteni de familie care din primăvară vor fi cinci și sunt la curent cu toată lupta de care au parte.
         Lumea dă sentințe de parcă ea ar fi cea care ar crește acel copil, nu părinții săi. Da, dacă ne gândim la confortul nostru material, mental și de care mai vreți, nu e ușor să crești trei copii. Dar când unii cresc cinci, șase sau mai mulți și fără a avea cine știe ce situație materială, nu e clar că se poate, că nu e și nu ar trebui să fie o dramă, ci o bucurie și o acceptare a unor lucruri firești? Pentru că noi am uitat firescul, am uitat ce roluri avem, pentru ce am fost creați, am uitat, cum frumos spune Raluca, rostul vieții, al omului pe pământ, al femeii în evoluția speciei

Cu credință și cu dragoste

         La poarta bisericii la care mergem duminica sau de sărbători, stă o familie care de curând s-a îmbogățit cu al 5-lea copil. Nu cer niciodată nimic, nu te înjură dacă treci nepăsător pe lângă ei, nu te trag de haine să se bage în seamă, dar știu să mulțumească și să se bucure oricând de o vorbă bună, de un bănuț, de o haină sau un pantof, de ceva de mâncare. Nu au condiții pentru ce-am numi noi un trai decent, nici măcar nu au o casă, ci doar o baracă undeva în zonă. Părinții au crescut prin orfelinate, așa că știu ce înseamnă să fie singuri pe lume și ei nu-și doresc asta pentru copiii lor. El lucrează pe unde apucă, ea crește pruncii. Și, așa naivă cum credeți, poate, că e, i-a alăptat și îl alăptează și pe cel mic, fără temeri închipuite, ci cu încredere și speranță. Și o să-mi spuneți că e vai de copii, pentru că nu au ce le oferi. Dar oare cum putem noi ști în ce fel se vor întâmpla lucrurile și ce vor deveni? 
         Citeam într-o carte cu conferințe de-ale părintelui Nicolae Tănase, de la Valea Plopului, despre un medic ginecolog care n-a mai dus la capăt un avort, pentru că bebelușul i-a împins chiureta cu piciorul (de altfel singurul pe care îl avea, căci de-asta fusese mama sfătuită să renunțe la el). Peste câțiva zeci de ani, un prieten l-a luat la un concert de muzică clasică și la sfârșit l-a întrebat dacă a observat ceva deosebit. Medicul i-a spus că nu și-atunci prietenul i-a dezvăluit misterul: printre artiști, se afla și o cântăreață la harpă; de obicei, ei vin pe scenă după ce este ridicată cortina, doar că atunci artista era deja la harpă; motivul: era șchioapă și nu se cuvenea să apară așa pe scenă, astfel încât era nevoită să fie deja la harpă în momentul ridicării cortinei. Medicul a rămas uimit și și-a adus aminte de o întâmplare de demult, când a refuzat să facă avortul de care v-am povestit, s-a dus la spitalul la care lucrase și, după ce a găsit registrele, și-a dat seama că artista respectivă era bebelușul care îi împinsese chiureta în urmă cu mai bine de 30 de ani...

         Așa că lăsați tinerii să fie responsabili și să facă atâția copii câți vor, nu-i criticați, nu le puneți piedici, mai bine dați-le o mână de ajutor! Gândiți-vă ce înseamnă un avort pentru o femeie, gândiți-vă cum ar fi fost dacă mama voastră ar fi hotărât să vă pună capăt vieții încă din pântece! Și poate ați fost al treilea, al patrulea sau al treisprezecelea, cum a fost bunica soțului meu! Vremurile s-au schimbat, da, înainte nu erau condiții, nici scutece de unică folosință, nici mașini de spălat rufe sau vase. 

Acum avem de toate, dar excelăm în egoisme și orgolii și prea puțin în credință, nădejde, dragoste!

Frânte

26 august 2016

        Uneori ajungi la concluzia că n-a greșit cine a spus că nu cunoști un om într-o viață...
          Nu-i ușor să realizezi că sunt lucruri în care bați pasul pe loc și altora cărora simți că nu le faci față, pentru că responsabilitatea ce ți se pune pe umeri e copleșitoare.
          Nu-i ușor nici să pricepi că orgoliul e prea mare pentru a recunoaște că ai greșit și a-ți cere iertare. Dar ce să faci atunci când simți că oricum ai da-o, ajungi în același punct, că nu te-ai schimbat niciun dram, că n-ai reușit să treci peste ceea ce credeai că ai trecut, că n-ai reușit să asimilezi ce era nevoie, că n-ai reușit să evoluezi din acel moment în care ai simțit că trebuie să o iei într-o direcție sau alta? Că doar ai acoperit totul așa cum pui fardul pe obraz. Că tu nu ești nici puternic, nici cu simț de sacrificiu pe măsura cererii, că "sunt locuri din sufletul tău pe care ai fost nevoit să le încui"...

          

S-aştept?

25 august 2016


S-aştept să vie viaţa cu coşurile pline
Şi să-mi aştearnă daruri din zări pînă la mine?
S-aştept în noaptea goală s-aud suind un pas
De prieten fără nume, străin şi fără glas?
Cu aripi adormite în dimineaţa lunii
S-ştept să mi se-ntoarcă în streaşină lăstunii?
S-ştept poat-amintirea să-şi mai încerce cheia
La poarta dintre dafini, s-aştept cumva scînteia
Luminilor pierdute în pulbere şi scrum?
La mine nu mai urcă de-a dreptul nici-un drum;
De-abia o cărăruie, o dîră ca de fum.
Nu intră nici o uşă, n-am prag, n-am pălimar,
Doar stelele se-ngînă cu noaptea-ntr-un arţar.
Ce să aştept să vie şi ce să înţeleg,
Când peste mine timpul se prăbuşeşte-ntreg?

(Tudor Arghezi)

Amintiri din viitor: Despre mine, prin voi

22 august 2016

          Nu știu cum să scriu despre voi doi fără să scriu despre mine. Pentru că voi sunteți ai mei, din mine, cu, pentru și mai ales despre mine. Când merg de mână cu voi, am impresia că pot orice, oricând, că sunt cea mai bună, cea mai puternică, cea mai sensibilă. Când ne jucăm, se joacă și copilul din mine, când vă supărați, când vă răsfățați, fac și eu toate astea cu voi.
          În ultima vreme, nu am prea avut timp de noi, iar puținele clipe împreună au fost savurate la maxim. Chiar și când a plâns Mimuca pentru că n-a mai primit încă un "tita" (a se citi tic-tac), sau când s-a îmbufnat Matei că iar s-a luat cablul la tataie și i s-au întrerupt desenele. Am savurat tot, v-am sorbit din priviri, m-am amuzat de micile voastre năzbâtii, de mintea brici a piciului cel mare, de sensibilitatea domnișoarei din dotare, de faptul că ați crescut în trei săptămâni ca Feți-Frumoșii și Ilenele Cosânzene; că tu vezi lucruri pe care cei mari cred că nu le vezi, că ea simte că mami și tati vor pleca înapoi la serviciu și ne trage în dormitor pe amândoi, să facă nani cu noi, că își dă tot mai mult drumul la vorbă și stâlcește cuvintele și e haioasă, că tu vii și-mi spui hotărât, ca frate mai mare ce ești, că vrei să ai grijă de ea și ea te supără, pentru că uite, bagă porumbul fiert în apa rățuștelor, că v-ați lipit atât de bine și de mult unul de altul, încât ea nu face nimic fără Papei.
          Și când vă țin de mână și vă spun că am la dreapta un pui Maaare și tu te bucuri și râzi încântat, și-apoi anunț că am la stânga un pui Maare și ea chicotește și mă privește ghiduș, nu mai contează nici plânsete, nici oboseli, doar dorul, dorul de voi și de noi toți la un loc și un septembrie ce va veni și ne va umple unii de alții.





          

OM - doar două litere

19 august 2016

         N-am să vă spun despre durerile mele cele mai mari, despre dezamăgirile cele mai crunte, despre căderile și ridicările mele, despre lacrimi și zbucium, despre ceea ce-am fost și cea care sunt.
         N-am să vă povestesc despre fugile și fricile mele, despre ceea ce-aș schimba mâine, dacă aș putea, n-am să-mi pun sufletul pe tavă, n-am să pretind că sunt ce nu pot fi, n-am să vă spun ceea ce nu știu, n-am să vă arăt ce n-am văzut vreodată.
         Cine s-așteaptă să mă deșlușească doar citind rândurile așternute pe filele acestui blog, o să fie dezamăgit. Cine crede că am soluții pentru toate, s-ar putea să se înșele. Că am secrete? Da, am și unele funcționează ca rețete. Pentru cine are ochi să vadă și urechi să audă. Pentru restul, nu sunt cu nimic mai specială decât alții. Sunt doar un om în a sa devenire, uneori tăcută și anonimă, alteori impulsivă, rebelă, adesea idealistă, cu principii, dorințe și vise.
        Mai am multe de priceput, multe de trăit, învăț din mers, împart ce pot și iau, totodată, ceea ce cred că-mi lipsește. Și-mi lipsesc câteva. Și câțiva oameni, pe de altă parte. 
        Dar merg înainte. Mă mai împiedic, mai cad, îmi iau timp să mă ridic, mă scutur și plec mai departe. Altă cale nu știu. Să ne ridicăm indiferent de câte ori cădem. Să ardem mereu, ca o flacără. Să luminăm întunericul, să potolim setea, să fim buni, blânzi, calzi, să fim... umani. Să nu renunțăm. Să nu renunțați indiferent ce se ivește! Nu suntem aici doar ca să descoperim cât de lași și mici suntem, ci ca să învățăm cât de grozavi putem fi! Iar asta începe odată cu iubirea și asumarea, cu tăierea orgoliului de la rădăcină și cu acceptarea faptului că oricât ar vrea unii să creadă, omul nu se trage din maimuță!

"Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic:
Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?
Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el.
Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui. "
(Psalmul 8)

Cea mai mare satisfacție a unui artist

Vine ceasul și acum este...

16 august 2016

        Dacă cineva e mai tânăr decât altcineva, nu înseamnă că are păcate mai puține. Asta nu ține de vârstă și oricum nu există om curat ca lacrima.
         Dacă vrei să înveți să faci răbdare- nu să ai, că până la un punct, toată lumea are-, mergi într-o grupă de creșă, într-o grădiniță, la un examen RMN, stai bară la bară când vii spre casă sau la o coadă la supermarket și încearcă, măcar încearcă, să-i lași pe alții în fața ta (că sunt bătrâni, că au copii, că sunt femei însărcinate). Asta ca să nu spun să faci un copil, pentru că aici intrăm și în alte detalii.
         Dacă vrei să fie haos în jurul tău și să trăiești într-o lume bezmetică de-a dreptul, fă tot ceea ce altfel nu ai face: strigă, ceartă-te, vorbește urât, împinge, grăbește-te pe scări sau spre autobuz, împlinește-ți toate poftele oricând și oricum. Nu te încântă ideea? Nu-ți place să vezi oameni în jurul tău conduși numai de impulsuri? Atunci învață să taci, să te abții când îți vine să înjuri, să împingi, să lovești sau să alergi, învață să nu mai arunci chiștoacele de țigări și orice alte resturi pe stradă, învață să-ți aștepți rândul și respecți, dacă vrei să fii respectat!
         Decența și bunul simț nu se demodează, nici măcar vremurile nu se schimbă, decât în privința progresului tehnologic. Altfel, omul sfințește locul și el trebuie să fie peste vremuri, nu sub ele. Nu trebuie să ne aruncăm cu toții în puț, dacă vedem pe cineva că face asta, mai bine să-ncercăm să-l facem să se răzgândească, decât să stăm pasivi sau să-l urmăm în rătăcirea sa!
         Scoateți căștile din urechi, ridicați privirile din televizor/telefon/smartphone/ipad/iphone/tablete/laptop/calculator! Nu vă lăsați manipulați, înrobiți! Trece viața pe lângă voi și nici măcar n-aveți habar! Știu că am mai scris despre asta, într-o formă sau alta, dar nu-mi pare rău că mă repet, poate citește cine trebuie și-și pune semne de întrebare! Realitatea bate la ușă, copiii voștri azi au nevoie de voi, nu mâine, când v-aduceți aminte că ați stat pe Facebook prea mult și n-aveți lapte în frigider!
         Acum e timpul să recitiți a treizecea oară "Cei trei purceluși", nu mâine, când copilul va fi adolescent și nu veți pricepe de ce nu vă înțelegeți cu el, de ce vă vorbește în răspăr și pleacă trântind ușa în urma lui! Acum, nu mâine când va fi adult, cu copii la rândul lui și nu veți pricepe de ce nu-i lângă voi, de ce e rece și nepăsător! Pentru că n-a avut de la cine învăța! Pentru că i-ați vorbit urât de mama care n-a mai suportat să fie sclava unui bărbat lipsit de bun simț, cu aere de stăpân și limbaj de cartier! Pentru că n-a auzit vreodată o vorbă bună, pentru că nu l-ați îmbrățișat și n-ați fost acolo când avea nevoie!
         Cu toții avem probleme, dorințe, vise, speranțe, important e cum ne raportăm la ele și în ce le transformăm. Unii au prea mulți bani și totuși prea multe griji, că se tem să rămână cu buzunarele goale, alții nu au nici pentru un trai decent, dar se limitează la ce au și le e suficient. Unii-s atât de ignoranți și totuși infatuați, că ți-e milă să le strici iluzia. Unii-s atât de goi pe dinăuntru sau poate pe afară, că nu știi cum să-i mai motivezi. Alții-s atât de nerușinați, că-ți vine să bagi capul în pământ, ca struțul, de nerușinea lor.
         Dacă le-ar spune cineva că-i iubește pe toți și pe fiecare în parte, nu le-ar veni să creadă, unii s-ar smeri, considerând că nu merită, alții ar vrea mai mult și n-ar accepta doar cât li s-ar da. Așa că El stă la ușă și bate și așteaptă să I se deschidă. E atât de puțin, dar atât de mult și greu totodată...

         "Dragii mei, plăcerea este o consecință, nu este un scop în sine. Eu mănânc să mă hrănesc, nu mănânc pentru că este mâncarea dulce. Dacă este și dulce este foarte bine, dar nu contează, pentru că nu acesta este scopul. [...]
         Referitor la lumea aceasta... nu e vinovată, suntem vinovați noi că nu știm să iubim nu știm s-o apreciem! Ce-am făcut noi pentru lumea asta, dacă este vorba să intrăm în amănuntele drumului mântuitor? Ce-am făcut noi pentru lumea aceasta- asta ni se cere!
         Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu știința lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuți sau să te folosești. Te folosești, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuți tu, în sensul de a-l suporta. Este o mare greșeală atunci când certăm pe unul sau pe altul! Îl rabdă Dumnezeu și pe acela, și de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi și tu și să te încununezi!
        Există poruncă în învățătura creștină: să se respecte toată făptura, cu atât mai mult ființa omenească, care are "chip" și "asemănare". Și firea pervertită, bineînțeles, te îndeamnă să ții cont numai de al tău, și foarte greu te rupi [jertfești] pentru celălalt. Și tocmai asta e porunca: să te rupi." (Părintele Arsenie Papacioc- "Despre armonia căsniciei" )
      

Tu despre ce-ai vrea să mai citești pe aici?

12 august 2016

         Nu scriu numai pentru mine, oricât aș încerca să mă mint frumos. Așa că azi te-ntreb, cititorule fidel sau simplu trecător, tu despre ce ai vrea să mai scriu? Mai am câteva subiecte pe listă, câteva postări nefinalizate, dar mi-ar plăcea să știu dacă rezonăm în vreun fel sau trebuie să schimb ceva.
        Așa că te-aștept să-mi vorbești într-un comentariu despre interesele tale. 

         Mulțumesc!

Sfatul zilei

"Uită ce nu mai ești, amintește-ți cine ești și luptă pentru ce vrei să fii!"


La mijloc de vară

11 august 2016

sursă foto: internet

Încă un pas și vara s-a dus și eu mă simt ca la apus, când soarele nici nu arde, nici nu doarme, ci ne privește printre gene în continuare.

Încă un pas și vara s-a dus și eu sub iarbă nu m-am pus, s-aud pământul cum freamătă de viață, să uit că totu-i ca un fir de ață.

Încă un strop de liniște, de mine, de noi, încă o clipă să trăim în doi; încă puțin și vara s-a dus... viața-i mereu un fir de ață, nu doar când soarele a apus.


N-am să vă spun...

 
N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Când bate vântul peste deltă, trestiile
Lin se leagănă, vii se leagănă, vii foşnesc.

N-am să vă spun pe cine aştept, dar aştept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboară.
Toate cântecele lumii, toate, s-o ştiţi,
Încap într-un flaut, într-o vioară,

Cerul n-are margini, stelele au,
Miez şi margini de foc are şi soarele.
Vântul de seară mi-a spus c-o să moară
Dac-o să-i rupeţi în drum picioarele.

Ce să fac, dudule? Încotro s-o apuc?
Mă strigă din patru părţi zările.
Munţii cu păduri cu tot mor sufocaţi
Şi-n curând o să moară sufocate şi mările.

N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc,
Crângurile sunt pline de flori şi de iarbă
Şi de arbori plăpânzi care cresc.
(Zaharia Stancu)

La pas prin București

9 august 2016

undeva pe strada Știrbei Vodă- de când n-ați mai auzit de consignație ?
la Universitatea de Muzică
Biserica Kretulescu

Humanitas Kretulescu
vechi și nou pe calea Victoriei



Piața Universității
răsfăț pentru suflet: Angely’s Symphonic la Simfoniile Verii, în Parcul Colțea

Omul face un pas, iar Dumnezeu face o mie

8 august 2016

         " ...propagatorii învățăturilor orientale se văd nevoiți să recurgă la tactica drumului ocolit și în trepte. Ei se camuflează în spatele unor măști care ne sunt familiare. Astfel, ne vor vorbi despre psihologie aplicată. Ne vor propune o alimentație corectă. Ne vor îmbia cu exerciții de gimnastică (yoga pentru sănătate și frumusețe). Ne vor recomanda metode și tehnici pentru combaterea angoasei, a nervozității, a stresului și a fobiilor. Ne vor sugera, în cadrul unor conferințe și seminarii, modalități de a rezolva orice problemă cu care ne confruntăm zilnic, inclusiv problema singurătății. 
           În acest fel, încetul cu încetul, ne vor convinge să adoptăm stilul de viață și modul de gândire indian, ne vor exploata economic, percepându-ne cotizații lunare sau cel puțin taxe pentru înțelepciunea care se împarte la conferințele organizate de ei, ne vor familiariza în cele din urmă pe de-a-ntregul cu hinduismul. Aceasta este de fapt marea lor miză și principalul lor scop."

           " În general, problema noastră cea mai acută constă în faptul că nu ne cunoaștem pe noi înșine. Suntem ignoranți în privința conținutului lăuntric al inimii noastre. În covârșitoarea noastră majoritate, suntem stăpâniți de orgoliu. Cu alte cuvinte, credem despre noi înșine mai mult decât ne-ar îndreptăți realitatea. Ne supraapreciem posibilitățile. Omul măcinat de orgoliu trăiește sub imperiul imaginației, pierzând astfel contactul cu cea mai intimă realitate- propria sa persoană. Mândria este una dintre cele mai sumbre expresii ale orbirii spirituale."

           "Oricât de mari ar părea luptele ascetice ale omului, în comparație cu darurile lui Dumnezeu, ele se dovedesc a fi infime și neînsemnate. Omul face un pas, iar Dumnezeu, pentru a micșora distanța dintre ei, face o mie. Cu toate acestea, neînsemnatul pas pe care îl face omul către Dumnezeu este absolut necesar, pentru că tocmai prin acest pas el își arată dispoziția, buna intenție și prin acest pas îi dă  dreptul  lui Dumnezeu să se apropie fără să-i încalce libertatea spirituală.
           Dumnezeu nu-i agresează niciodată această libertate, deoarece îl iubește pe om și voiește să aibă cu el o relație de iubire, iar iubirea nu se poate întemeia decât pe libertatea deplină a persoanelor. Unde nu există libertate, acolo este exclusă existența iubirii."

           "Rădăcinile pedagogiei  dumnezeiești pot fi uneori amare, însă roadele sunt nespus de dulci."

                             (din cartea Marii inițiați ai Indiei și părintele Paisie)

         
 

Vorbim aceeași limbă! Oare?

4 august 2016

          Am cunoscut până acum oameni și oameni, cu unii m-am înțeles din priviri, cu alții nu chiar atât de ușor, iar pe cei cu care am simțit că nu am nicio afinitate, am preferat să-i țin la distanță. M-am întrebat mereu de ce unii comunică ușor, de ce unele cupluri au o relație minunată, de ce alții s-au căsătorit, deși e evident că nu au ce căuta împreună, cum de unii sunt exuberanți și afectuoși, neobosiți, iar altora le place să stea pe margine, să privească, să bage capul în pământ, să evite priviri, gesturi de apropiere și o oarecare intimitate.
         Și am priceput, în timp, că unii așa sunt construiți, extrovertiți, plini de viață și alții introvertiți, meditativi; dar am înțeles că sunt persoane care ar fi putut fi mai deschise, mai calde, dacă așa ar fi fost și familia în care au trăit, dacă ar fi văzut asta la părinții lor. Totodată, am realizat cât de mare este influența cuvintelor rostite și că valabilitatea binecunoscutului proverb "vorbele zboară, cele scrise rămân"  poate fi foarte ușor demontată; și asta pentru că, deși orice act scris este o dovadă incontestabilă a unui eveniment, a unei fapte, a unui sentiment, vorbele și felul în care acestea sunt spuse pot ajunge să distrugă un om pentru totdeauna și să-i anuleze șansele de dezvoltare.
         Nu degeaba se spune că "vorba dulce mult aduce". E important să știi ce, cum și când să-i spui unui om și unui copil mai ales, e mare lucru să știi să-i vorbești pe limba lui, astfel încât să-l motivezi atunci când trebuie, dar mai ales să-l faci să simtă că e iubit. De-asta îl apreciez foarte mult pe Darren Cahill, antrenorul Simonei Halep, pentru că folosește un limbaj pozitiv, care motivează și oferă încredere în sine și asta a început să dea roade. E de dorit un efect pe termen lung în tot ceea ce facem, decât unul de scurtă durată.
         Așa că mi-a luat ceva până am terminat de citit "Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor" și nu pentru că ar fi o carte grea, cu limbaj specializat complicat, ci pentru că e genul de carte care îți pătrunde în cotloanele minții și ale sufletului; te face să-ți amintești situații, gesturi, cuvinte, să-ți înțelegi reacțiile, dar și comportamentele celor din jur. Pornită de la cartea pentru cupluri "Cele cinci limbaje de iubire" a celor doi autori, Gary Chapman și Ross Campbell, ediția pentru părinți și copii te ajută să-ți dai seama cât de bun părinte ești și ce poți face pentru a fi tot mai bun, nu în sensul că trebuie să ai cine știe ce cunoștințe despre creșterea copiilor, ci doar acela de a învăța cum să-ți crești copilul cu iubire și cum să o exprimi astfel încât să nu crească crezând că nu este iubit.
        Pentru asta, trebuie să înțelegi care este limbajul lui și să-l vorbești cât mai des și cât mai bine. Fie că este vorba despre cuvintele de încurajare, despre timpul acordat, despre daruri, servicii sau mângâieri, fiecare copil și fiecare persoană are propria sa limbă în care se exprimă. Cu puțină atenție și dedicare, relațiile interpersonale ar putea deveni mult mai ușor de întreținut și mult mai frumoase.
        O soție pentru care contează mai mult ca soțul să o ajute la treburile casnice decât să primească daruri scumpe, va aprecia mai mult să-și vadă consortul dând cu aspiratorul, decât un ceas din aur. Un copil pentru care e mai important timpul pe care îl petrece cu părinții decât jucăriile pe care aceștia i le cumpără, va fi mai fericit să joace baschet cu tata decât să facă lego singur în camera sa, ca să nu-i deranjeze pe adulți. Totodată, într-un fel va reacționa piticul căreia i se va refuza citirea unei povești spunându-i-se "Pleacă de aici, nu am timp acum de asta!" decât dacă ar fi abordat așa: "Mai am puțin și termin treaba și apoi vin să-ți citesc ce-ți dorești!"
       Haideți să recunoaștem faptul că nimănui nu i-ar plăcea să audă toată ziua reproșuri: că nu are voie acolo, că nu are voie dincolo, că aia nu e bine, că cealaltă e strâmbă, că e prost, needucat, obraznic, nerăbdător și alte asemenea. Iar aceste lucruri sunt valabile atât în relația cu copiii, cât și în relația cu soțul sau soția. Una e să spui "Nu ești în stare de nimic, decât să faci dezordine" și altfel sună "Știi, astăzi aș aprecia dacă m-ai ajuta să pun lucrurile în ordine!"
        Știu oameni maturi care doar așteaptă să se pună la masă și să fie serviți, fără a spune măcar un "te rog" sau "mulțumesc", știu soții care caută nerăbdătoare să găsească nodul din papura soțului, de ajunge bietul om să nu mai meargă cumpărături, pentru că ei nu-i plac legumele alese de el, știu copii motivați cu "Te crezi deșteaptă? Nu ești, x e mai bun ca tine!", crescuți cu "Pune mâna și fă-ți curat în cameră, că ești ditamai omul!", care nu s-au simțit iubiți în copilărie și poate nici ca adulți. Pentru că părinții n-au știut sau n-au vrut să le arate că îi iubesc sau au crezut că își răsfață copiii, așa că îi pupau doar în somn, copii care au devenit adulți cu multe lipsuri, ca să nu spun de-a dreptul handicapați emoțional.
        Cu rezervorul gol de iubire, nimeni nu poate trăi pe de-a-ntregul, mereu va simți că îi lipsește ceva, mereu va căuta, într-un fel sau altul, dovezi de apreciere, mereu va striga doar pentru sine "Mă aude/vede cineva?" Mulți suntem, cum bine spune Irina, bolnavi de neiubire.
        Fiecare dintre noi tânjește să primească și să ofere iubire, dar dacă nu știe cum să facă asta, pentru că nu a fost învățat să se manifeste sau să vorbească despre ceea ce simte, atunci lucrurile se complică. Cred cu tărie că un copil nu crește numai cu haine și mâncare, că nu trebuie să-i hrănim doar trupul, ci mai ales sufletul, că o îmbrățișare și o vorbă bună, o mică atenție (un dulce, o jucărie, o floare sau ceva ce-i place soției/mamei/prietenei), un serviciu (să calci tu cămașa, dacă ea e prea obosită, să pui tu rufele la uscat, dacă ea a vegheat copilul si a dormit prea puțin) sunt cele mai prețioase bijuterii.

       Avem nevoie să vorbim nu aceeași limbă neapărat, ci același limbaj de iubire! Așa ne vom simți, copii și adulți totodată, mai apreciați, mai valoroși, mai iubiți!

Quilling - noutăți

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS