Fără ideal

13 iulie 2016

         În sfârșit o carte pe sufletul meu! Am început să o citesc fără prea mari așteptări, chiar dacă Henryk Sienkiewicz e scriitor de premiu Nobel. Mi  se mai întâmplase să fiu dezamăgită, în ciuda notorietății autorului, iar de Sienkiewicz nu mai citisem nimic, nici măcar celebra "Quo vadis?" Dar a fost mai bine așa, pentru că a reușit să mă surprindă atât de plăcut, că nu-mi venea să o mai las din mână.   
        Am regăsit în povestea lui Leon și a Anielei idealismul, disperarea și tragicul iubirii dintre Dinu și Ghiocela, dintre Doru și Aimee, personajele minunatelor cărți ale lui Mihail Drumeș, "Scrisoare de dragoste" și "Invitatie la vals".
        Dacă aș vrea să fiu rea și feministă, aș spune că Leon nu-i decât un înfumurat, un individ cu mult potențial intelectual, care a avut și are mijloacele necesare pentru a-și satisface orice poftă, care nu a fost nevoit să muncească niciodată și care are impresia că e atât de deștept și nemaipomenit, încât nicio femeie nu ar trebui să-i reziste. Totuși, nu-i decât un laș, care la primul semn că are concurență către inima Anielei, în loc să lupte, fuge, sub pretextul bolii tatălui său. Cu toate astea, iubirea își cere drepturile și nicio Laură și nicio Klară nu reușesc să i-o scoată din suflet pe frumoasa lui verișoară. Oare de ce toți scriitorii faimoși au preferat să trateze acest subiect, al legăturilor amoroase între rude și mai ales al adulterului?
         Rănită de refuzul și disprețul lui Leon, Aniela acceptă galanteriile lui Kromicki și, în cele din urmă, se căsătorește cu el. Parcă trezit din vis sau prea conștient de sentimentele sale și profund lovit în orgoliu, Leon își propune să recucerească inima celei pe care o iubise încă de la început și nu se dă în lături de la nimic, oricât de multă suferință îi provoacă și ei, dar și lui însuși. Aniela, deși îl iubește cu disperare, încearcă să păstreze limitele și să-și mențină integră poziția de femeie căsătorită, ținând cu dinții la cinstea sa. Astfel că zbuciumul acestei relații neîmplinite și a acestor sentimente nemărturisite, a tuturor gesturilor de dragoste ale lui Leon, înfrânate de dragul ei, dar totuși evidente, nu fac decât să ducă la iminenta ei îmbolnăvire. De-abia atunci, simțind apropierea morții și recent eliberată de mariaj, întrucât soțul își pusese capăt zilelor, dezamăgit de ruina la care l-au dus afacerile sale dubioase, Aniela îi recunoaște lui Leon cât de mult l-a iubit. Acesta din urmă, realizând că fără ea nu mai are niciun scop în viață, fără vreun ideal care să-l ajute să trăiască mai departe, o însoțește în moarte, la fel cum personajele masculine ale lui Drumeș, rămase fără marile lor iubiri, și-au urmat iubitele în eternitate.
         Un roman psihologic de excepție, presărat cu trimiteri literare și artistice, a cărui credibilitate a fost sporită de tehnica jurnalului, prin care Leon Ploszowski își expune și își despică în patru viața, gândurile, sentimentele, acțiunile. O carte care promite oricui o va citi că nu o va lăsa prea ușor din mână!


 *****

         "Ființa umană nu poate fi proprietate în aceeași măsură cu un obiect; furtul de nevastă este un act de voință bilaterală."

         "Mi-a trecut chiar prin minte că femeia nu este așa cum se prezintă în ochii oamenilor, ci așa cum o vede bărbatul îndrăgostit și că perfecțiunea ei mergând până la absolut este în raport direct cu forța dragostei pe care reușește să o insufle. N-am avut timp să mă gândesc mai bine la ideea asta, dar mi-a plăcut foarte, întrezărind ca prin ceață și concluzia: în numele atingerii acestei perfecțiuni, femeia este datoare să aparțină aceluia care o iubește cel  mai mult."

          "Suportă toate mângâierile lui, ba chiar trebuie să și zâmbească, și eu la fel, le suport și mă silesc să zâmbesc. Numai așa, de amuzament, îmi înfig ghearele în inimă și o sfâșii."

"Tac două inimi în noaptea de afară,
Ce au de  iertat își iartă în gând,
Ce au de uitat- uită plângând..."

         "Ea nu înțelege decât un singur fel de dăruire și o singură lege-aceea pe care i-o stabilește haatul de casă al soțului ei; sufletul ei nu-i capabil să se ridice deasupra banalei contabilități a căsniciei."

         "E o tragedie să iubești pe soția altuia cu adevărat și profund, chiar dacă ar fi nevasta celui mai banal și mai derizoriu dintre oameni. Însă e un ghinion cu totul neobișnuit să iubești o femeie virtuoasă."

        "Am aruncat la picioarele ei patima și egoismul din mine. Ce mai însemnau toate astea față de rugămintea ei! Femeia iubită, care se apără cu lacrimi pornite nu din dorința de a respecta conveniențele, ci din adâncul unei dureri adevărate, este invincibilă."

       "Deci, cu cât mă tem mai mult, cu cât nu știu mai mult, cu atât sunt mai sigur că nu te pot lăsa singură acolo- nu pot, iubita mea Aniela, vin!
        Sau ne vom scufunda în neant sau vom avea alt drum, numai să fim împreună. Iar aici, unde ne-am chinuit atât, să nu rămână în urma noastră decât tăcerea."

4 comentarii:

Raluca Nicula spunea...

Hmm, de pus pe listă, clar!
P.S.: Quo Vadis e cartea mea preferată! :D

Crengu spunea...

Heheee, stiam eu ca de la tine e comentariul! Am pe lista quo vadis, acasa am doar primul volum, de la Cotidianul.

o femeie spunea...

uite ca nu am citit cartea asta desi henryk sienkiewicz a fost o perioada scriitorul meu preferat. Eu am inceput cu trilogia istorica Prin foc si Sabie, Potopul, Pan Wolodyjowski apoi quo vadis, si apoi Cavalerii teutoni, si ceva nuvele romantice (dar evident el straluceste prin istorie).

Crengu spunea...

o femeie - ma bucur ca am reusit sa-ti atat curiozitatea si-ti multumesc pt cartile metionate, le iau drept recomandari!

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS