Emotivitatea se educă

4 iulie 2016

sursa foto: internet
          Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc în public. Momentele în care eram scoasă la lecție în fața clasei mi se păreau nesfârșite. În gimnaziu, după o olimpiadă la română, la care mă descurcasem mai mult decât onorabil, doamna profesoară m-a rugat să comentez descrierea de la începutul nuvelei "La vulturi", a lui Gala Galaction. Am îngăimat câteva cuvinte, gândind ce nu îndrăzneam să spun cu voce tare și anume că nu prea aveam ce interpreta, că nu erau versuri, cum avusesem la concurs și că descrierea era oricum una obișnuită, fără cine știe ce figuri stilistice de deslușit. 
         Abia începusem liceul, când profesoara de engleză m-a pus să citesc, în fața colegilor bineînțeles, la câțiva pași de catedră, un eseu pe care îl avusesem ca temă pentru acasă. Deși nu eram tufă de Veneția în materie de limbi străine, îmi amintesc și-acum foaia și vocea tremurându-mi și mintea rugându-se să se termine odată momentul cu pricina. Când am început să facem filozofie, într-a 11-a și profesorul m-a pus în aceeași situație, scoțându-mă în fața clasei, mi-a răsplătit curajul, emoțiile și bâlbâiala cu un 10.
        După alte două experiențe de acest gen ratate, am început să-mi pun întrebări serioase cu privire la reacțiile mele. De-abia în facultate am reușit să-mi mai stăpânesc emotivitatea și asta după nenumărate discuții cu mine însămi, în care am încercat să descopăr cauza și în care-mi spuneam că, orice-ar fi, nu e un capăt de lume, profesorul e și el un om ca toți oamenii, nu taie și nu spânzură, oricât s-ar lăuda cu asta. Momentul de glorie a fost la un seminar în care am avut de prezentat un referat despre activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu și la care aproape că nu am avut nevoie de foi și am fost foarte dezinvoltă. Poate și pentru că îmi plăcea subiectul, poate și pentru că profesoara mi-a înțeles problema și mi-a apreciat efortul, încurajându-mă, dar poate și pentru că, între timp, pricepusem de ce mă comport așa și reușisem să fac pace cu mine, să mă accept și să accept consecințele, indiferent de natura lor, pozitive sau negative. Mi-era teamă de eșec, teamă să fiu înțeleasă greșit, teamă să nu dezamăgesc.
        De-atunci totul a fost mult mai ușor. Cu toate astea, vorbitul în public nu mi se potrivește, acum pot să țin un discurs fără probleme, dar întotdeauna mă concentrez și mă simt mult mai bine scriind. Și dacă mă gândesc la primii ani din viața mea și la faptul că nu am scos un cuvânt până la doi ani, speriindu-i pe ai mei și nu numai la gândul unei eventuale muțenii, parcă altfel se așează lucrurile. Nu am alte amintiri din acea perioadă, nu știu de ce nu am fost mai vorbăreață, cu toate că, bazându-mă pe ceea ce mi-au povestit părinții, îmi dau seama că o cauză există. Cert e că timiditatea, emotivitatea, pot fi educate, dacă acceptăm la timp că le avem și le găsim sursa. E nevoie de puțină atenție la noi înșine, de o doză de introspecție, de tras aer în piept și de puțin curaj. Acum, când scriu, realizez și motivul pentru care am făcut acest efort și stau și mă gândesc ce bine ar fi dacă am putea trăi fără nevoia de apreciere, de a ne păsa de părerea celorlalți. Până și asta are o cauză și am înțeles-o de-abia la seminarul Uraniei Cremene, dar e un subiect despre care voi scrie, poate, cu altă ocazie.

         Până atunci, vă doresc să învățați să vă acceptați cu bune și rele, să treceți peste lucrurile dureroase din viața voastră, să vă iubiți și să vă respectați pe măsură! Dacă voi nu o faceți, nimeni nu o va face pentru voi!
        

Niciun comentariu:

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS