Fur timp

28 iulie 2016

         N-am mai scris pe blog, n-am mai găsit resurse. Țin cu dinții de mine, printre oameni care se pierd în tehnologie (4 din 5 persoane din metrou sau autobuz butonează de zor telefonul/tableta/smartphone-ul) și Pokemoni, în egoisme, orgolii și vorbe aruncate aiurea.
         Încerc să trec cu vederea multe ca să pot observa în continuare frumosul și să mai și trăiesc, nu doar să supraviețuiesc.
         Citesc, privesc, mă bucur, analizez, ca să știu ce mai pot pune apoi în aplicare în relațiile cu oamenii din jur, dar mai ales cu copiii. Cea mai recentă descoperire despre Matei m-a făcut să zâmbesc mult, mai ales în interior; am realizat cât de fin observator este al lucrurilor care se întâmplă în ograda lui și nu numai și-mi doresc tare mult să-și păstreze această calitate. E mare lucru să vezi ceva atunci când ceilalți cred că nu vezi nimic.
         Am copii mai înțelepti și mai liberi decât am crezut și asta îmi dă mereu forțe proaspete.

         Altfel, fur timp. Cu mine, cu el, cu ei și pentru noi. Aștept, ca întotdeauna schimbările care, inevitabil, vor veni.
 

O nouă încercare

21 iulie 2016

         purtat în pântec de femeie,
         te naști, bărbate, din sufletul și trupul ei
         și nu-i puțină taina,
         nici mare grija ta,
         de te gândești că este mereu în dreapta ta.
         oprește-te o clipă, 
         privește-i chipul drag,
         adulmecă blândețea ochilor ce te-atrag.
         așa cum ploaia aduce cu ea un curcubeu,
         așa și tu, bărbate, adu-i pe Dumnezeu!
         în palmă să vă țină,
         că doar El v-a creat,
         din lut și din lumină,
         cu sufletul curat.

         și roagă-L să vă-nvețe
         nădejdea și iubirea,
         credința că-mpreună
         obțineți nemurirea.
            (12 iulie 2016)    

Un strop de înțelepciune

19 iulie 2016

"Pacea este de patru ori mai mare ca dreptatea." 
(Arh. Arsenie Papacioc - 13 aug 1914- 19 iul 2011)



         Nu am puterea părintelui Arsenie, să măsor de câte ori este mai mare pacea decât dreptatea, ceea ce pot să înțeleg e faptul că, într-adevăr, nu contează să ai dreptate, ci să fii liniștit, împăcat. Căci dacă ții morțiș să demonstrezi că ai dreptate, asta nu face decât să te tulbure, să te arunce într-o mândrie din care e greu de ieșit, să urmărești un fir al argumentelor care te obosește și tot acest proces, indubitabil, te lasă fără pace...

         Iar pacea este un lucru neprețuit. 

*******

        "Omul și femeia au fost creați de către Dumnezeu, pentru un scop bine definit și definitiv. S-a făcut o constatare: femeia a fost roabă mii de ani; dar, cu ocazia evenimentului din timpul lui Constantin cel Mare și anume Edictul de la Milan de la anul 314, prin care a fost dată libertate femeii și să nu mai fie omorâtă și surghiunită fără judecată, acest sentiment s-a transmis atavic, a trecut peste generații mai departe. Teama femeii de bărbat a persistat, iar femeia a rămas cu aceste temeri, transmise atavic din generație în generație. Dar, nu este permis. 
        Femeia înseamnă o împărăteasă dăruitoare. Femeia, dacă tu zici că este slabă, totuși în momentul în care te-ai angajat să te numești soț, nu te poți numi așa decât lângă o femeie, lângă o soție și de ce să fii lângă o ființă slabă? Trebuie să o pui pe tronul regesc numaidecât. Mi-aș dori să nu se mai vadă în femeie numai un obiect, sau un lucru de caznă, sau altceva. Femeia este extraordinară în creația lui Dumnezeu, și printre creațiile Lui." (Arh. Arsenie Papacioc)

Cum să NU ajungi șomer cu diplomă

18 iulie 2016

         Un articol mai vechi, din Ziarul financiar, scris de Sorin Anagnoste, PhD - cadru didactic asociat la ASE Bucureşti, Facultatea Administrarea Afacerilor în Limbi Străine - sectia engleză, dar actual și foarte obiectiv. Sfaturi pentru absolvenții de liceu, pentru studenți și nu numai. Ideea de bază: nu lăsați ocaziile să treacă pe lângă voi, profitați de tot ce vi se ivește, chiar dacă nu e neapărat ceea ce vă doriți! Oportunitățile se creează încetul cu încetul, cu curaj, răbdare și determinare, nu cu încăpățănare și aere de superioritate!

 1.     Vezi ce se caută pe piaţa muncii
 
Nu tot ce apare într-un top reflectă perfect realitate, dar este foarte aproape de ea. Astfel, cei mai căutaţi sunt absolvenţii de la medicină, automatică, cibernetică, limbi străine şi administrarea afacerilor în limbi străine. Niciuna din aceste facultăţi nu dau şomeri. La polul opus cele mai multe probleme în aflarea unui loc de muncă le au absolvenţii de jurnalism, comunicare, ştiinţe politice, administraţie publică, management, marketing, filosofie şi litere.

    2.    Alege o universitate de stat

Din păcate, universităţile private au ajuns să fie considerate fabrici de diplome, atât de angajatori cât şi de marea majoritate a opiniei publice. Nu o să găseşti absolvenţi de universităţi private în companiile cele mai căutate de absolvenţi, din care amintesc câteva: Google, Microsoft, SAP, Heineken, P&G, PwC, E&Y, McKinsey&CO, AT Kearney, Adobe, Leo Burnett. Până când creşterea rigurozităţii nu se reflectă în calitatea absolvenţilor universităţilor private, universităţile de stat nu numai că vor continua să domine topul celor mai bune programe de studii, dar  vor reprezenta în continuare o opţiune obligatorie, nu recomandată.

    3.    Voluntariat

Odată ce ai intrat la facultate, asigură-te că îţi foloseşti timpul liber şi pentru o cauză în care crezi (i.e. business, drepturile omului etc). Trecând peste multele avantaje ale voluntariatului asupra voluntarilor, enumerez câteva:
♦ Mai puţin stres: cei care practică voluntariatul au raportat niveluri scăzute de stres, creştere a încrederii de sine, combatere a depresiei etc.
♦ Voluntariatul te conectează: studiul Naţiunilor Unite a scos la iveală faptul că voluntariatul te ajută să-ţi faci prieteni mai uşor dezvoltându-ţi în acelaşi timp aptitudinile sociale.
♦ Voluntariatul te poate ajuta la avansarea în carieră: dacă te gândeşti la o carieră, voluntariatul te poate ajuta să acumulezi experienţă în aria ta de interes şi să întâlneşti oameni din domeniu.
♦ Voluntariatul însemnă şi distracţie şi împlinire: La vârsta studenţiei voluntariatul înseamnă şi multă distracţie, dar îţi dezvoltă şi capacitatea de a fi empatic şi de a arăta că îţi pasă.
În Academia de Studii Economice din Bucureşti cele mai importante ONG-uri studenţeşti sunt Voluntari pentru Idei şi Proiecte, AIESEC, ASER, BOS, SISC, ADVICE, ASCIG etc.

    4.    Limbi străine

Sunt foarte căutaţi studenţii care învaţă în limbă străină, fie că vorbim de administrarea afacerilor sau cibernetică. Cum limba engleză a ajuns lingua franca, diferenţierea se face acum prin cunoaşterea altor limbi străine căutate (ex: germana, franceza etc). Facultatea la care predau, Administararea Afacerilor în Limbi Străine (engleză, franceză, germană), e recunoscută ca fiind una din puţinele facultăţi din România care nu dau şomeri. Mai mult decât atât, este un deficit de studenţi la secţiile de limbă germană şi franceză. Rezultatul? Absolvenţii sunt plătiţi în medie cu 2500 lei net pe lună.

    5.    Înfiiţează un start-up

Cât timp eşti în facultate este ideal să-ţi deschizi o afacere. În caz de eşec este doar o lecţie învăţată la vârstă ideală atunci când stresul altor griji nu este prezent. Nu prea e plăcut să o dai în bară la 30-35 de ani, atunci când probabil eşti căsătorit, ai un copil şi minim o rată. De aceea, încurajez studenţii mei să experimenteze antreprenoriatul încă de acum, susţinându-i cu sfaturi, idei, mentorat şi conexiuni cu business angels. De curând s-a votat şi legea angel investorilor iar accesul la finanţare a devenit mult mai uşor. Asta nu înseamnă că trebuie să abandonezi şcoala şi să înfiinţezi o companie doar pentru că eşti tânăr.

   6.    Summer jobs

Încurajez ca un student să-şi ia un job, dar numai pe timpul verii. Din experienţa mea am observat că nu există nici măcar un student care să lucreze (part-time/full-time) şi care să aibă performanţe şcolare excelente. Este un trade-off la care mulţi iau decizia greşită, grăbindu-se a fi independenţi financiari. Sunt acum o mulţime de internship-uri plătite pe timpul verii astfel încât să îţi asigure experienţa de care ai nevoie (sau nu, depinde de companie) pe care o cer angajatorii şi care să îţi asigure vizibilitate în aria în care vrei să te dezvolţi. Perioada în care stăteai toată vara la mare doar pentru că poţi a trecut. Rişti să pierzi valul dacă rămâi prins în această mentalitate, indiferent cât ar putea să te sprijine (financiar) părinţii.

    7.    Erasmus

Schimburile de studenţi au devenit noul must have al absolvenţilor de mâine. În fruntea acestor schimburi este Programul Erasmus. Studenţii ajung să petreacă un semestru sau un an academic la o altă facultate în altă ţară din cadrul Uniunii Europene, urmând a fi susţinuţi parţial cu o sumă de bani care să-i ajute să se descurce financiar în acea ţară. Erasmus înseamnă un mare plus la angajare, dezvoltarea de noi abilităţi, o experienţă academică nouă, accesul la o reţea internaţională de studenţi, învăţarea a cel puţin unei limbi străine, călătorii şi, poate pentru unii, experienţa vieţii. Aici există un consens general, atât din partea studenţilor cât şi din partea profesorilor indiferent de ţară.

    8.    Burse

Accesul la burse este acum mult mai uşor, iar obţinerea lor nu duce decât la confirmarea potenţialului pe care orice îl caută. Cine obţine o bursă pleacă din pole-position la orice interviu. Nu aş pune semnul egal între bursier şi tocilar, pentru că nu este cazul. A fi bursier reprezintă un prim succes al carierei şi te va ajuta să ajungi la o companie de top, asta dacă nu iei calea antreprenoriatului.

   9.    Şcoli de vară

Fie că sunt în ţară sau afară, în Europa sau peste ocean, de limbi străine sau de sport, şcolile de vară sunt un mix între învăţare, călătorie şi distracţie. Cred că aproape orice alegere este bună, atât timp cât se potriveşte cu ceea ce vrei să faci mai departe.

    10.  Călătoriile

Călătoritul îţi deschide ochii la propriu, te ajută să te descoperi, să realizezi că ai aptitudini de care nu ştiai, să îţi faci prieteni, să înveţi o limbă nouă sau să identifici idei de afaceri. Călătoritul înseamnă aventură, adrenalină, educaţie, tranziţie, vise împlinite şi multe altele. Dacă mai adaugi şi studiul celor de la Project Time Off ale căror rezultate spun că cei care îşi iau vacanţe mai des câştigă mai mult sau faptul că timpul liber a devenit noul lux, atunci e clar că e ceva ce nu trebuie să ignori, indiferent ce vârstă sau venit ai.

   11.  Netwoking

O opţiune ce nu va fi niciodată de modă veche sunt evenimentele de business, acolo unde ajungi să schimbi idei, păreri şi să te faci remarcat în domeniul în care vrei să activezi. Fie că vorbim de cel mai important eveniment de business din ASE sau evenimentele business ale anului 2015, îţi creşti vizibilitatea, primeşti şi obţii referinţe despre alte persoane cu acelaşi interes ca şi tine, eşti la curent cu ultimele noutăţi din acea industrie, înveţi lucruri noi de la cei mai buni speakeri, socializezi şi eşti recrutat.

   12.  Curiozitatea

Dorinţa de a şti este un lucru ce te pune în mişcare, adică acea curiozitate ce te împinge să afli cum funcţionează sistemul nervos, sistemul politic, comportamentul uman, sistemul bancar, economia, armată, sistemul de taxe etc. Îmi amintesc acum câţiva ani când am fost în New York pentru prima dată am fost atât şocat de imensitatea oraşului, astfel că prima întrebare care mi-a venit în minte a fost “Cum funcţionează oraşul astă?”, “Cum intră şi cum ies toate lucrurile din oraş, cum sunt hrăniţi locuitorii lui?” etc. Aceasta este de fapt o atitudine ce este căutată deopotrivă de angajatori, dar şi de viitori parteneri de afaceri.

Dacă eşti cu adevărat bun îţi vei găsi un loc de muncă indiferent ce facultate alegi, dar pentru marea majoritatea a studenţilor sau viitorilor studenţi aceste informaţii pot fi esenţiale. De aceea, dacă urmezi paşii de mai sus, cu puţin noroc şi optimism, nu numai că nu vei ajunge şomer, dar probabil vei primi o ofertă de la o companie de top, asta în cazul în care nu îţi deschizi tu propria firmă.

Totuși... de ce?

17 iulie 2016

         Miercuri, 13 iulie. Am ajuns, ca de obicei, la metrou, până-n ora 8 dimineața. La prima vedere, aglomerația de pe peron i-ar fi putut părea oricui normală, dar nu era deloc așa, pe peron erau două ori mai multe persoane decât în alte zile la aceeași oră. 
         În învălmășeala creată, abia mi-a ajuns la urechi un anunț al unui angajat Metrorex cu privire la motivul perturbării circulației metrourilor pe ruta pe care trebuia să merg. A mai durat ceva și în cele din urmă un tren a ajuns în stație. Era ticsit de oameni și toți cei de pe peron încercau să-și facă loc printre ei; i-am lăsat să se îngrămădească, privindu-i cu milă și oarecum cu disperarea celui care urmează să întârzie la serviciu fără voia lui și fără să știe exact de ce.
         Următorul anunț al celui de la Metrorex m-a lăsat perplexă, n-am auzit decât "Din cauza unei tentative de suicid..." și asta mi-a rămas în cap toată ziua. Bineînțeles că și eu și alte colege am întârziat la muncă, doar 10 minute, dar tot întârziere a fost, însă nu-mi ieșea din minte cuvântul "suicid".
         Întrebarea care nu-mi dădea pace era "de ce?" Am încercat să nu judec și să înțeleg...

         Câtă disperare poate fi într-un astfel de gest... cât strigăt după atenție... cât egoism... cât de demnă de compasiune e o persoană cu astfel de gânduri, care nu mai găsește în nimeni și nimic resurse să meargă mai departe... și nu vorbesc despre situațiile în care la mijloc e o boală mintală... 
         Pe de altă parte, de cât egocentrism și nepăsare pot fi suspectați cei care au în mijlocul lor un astfel de om...
         Ar trebui să fim mai atenți în jurul nostru, să luăm mai mult aminte la privirile, vorbele gesturile persoanelor pe care le iubim, pe lângă care trecem, cu care lucrăm zi de zi...să le arătăm că, în ciuda tendinței de însingurare a individului societății actuale, nu sunt singure...




Me before you (Înainte să te cunosc)

15 iulie 2016

         Aș putea să vorbesc mult și bine despre acest film, despre impresia pe care mi-a creat-o, despre lucrurile la care m-a făcut să mă gândesc, despre tot ce a trezit în mine.
         Doar că am senzația că dacă încep să povestesc, se strică vraja și ar fi păcat.
         Pentru că e genul de film care trebuie văzut pentru a putea fi simțit pe deplin.
         Așa că vă las cu videoclipul uneia dintre melodiile care mi-au plăcut mult din cele cu ajutorul cărora s-a derulat firul ecranizării și cu recomandarea de a-l vedea. Înainte să începeți vizionarea, asigurați-vă că aveți suficiente șervețele la îndemână, vă va răscoli fără-ndoială:

Jurnal de recunoștință

         o idee de la Adelina

          Astăzi sunt recunoscătoare pentru:

       - soacra mea cea de toate zilele, care merită din plin apelativul de "mamă";
       - timpul nostru în doi;
       - timpul meu singură și plăcerile mele nevinovate;
       - copiii mei, care sunt mai mari și mai înțelepți decât ar zice vârsta;
       - prietenii care mi-au rămas, care mi-au devenit și vor ține aproape;
       - tot ce-am învățat și mai am de învățat;
       - talanții mei care mă trag de mânecă să nu-i îngrop;
       - că am reușit să postez atât de des cât mi-am dorit și blogul a mai crescut puțin;
       - că am motive să zâmbesc și să o iau de la capăt în fiecare zi.

Vive la France!

14 iulie 2016

      

         Pasiunea mea pentru limba franceză a început în gimnaziu și se menține și astăzi. Cândva mi-am dorit să locuiesc în Franța, apoi, când în sfârșit am avut ocazia să stau acolo, am realizat că n-aș putea să mă rup de tot ceea ce mi-e drag în România. Chiar dacă acolo aș fi fost pe deplin anonimă și tăcută, căci nu mă cunoștea nimeni...
         Astăzi, de ziua Franței, mă gândesc cu nostalgie la profesoarele mele de limba franceză, mai ales la cea din liceu, care mi-a făcut cunoștință cu Patricia Kaas și care știa să mă motiveze continuu, prin nenumăratele eseuri pe care le scriam și concursurile la care mă trimitea; chiar dacă nu obțineam rezultate excepționale, vedea că-mi place și știa că repetiția este și rămâne mama învățăturii.

         Mulțumesc, Andreea, pentru micile suveniruri de mai jos:

octombrie 2007- la casa lui Jules Verne - Amiens, Franța
ianuarie 2008 - Jardins des Tuileries - Paris



        
         

Cea mai bună mamă

uneori e mai bine să ai o mamă vitregă, decât să fii singur pe lume

boboci de rață
 

Fără ideal

13 iulie 2016

         În sfârșit o carte pe sufletul meu! Am început să o citesc fără prea mari așteptări, chiar dacă Henryk Sienkiewicz e scriitor de premiu Nobel. Mi  se mai întâmplase să fiu dezamăgită, în ciuda notorietății autorului, iar de Sienkiewicz nu mai citisem nimic, nici măcar celebra "Quo vadis?" Dar a fost mai bine așa, pentru că a reușit să mă surprindă atât de plăcut, că nu-mi venea să o mai las din mână.   
        Am regăsit în povestea lui Leon și a Anielei idealismul, disperarea și tragicul iubirii dintre Dinu și Ghiocela, dintre Doru și Aimee, personajele minunatelor cărți ale lui Mihail Drumeș, "Scrisoare de dragoste" și "Invitatie la vals".
        Dacă aș vrea să fiu rea și feministă, aș spune că Leon nu-i decât un înfumurat, un individ cu mult potențial intelectual, care a avut și are mijloacele necesare pentru a-și satisface orice poftă, care nu a fost nevoit să muncească niciodată și care are impresia că e atât de deștept și nemaipomenit, încât nicio femeie nu ar trebui să-i reziste. Totuși, nu-i decât un laș, care la primul semn că are concurență către inima Anielei, în loc să lupte, fuge, sub pretextul bolii tatălui său. Cu toate astea, iubirea își cere drepturile și nicio Laură și nicio Klară nu reușesc să i-o scoată din suflet pe frumoasa lui verișoară. Oare de ce toți scriitorii faimoși au preferat să trateze acest subiect, al legăturilor amoroase între rude și mai ales al adulterului?
         Rănită de refuzul și disprețul lui Leon, Aniela acceptă galanteriile lui Kromicki și, în cele din urmă, se căsătorește cu el. Parcă trezit din vis sau prea conștient de sentimentele sale și profund lovit în orgoliu, Leon își propune să recucerească inima celei pe care o iubise încă de la început și nu se dă în lături de la nimic, oricât de multă suferință îi provoacă și ei, dar și lui însuși. Aniela, deși îl iubește cu disperare, încearcă să păstreze limitele și să-și mențină integră poziția de femeie căsătorită, ținând cu dinții la cinstea sa. Astfel că zbuciumul acestei relații neîmplinite și a acestor sentimente nemărturisite, a tuturor gesturilor de dragoste ale lui Leon, înfrânate de dragul ei, dar totuși evidente, nu fac decât să ducă la iminenta ei îmbolnăvire. De-abia atunci, simțind apropierea morții și recent eliberată de mariaj, întrucât soțul își pusese capăt zilelor, dezamăgit de ruina la care l-au dus afacerile sale dubioase, Aniela îi recunoaște lui Leon cât de mult l-a iubit. Acesta din urmă, realizând că fără ea nu mai are niciun scop în viață, fără vreun ideal care să-l ajute să trăiască mai departe, o însoțește în moarte, la fel cum personajele masculine ale lui Drumeș, rămase fără marile lor iubiri, și-au urmat iubitele în eternitate.
         Un roman psihologic de excepție, presărat cu trimiteri literare și artistice, a cărui credibilitate a fost sporită de tehnica jurnalului, prin care Leon Ploszowski își expune și își despică în patru viața, gândurile, sentimentele, acțiunile. O carte care promite oricui o va citi că nu o va lăsa prea ușor din mână!


 *****

         "Ființa umană nu poate fi proprietate în aceeași măsură cu un obiect; furtul de nevastă este un act de voință bilaterală."

         "Mi-a trecut chiar prin minte că femeia nu este așa cum se prezintă în ochii oamenilor, ci așa cum o vede bărbatul îndrăgostit și că perfecțiunea ei mergând până la absolut este în raport direct cu forța dragostei pe care reușește să o insufle. N-am avut timp să mă gândesc mai bine la ideea asta, dar mi-a plăcut foarte, întrezărind ca prin ceață și concluzia: în numele atingerii acestei perfecțiuni, femeia este datoare să aparțină aceluia care o iubește cel  mai mult."

          "Suportă toate mângâierile lui, ba chiar trebuie să și zâmbească, și eu la fel, le suport și mă silesc să zâmbesc. Numai așa, de amuzament, îmi înfig ghearele în inimă și o sfâșii."

"Tac două inimi în noaptea de afară,
Ce au de  iertat își iartă în gând,
Ce au de uitat- uită plângând..."

         "Ea nu înțelege decât un singur fel de dăruire și o singură lege-aceea pe care i-o stabilește haatul de casă al soțului ei; sufletul ei nu-i capabil să se ridice deasupra banalei contabilități a căsniciei."

         "E o tragedie să iubești pe soția altuia cu adevărat și profund, chiar dacă ar fi nevasta celui mai banal și mai derizoriu dintre oameni. Însă e un ghinion cu totul neobișnuit să iubești o femeie virtuoasă."

        "Am aruncat la picioarele ei patima și egoismul din mine. Ce mai însemnau toate astea față de rugămintea ei! Femeia iubită, care se apără cu lacrimi pornite nu din dorința de a respecta conveniențele, ci din adâncul unei dureri adevărate, este invincibilă."

       "Deci, cu cât mă tem mai mult, cu cât nu știu mai mult, cu atât sunt mai sigur că nu te pot lăsa singură acolo- nu pot, iubita mea Aniela, vin!
        Sau ne vom scufunda în neant sau vom avea alt drum, numai să fim împreună. Iar aici, unde ne-am chinuit atât, să nu rămână în urma noastră decât tăcerea."

Să-mi dai :)

Când justiția are suflet și pantofi albaștri

11 iulie 2016

         Postarea unei avocate de pe contul său de Facebook a fost, săptămâna trecută, subiectul multor articole de prin presă. O pun și eu aici, așa cum a scris-o, ca apreciere pentru eforturile sale, dar mai ales pentru omul din spatele robei de judecător și cu speranța că vom lua aminte cu toții la esențialul acestei istorii:

"Doamna cu pantofi albastri
Ora 8:45 … Clienta mea, mama a unui baietel de apoape 8 ani, isi zareste copilul dosit de taica-sau, intr-un colt al Judecatoriei. Nu l-a mai vazut pe R. de 1 an si 6 luni.
Mama izbucneste in plans si merge tinta catre pustiul ei, se apleaca pana ajunge perfect egala cu inaltimea lui, si-i sopteste cu inima: “R.! Vaaaai, ce mare ai crescut! O mai stii pe mama? Da-mi manutele, sa ti le pupe mama!”. Fostul sot al femeii isi bruscheaza fiul si-l trage tare, mai aproape de el, urland spre clienta mea sa plece de unde a venit, ca ei doi, baietii, se descurca singuri. Se ridica tonul, copilul incepe sa planga, apare jandarmul, ii spun ca nu-i niciun risc de scandal, dispare jandarmul.
Ora 8:55 ... Reusesc, intr-un final, sa o linistesc pe mama copilului, care s-a lasat aproape fara viata in banca din sala de judecata, avand sufletul sfasiat si privirea pierduta undeva, departe... tare departe.
Ora 9:00 ... Reusesc si eu, cu mare greutate, sa-mi tin in frau lacrimile... as fi plans in hohote, dar nu-mi permiteam luxul asta ... aveam nevoie de concentrare maxima pentru audierea a 4 martori si luarea interogatoriului tatalui copilului, probe de care eram constienta ca va depinde, de-acum incolo, legatura mama - fiu. Nu-i usor deloc sa fii responsabil de asa ceva, credeti-ma!
Orele 9:05 – 10:45 ... Se audiaza cei 4 martori, tatal baiatului raspunde la cele 9 intrebari care am avut grija sa fie „capcana”.
Speta e asta: in timp ce clienta mea era in strainatate, la munca, sotul a obtinut si divortul, si custodia exclusiva asupra copilului. Am vazut dosarul: proces facut repede, cu hei-rup-ul, sa dea bine la bilant.
Reintoarsa in tara, femeia a gasit totul ferecat. Usa locuintei. Inima fiului ei., tinuta sub lacat de catre fostul sot. Martorii nostri au aratat ca, de nenumarate ori, mama a venit sa-si vada copilul, i-a adus plase cu daruri, l-a sunat incontinuu, individul interzicandu-i total fostei sotii orice forma de acces la minor. Asa, de-a naibii! Martorii lui au spus lectia dinainte invatata: nu tatal e cauza, ci copilul, domle, care nici nu vrea sa auda de mama.
Ora 10:46 ... Instanta dispune audierea minorului. De-aici incolo, incepe mesajul pe care vreau sa-l transmit prin scriitura asta...
O doamna judecator, in jur de 40 de ani, cere jandarmului sa-i fie adus copilul in sala. Cand il vede pe pusti, magistratul coboara de pe podium, parcurge sala pana aproape de usa, se apropie de micut si-i spune, facand un gest larg cu mana: „Vezi, R., am pantofi albastri! Tu ai pantofiori albastri? Uite, am si pelerina! Da-mi manuta si hai cu mine, sa-ti arat cat de maaare e castelul asta!”. Copilul, cu ochii mari, negri, si extrem de tristi, se uita cand la doamna, cand la taica-su, de care statea lipit, pana ce acesta ii da ok-ul sa mearga cu doamna.
Ora 11:20 ... Se deschide usa de acces a instantei, magistratul intra in sala, de mana cu copilul, ii spune sa coboare atent de pe podium, sa nu se loveasca, si-l trimite la mami sau la tati, unde vrea el. Baietelul trece pe langa mama sa, care hohotea de plans in prima banca, isi trece usor manuta peste piciorul ei drept, ca din intamplare, dupa care fuge catre tata si-i cauta acestuia privirea, sa nu cumva sa-l fi suparat ca s-a dezlipit de langa el. Se dispune, din nou, evacuarea minorului din sala.
Ora 11:25 ... Instanta ne citeste, pe scurt, ce a declarat copilul in cursul audierii si ne da sa lecturam, mie si avocatului partii adverse, cele cateva cuvinte scrise pe o foaie de catre baietel: „Mama...tata zice sa scapam de tine. R.”...
Se inchide cercetarea judecatoreasca, ni se da cuvantul final, pe fondul cauzei. Eu ma lupt pentru ca mama sa obtina dreptul de a-si vedea copilul, de a-l lua la ea in weekenduri si in vacante. Ceilalti se lupta ca mama sa nu-si poata vedea fiul decat in prezenta tatalui sau, si doar in locuinta acestuia. Un fel de arest la domiciliu, ce mai!
Ora 11:40 ... Magistratul inchide dosarul, cade pe ganduri pret de cateva secunde si spune: „Instanta suspenda sedinta 15 minute!”.
Si ... doamna judecator cu pantofi albastri coboara de pe podium, traverseaza sala, iese pe usa destinata oamenilor obisnuiti, si, ajunsa in hol, intinde mana stanga catre clienta mea, iar cea dreapta catre copil. Uite asa, toti 3, ca intr-o poveste din cea mai frumoasa carte, intra in camera destinata Arhivei si nu mai ies de acolo decat dupa un sfert de ceas. Ce camere mirifice sunt in castelul asta – imi zic in gand.
De-acum, nu mai aveam nevoie de niciun pic de concentrare, asa ca mi-am permis sa plang in hohote, fara sa-mi pese ca oamenii cu roba nu trebuie sa lacrimeze din cauza problemelor clientilor... si, in niciun caz, nu plang niciodata in fata acestora... da-le-ncolo de reguli!
M-am pravalit pe un scaun de la prima terasa, colt cu Judecatoria, si-am asteptat-o pe femeia pentru care m-am luptat azi, ca o leoaica. Am batut recordul la nicotina pe secunda, pana a venit. Clienta mea a aparut radiind de fericire, pentru ca avusese sansa sa-si tina copilul in brate, dupa 1 ani jumate... fix optsprezece luni.
Ce dialog au avut mama si copilul, sub ochii doamnei judecator cu pantofi albastri? „Te iubesc, mami! Am nevoie de ochelari noi, ca tati nu mi-a cumparat, si astia sunt rupti! Sa vii la mine! Sa ma iei la tine, mami! Te iubesc, mami!”.
Cand a scapat de sub influenta total irationala a tatalui, copilul s-a cuibarit in bratele mamei sale, ca si cum nu ar fi fost despartiti nici macar o secunda. Asta a vrut sa verifice magistratul, pentru a fi sigur ca va da o solutie corecta, ca-si va pune semnatura pe o hotarare corecta, ca va putea dormi impacat, ca a decis corect si nu s-a jucat de-a justitia, cu vietile oamenilor. Doamne, ce fiinte nemaintalnite or fi in castelul asta?!
- „Vreti o bomboana, doamna avocat?”
- „Aaaa....”
- „Doamna judecator i-a dat lui R. un pumn de bomboane, iar inainte sa plec, copilul mi-a dat si mie cateva... ”
- „Si... a vazut doamna judecator gestul asta?”
- „Daaa, pai, cum sa nu? Stati sa va arat, ca ne-a facut si poza, mie si lui R.”
- „Cine? Doamna judecator?”
- „Daaa. Pai, am scos telefonul si i-am zis lui R. sa zambeasca, sa-i fac o poza. Si, imediat, doamna ne-a spus sa trecem unul langa altul, sa ne faca una la amandoi. Uitati poza! Doamne, am poza cu R., nu-mi vine sa cred!”
- „Eu, gata, sunt praf! Nici mie nu-mi vine sa cred!”
- „Daaa. Si, stiti, eu mi-am cerut scuze fata de doamna, ca statea dupa noi... aveam atatea de vorbit cu R., dupa un 1 an jumate... da` doamna a zis ca pentru ea nu e nicio graba... Nu vreti o bombonica de la R., doamna avocat?”.
N-am trait asa ceva in 10 ani de avocatura. Am vazut magistrati pentru care audierea minorului insemna urmatorul dialog, purtat fix in fata usii salii de judecata, asa, din voleu, cum ar veni: - „Cati ani ai, cu cine vrei sa stai, cu mama sau cu tata? Bine, pa!”.
Doamna cu pantofi albastri a alocat 3 ore cauzei noastre, fiind constienta ca lucreaza cu destinele oamenilor, cu sufletele lor, iar nu cu chei de 14.
Domnilor magistrati, permiteti-mi o sugestie: cumparati-va pantofi albastri, poate in asta sta magia! Nu exista nici castel, si nici pelerina, fara un strop de magie, nu-i asa?"

Amintiri din viitor: Doi ani ca două clipe

10 iulie 2016

iulie 2014- 3 zile de viață
        Azi mă încearcă sentimente aparte, gândul că a trecut timpul și că ne-am despărțit de mult, deja, de bebelușie, mă face să fiu nostalgică. Te priveam deseori și uitam că de-abia azi urma să împlinești doi anișori. De vină e ambiția ta și dorința timpurie de independență, felul în care ai vrut să te desprinzi de mine și de neputința caracteristică acestei etape. Chiar dacă nu stăpânești un vocabular bogat, te ajută mimica, gesturile, dezinvoltura, siguranța cu care știi ce vrei și determinarea cu care faci în așa fel încât să te înțelegem.
         Ești veselă și iubăreață, mă surprinzi uneori când vii la mine și te-ntinzi să-mi dai un pup și apoi să-ți pui capul pe pieptul meu, ca să-mi spui, în felul tău, că mă iubești. Mi-e drag să văd cum împarți bune și rele cu fratele tău, cum îl drăgălești uneori, cum îl cerți alteori. Ador pasiunea ta pentru animale, pentru viață, pentru mâncare. 
          La mulți ani, copilă! Mă bucur că-mi ești și mi-a fost dor de tine, de voi, după două săptămâni de singurătate!

august 2014- tu mică-mică, el ceva mai mare

Nu așteptați prea mult de la oameni

Bătrânii noștri- icoane ale copilăriei sau oameni de unică folosință?

7 iulie 2016

          Undeva în iarna care a trecut, descopeream pe blogul jurnalistului Claudiu Târziu romanul grafic al Elenei Ciolacu,  "Oameni de unică folosință". Titlul m-a dus de la bun început cu gândul la bunicii noștri, icoane ale copilăriei, dar și la bătrânii care vând ce au pe unde pot sau cerșesc pe unde apucă, pentru un strop de trai decent. 
          Așa cum spunea și jurnalistul în finalul rândurilor intitulate "Răgaz pentru iubire", care țin loc de prefață a cărții, "bătrânii noştri nu sunt de unică folosinţă. Sunt oameni. Pentru totdeauna." Nimeni nu ar trebui să fie tratat ca și cum nu ar fi de neînlocuit.
          Mă gândesc des la bunicii mei, mai ales de când am, la rândul meu, copii. Îmi amintesc cu cât drag mă primeau, de fiecare dată, cum mă ascundeam, seara, în plapumă, când tataie pleca la o vorbă cu doi vecini și cum îi săream în spinare de îndată ce se așeza pe pat. Adulmec și-acum mirosul cozonacilor mămăiței mele, fundițele coapte pe care mi le făcea, felul în care mă alinta, serile petrecute în grădină pe răcoare, primele ochiuri pe care mi le-a pus pe andrele, ziua în care m-am apucat să fac clătite și în care m-a dat delicat la o parte, ca să continue ea, să nu mai irosesc eu ingredientele. Dimineața, când plec la serviciu, autobuzele sunt pline de bătrâni și nu de puține ori mi-a dat să văd și să aud lucruri care nu le fac onoare în niciun fel și inevitabil îmi vin în minte bunicii mei, prea cu bun simț ca să vorbească urât, prea modești și blânzi ca să te deranjeze cu ceva.
           Când văd atitudinea egoistă a câte unui bătrân, care crede că i se cuvin multe din partea fiilor și a nepoților, care îi îndatorează în fel și chip doar pentru că i-a crescut, sufletul mi se face mic de neputință și de rușine de nerușinea lor. Crești copii și nepoți pentru că vrei și ți-e drag, nu pentru ca mai târziu să le scoți ochii cu ce ai făcut pentru ei și să se simtă prost că nu reușesc să se ridice la înălțimea așteptărilor tale. 
           Îi văd pe câte unii albiți de timp, aduși de spate sau sprijinindu-se în baston, neajutorați precum un copil mic, dar încăpățânați ca un catâr, ținând cu dinții de mândria lor, dorindu-și ca lumea să stea în loc pentru ei și totul să se învârtă doar în jurul lor, în timp ce ei aruncă vorbe fără să realizeze prea bine ce spun, înrăiți de boală, de viață, de oameni...
           Îi înțeleg pe toți cei care refuză să meargă la azile, dar îi compătimesc și îi pricep și pe copiii nevoiți să recurgă la astfel de soluții. Celor care nu au o vorbă bună pentru un bătrân bolnav, care îl reped și îl tratează cu răceală și dispreț nu le găsesc scuze, oricât aș încerca să mă pun în locul lor. Da, omul în vârstă și cu probleme de sănătate, e dificil. Are tabieturie și fixurile lui, poate e greu de mulțumit, pretențios și nerecunoscător, dar e cât se poate de demn de milă. Pentru că nu mai e ce-a fost și nici timp nu mai are, știe asta, nu trebuie să i se amintească la tot pasul, dar în orgoliul specific ființei umane îi e greu să accepte că a ajuns să depindă de alții pentru chestiuni banale, cum ar fi hrănitul sau mersul la toaletă.
           Puțini dintre noi sunt scutiți de bătrânețe și ar trebui să realizăm cât mai devreme asta, nimeni nu împărățește pământul; toți vrem să fim Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene în căutarea tinereții și a vieții veșnice. Realitatea, însă, e cu totul alta, iar felul în care ne tratăm noi, astăzi, bătrânii, spune multe despre cum se vor purta alții cu noi atunci când vom fi în vârstă și neputincioși.

"Îndepărtarea de părinţii şi bunicii noştri înseamnă înstrăinarea de noi înşine. Fără dragostea lor, lumea ameninţă să îngheţe. Definitiv!
 
Bătrânii noştri nu sunt de unică folosinţă. Sunt oameni. Pentru totdeauna. Să fim şi noi! Să ne luăm răgaz pentru iubire."

(Claudiu Târziu)


         

Trec vremile

6 iulie 2016


 
Trec vremile... ca nişte ape
Şi faţa lumilor o spală...
Se luptă sufletul să scape
Din furtunoasa-nvălmăşeală
Şi din şuvoaiele de apă.

Ca-n încleştarea agoniei
S-afundă iar şi iar se suie.
Izbeşte-n porţile veciei,
Dar taina nimeni nu-i să-i spuie,
Şi iar s-afundă... şi se suie!
(Vasile Voiculescu)

Vă provoc

5 iulie 2016

         să ne întoarcem în anii '90,
         să vă luați, fetelor, fustele vaporoase
         și să dansați!
      
         Mâinile sus cine-și amintește discotecile în aer liber, petrecerile de altădată, prieteniile legate demult, în gimnaziu și în liceu, iubirile de-o vară, trecătoare, dulci și ușor amare! Serialele preferate, oracolele completate, visele adolescenței, melodiile cele mai fredonate, jocurile din fața blocului!

Emotivitatea se educă

4 iulie 2016

sursa foto: internet
          Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc în public. Momentele în care eram scoasă la lecție în fața clasei mi se păreau nesfârșite. În gimnaziu, după o olimpiadă la română, la care mă descurcasem mai mult decât onorabil, doamna profesoară m-a rugat să comentez descrierea de la începutul nuvelei "La vulturi", a lui Gala Galaction. Am îngăimat câteva cuvinte, gândind ce nu îndrăzneam să spun cu voce tare și anume că nu prea aveam ce interpreta, că nu erau versuri, cum avusesem la concurs și că descrierea era oricum una obișnuită, fără cine știe ce figuri stilistice de deslușit. 
         Abia începusem liceul, când profesoara de engleză m-a pus să citesc, în fața colegilor bineînțeles, la câțiva pași de catedră, un eseu pe care îl avusesem ca temă pentru acasă. Deși nu eram tufă de Veneția în materie de limbi străine, îmi amintesc și-acum foaia și vocea tremurându-mi și mintea rugându-se să se termine odată momentul cu pricina. Când am început să facem filozofie, într-a 11-a și profesorul m-a pus în aceeași situație, scoțându-mă în fața clasei, mi-a răsplătit curajul, emoțiile și bâlbâiala cu un 10.
        După alte două experiențe de acest gen ratate, am început să-mi pun întrebări serioase cu privire la reacțiile mele. De-abia în facultate am reușit să-mi mai stăpânesc emotivitatea și asta după nenumărate discuții cu mine însămi, în care am încercat să descopăr cauza și în care-mi spuneam că, orice-ar fi, nu e un capăt de lume, profesorul e și el un om ca toți oamenii, nu taie și nu spânzură, oricât s-ar lăuda cu asta. Momentul de glorie a fost la un seminar în care am avut de prezentat un referat despre activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu și la care aproape că nu am avut nevoie de foi și am fost foarte dezinvoltă. Poate și pentru că îmi plăcea subiectul, poate și pentru că profesoara mi-a înțeles problema și mi-a apreciat efortul, încurajându-mă, dar poate și pentru că, între timp, pricepusem de ce mă comport așa și reușisem să fac pace cu mine, să mă accept și să accept consecințele, indiferent de natura lor, pozitive sau negative. Mi-era teamă de eșec, teamă să fiu înțeleasă greșit, teamă să nu dezamăgesc.
        De-atunci totul a fost mult mai ușor. Cu toate astea, vorbitul în public nu mi se potrivește, acum pot să țin un discurs fără probleme, dar întotdeauna mă concentrez și mă simt mult mai bine scriind. Și dacă mă gândesc la primii ani din viața mea și la faptul că nu am scos un cuvânt până la doi ani, speriindu-i pe ai mei și nu numai la gândul unei eventuale muțenii, parcă altfel se așează lucrurile. Nu am alte amintiri din acea perioadă, nu știu de ce nu am fost mai vorbăreață, cu toate că, bazându-mă pe ceea ce mi-au povestit părinții, îmi dau seama că o cauză există. Cert e că timiditatea, emotivitatea, pot fi educate, dacă acceptăm la timp că le avem și le găsim sursa. E nevoie de puțină atenție la noi înșine, de o doză de introspecție, de tras aer în piept și de puțin curaj. Acum, când scriu, realizez și motivul pentru care am făcut acest efort și stau și mă gândesc ce bine ar fi dacă am putea trăi fără nevoia de apreciere, de a ne păsa de părerea celorlalți. Până și asta are o cauză și am înțeles-o de-abia la seminarul Uraniei Cremene, dar e un subiect despre care voi scrie, poate, cu altă ocazie.

         Până atunci, vă doresc să învățați să vă acceptați cu bune și rele, să treceți peste lucrurile dureroase din viața voastră, să vă iubiți și să vă respectați pe măsură! Dacă voi nu o faceți, nimeni nu o va face pentru voi!
        

Quilling

Suntem ceea ce mâncăm?

1 iulie 2016

         Vă povesteam acum ceva timp despre schimbările pe care le tot fac de când o cunosc pe Adelina și m-am oprit atunci la săpunuri și alte cosmetice naturale
         De data aceasta vorbim despre mâncare. Matei a fost destul de refractar la gusturi noi, așa că el a savurat un terci de ovăz de-abia după ce am început diversificarea cu Miriam. Până atunci, singurii care reușiseră să-i intre în grații au fost niște biscuiți din fulgi de ovăz, cu unt și zeamă de portocale. Întrucât domnișoara e o mare amatoare de orice înseamnă "mâncare", ei am putut să-i dau și avocado, fulgi de mei sau de ovăz cu iaurt, hummus, linte, de altfel, dacă e vorba de ceva boabe, e mai mult ca perfect pentru ea.
         Încetul cu încetul, ne-a intrat în obicei, mai ales în lunile de toamnă-iarnă, să mâncăm dimineața, de câteva ori pe săptămână, terci de ovăz cu miere sau fulgi de ovăz cu iaurt, în combinație cu diverse fructe crude sau uscate. Din fericire, la capitolul fructe și sucuri făcute în casă, nu am probleme cu niciunul dintre pitici, amândoi adoră fructele, de la banalele mere, pere și banane, până la ananas, mango, rodii, mure, zmeură, etc. Iarna facem câte-o bombă de vitamine, adică suc la storcător, din ce fructe avem atunci, plus morcov și sfeclă roșie. Nu știu dacă acesta e secretul datorită căruia nu prea mi-au răcit pruncii, dar cu siguranță au avut doar de câștigat de pe urma lui.
         Când am făcut prima prăjitură cu vișine și pudră de roșcove, Matei mi-a atras atenția că am ars-o. Doar că atât de negru se face un dulce cu pudră de roșcove, de parcă ar fi uitat în cuptor. Și, în ciuda culorii, e delicios. La fel ca și laptele cu roșcove, cu care înlocuiesc deseori celebra cacao. E drept că nu e la fel de negru precum prăjitura, nici nu ar avea cum, nefiind copt, dar e la fel de bun ca faimoasa cacao cu lapte și mult mai puțin energizant.
         Tot pentru pitici, încercând să fac uitată ciocolata sau alte dulciuri cu zahăr mult, din care mâncau oricum rar, am început să dau mai multă atenție diferitelor batoane din fructe uscate de prin magazine, mai ales din Mega Image, că tot avem în apropiere câteva. Au fost acceptate foarte bine, pe ei îi interesează că sunt dulci, nu cât zahăr conțin sau că sunt mult mai sănătoase decât alte prăjiturele de pe rafturi, pe care evident că le-ar gusta, dacă le-am pune în față. Cât despre dulciurile făcute în casă, la unele rețete clasice, de pandișpan, de exemplu, am redus considerabil cantitatea de zahăr. Dacă am zahăr brun, miere sau melasă, e cu atât mai bine, dacă nu, pun mult mai puțin decât în rețetă.
         La mâncărurile tradiționale nu am renunțat, mai facem sarmale, ciorbe de tot felul, paste în diferite combinații, omlete, clătite, orez sau griș cu lapte; cu salatele nu prea avem succes la Matei, bine că meniul de la grădiniță e destul de variat și cam la orice al doilea fel există un tip de salată pe care îl acceptă, probabil colegii reușesc să-i facă poftă și să-l îndemne să mănânce. Mezeluri și brânză topită nu le-am dat niciodată copiilor și chiar de am mai luat rareori, nu au fost curioși să guste. M-au uimit întotdeauna mămicile care considerau crenvurștii sau șunca de praga un deliciu pentru cei mici și care reacționau șocate când auzeau că alții nu consumă așa ceva; fiecare e liber să se hrănească cum vrea, dar copiii au nevoie de o bază sănătoasă încă de la primele lingurițe cu mâncare.
        De fel, nu sunt prea carnivoră, nu mănânc și nu gătesc gras, ba chiar m-am amuzat când am rămas însărcinată prima dată și medicul la care am mers atunci m-a întrebat dacă sunt vegetariană, după ce mi-a văzut analizele. Acum că a venit sezonul fructelor de tot felul și în curând va apărea și porumbul pentru fiert, sunt cea mai fericită, vară să fie, că de foame nu mor. În dulap așteaptă cuminte o pungă cu boabe de hrișcă, într-una din zilele astea își va împlini menirea.
        De curând am gustat o prăjitură delicioasă raw-vegană, necoaptă (uimitor, nu?), cu morcov, merișoare, nucă de cocos, caju și alte asemenea ingrediente, de la o prietenă care a renunțat de ceva timp deja la carne și lactate. E bine să mai ai și astfel de oameni pe lângă tine, mai furi un sfat, o rețetă, o idee. Până la a deveni eu însămi vegetariană, însă, mai e cale lungă, nici nu mi-am propus așa ceva, dar nu se știe niciodată încotro te duce viața.
          
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS