Aiurea

20 iunie 2016

         Asta-i o postare născută dintr-o stare greu de definit... după o primă săptămână de muncă, în care copiii au plâns în fiecare zi, fie pe rând, fie amândoi deodată... da, e greu uneori cu ei când sunt așa și îți vine să bagi capul în pământ, precum struțul, să nu mai auzi, să nu mai vezi... și-apoi vine o zi puțin mai tihnită, când afli că o fostă colegă de facultate e internată, cu cancer la ovare și nevoie de sânge pentru operație, iar acasă o așteaptă un copil de 7 ani... peste o altă oră, intri să citești ce a mai scris o femeie pe care o admiri pentru că nu se cenzurează atunci când așterne cuvintele și un diagnostic asemănător, cancer în stadiul III, îți bulversează dup-amiaza... și toate astea pe lângă situația colegei băiețelului tău, care riscă să rămână și fără mamă, după ce tatăl a murit în urmă cu ceva ani, iar mama are, ați ghicit? cancer... bunica e în vârstă, abia mai duce toate...
        Și-atunci nu-ți mai vine să te plângi că ți-e greu, numai tu știi cum te simți, taci și te rogi să le fie tuturor bine, într-un fel sau altul și-ți-amintești, pentru a câta oară? de Mioara Grigore... 

Niciun comentariu:

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS