Un alt ritm

30 iunie 2016

         Singură. Prin geamul deschis răzbat trilurile păsărelelor. În casă e o răcoare neașteptată, îmi țin companie vechile mele prietene: Patricia Kaas, Helene Segara, Mylene Farmer și Isabelle Boulay. Visez să stau într-un hamac agățat printre copaci, cu vântul suflându-mi alene prin părul despletit. Și așa, respirând viața și libertatea, încerc să aduc înapoi o stare din vremuri apuse și ușurința de a scrie, de altădată.
         Îmi vin în minte versuri din "Testamentul" lui Arghezi și-mi dau seama că, cel puțin până la vârsta asta, nu am lăsat nimic însemnat în urma mea. Cine știe dacă o voi face vreodată... Adesea nu e timp de meditații și filozofeli, viața nu stă în loc, aleargă și noi trebuie să ținem pasul cu ea. 
         Aștept. O schimbare, un moment, un timp, un curcubeu, să-i adulmec mirosul, un răsărit de soare, să-mi umple sufletul și ochii, o reconfirmare. 

E vară și-ncerc să-nvăț un alt ritm al bătăilor inimii.

Telenovele cu coperți

          când cărțile dezamăgesc

         
         Odată cu întoarcerea la muncă, am revenit la cititul cărților în metrou. Am ales o carte la întâmplare, "O lună de duminici" a lui John Updike, pe care, după câteva pagini, îmi venea să o arunc; n-am putut s-o citesc, din cauza subiectului și a limbajului folosit, destul de vulgar și explicit pentru gusturile mele. Prefer să fiu pudică, decât să-mi umplu mintea cu mizerii, indiferent cât de premiat e cel care le-a scris.
         Și am revenit la bibliotecă și am ales "Maja desnuda", a lui Vicente Blasco Ibanez. Îmi aminteam că Raluca a citit-o și cronica sa era pozitivă, așa că am pornit la citit optimistă. Doar că m-am dezamăgit curând, încă nu am terminat-o, nu-mi place nici stilul în care e scrisă, nici subiectul; mi-am propus să o duc până la capăt, măcar ca să văd până unde poate ajunge renumitul pictor Mariano Renovales, rămas singur după moartea soției pe care a asemănat-o cu Maja desnuda a lui Goya și pe care și-a dorit mereu să o picteze, lovindu-se de fiecare dată de refuzul ei categoric.
         Ca să fiu sinceră până la capăt, am impresia că citesc o telenovelă: Josephina, căsătorită cu pictorul mai sus menționat, e geloasă pe orice femeie care îi pozează nud soțului său, deși acesta nu are nici cel mai mic gând de infidelitate. Din contră, sătul de crizele consoartei, blestemându-și soarta că s-a căsătorit și nu a rămas burlac, să picteze oricând, orice, Renovales ajunge să se îndrăgostească de o altă femeie. Ba mai și oscilează dacă să se lase sau nu în voia sentimentelor, dorind să-i fie fidel Josephinei. Iar doamna, după ce că i-a amărât viața și i-a distrus orice pornire de originalitate în picturile sale, îl face să se simtă ultimul om, spionându-l, citind prin el, reproșându-i continuu că nu visează altceva decât să picteze femei goale și acuzându-l, în cele din urmă, că îi dorește moartea, ca să fie liber să-și trăiască noua poveste de dragoste.
         Culmea e că și în viața reală există cupluri de acest fel, în care se țin în lanțuri unul pe celălalt și, din motive doar de ei știute, nu îndrăznesc să le rupă, iar dacă, totuși, se întâmplă, sentimentul de vinovăție e la cote maxime.
         Poate în urmă cu câțiva ani aș fi citit această poveste cu alți ochi, nu știu, cert e că mă așteptam la mai mult. Mi-am amintit de o altă carte pe care am ocolit-o după ce profesoara de română din liceu ne-a făcut pe tablă o schemă ca să ilustreze relațiile de rudenie dintre subiecți, "Concert din muzică de Bach", a Hortensiei Papadat-Bengescu. O altă telenovelă cu coperți, în viziunea mea. Chiar dacă am fost la clasă de filologie, n-am putut să citesc orice, oricât de apreciat ar fi fost un roman și se pare că, măcar din acest punct de vedere, am rămas la fel de pretențioasă.





Orașul adormit

29 iunie 2016

         Fata asta a reușit să mă miște din nou, e ceva aparte în muzica românească, sensibilă, personală, originală...

Sfârșit de iunie

28 iunie 2016

        Postarea asta trebuia așternută în urmă cu câteva zile, cam la vreo două după ce am scris despre fosta mea colegă de facultate...  Doar că vestea plecării sale dintre noi m-a uimit teribil și m-a amorțit cumva... am rămas gândindu-mă la multe lucruri, la nepăsarea unora, la indiferența altora...
          Uneori, când se duc oamenii, realizezi că doar ai trecut pe lângă ei, sau ei pe lângă tine... că stăm, poate, prea puțin pe pământ, că suntem mai individualiști și singuratici fără să ne propunem neapărat, că am dat interes prea mare unor chestiuni care nu meritau... 
          Că ne-am neglijat sănătatea, că am privit prea rar în sus și în jur și prea mult în noi și aiurea... că ne-am schimbat și poate nu în bine... 
          Că am trecut prin câte-o experiență ca gâsca prin apă... că ne-am victimizat prea mult și am trăit prea puțin... 
          Că primele impresii nu trebuie să te oprească să înveți ceva de la cineva, nimeni nu e întâmplător în viața noastră... că trebuie să ne asumăm tot și că putem orice, dacă vrem...

          Viața nu e nici roz, nici gri, ci așa cum o vedem și ne-o facem noi...

Ultima zi de grădi, prima zi de vacanță

27 iunie 2016

         Vineri dimineață am zărit o fetiță blondă, cu coroniță din flori naturale, pe cap. Mi-am adus aminte că s-a încheiat anul școlar și am zâmbit imaginii din aduceri-aminte a școlăriței care am fost. M-am gândit, inevitabil, la micul meu grădinar, care a început vacanța de vară la bunici, împreună cu surioara lui.
         Încă puțin și împlinește cinci ani; s-a deșirat mult în ultima vreme, în curând mă va lua pe după umeri și-mi va spune povești de prelungit timpul afară sau în oraș. Și domnișoara îi calcă pe urme în ambiție și perseverență, e o copilă veselă și pupăcioasă, care începe să spună tot mai multe cuvinte; când își dă seama că am auzit-o rostind vorbe noi, zâmbește larg, deși o biruie sfiala.
         Două flori pe o crenguță. E greu cu ei uneori, dar acum e casa pustie și, chiar dacă am timp din belșug pentru mine, îmi lipsesc și se pare că va mai dura ceva până ce mă voi obișnui fără ei.

Astăzi e ziua ta...

26 iunie 2016

          ...zi frumoasă, ca tineeee! Nu sunt eu prea declarativă, știi doar, asta mi-e firea, dar suntem împreună de atâta timp și mai avem atâta vreme în față, încât azi, inevitabil, mă gândesc la toate prin câte am trecut.
          Ne știm din facultate, nu mai rețin exact momentul în care ne-am lipit, tu, probabil, îți amintești, ai o memorie care mă uimește și mă intrigă totodată. Știu că semănăm destul de mult, dar ce bine că suntem atât de diferite! Și mai știu că nu întotdeauna ți-au fost pe plac spusele mele, pur și simplu nu puteam să tac și să-ți privesc dezamăgirile, zbuciumul, frământările. De la o vreme m-am mai domolit, aștept să fii tu cea care să vii către mine, dacă te pot ajuta cu ceva, chiar și cu o vorbă. Pentru că eu sunt mereu aici și voi fi oricând, oricâte bune sau mai puțin grozave vei face sau ți se vor întâmpla!
          Iar astăzi, de ziua ta, dragă franțuzoaică, îți mulțumesc pentru că mi-ai rămas și mi-ai fost și-mi ești alături în toate cele! La mulți ani sănătoși și voioși! Abia aștept peste ani să ieșim la plimbare sprijinindu-ne reciproc bătrânețile și aducându-ne aminte, mai mult tu, decât eu, de tinerețile noastre!

Domnului poet

24 iunie 2016

         Pe Ștefan l-am cunoscut acum aproape 8 ani, când Doru Coroiu inițiase Infinitaria, un soi de cenaclu literar online. Mi-a fost evident de la început cine erau profesioniștii în materie de poezie, de altfel Ștefan are multe premii la concursurile la care a participat și mai are și niște cărți lansate. Iar eu sunt printre norocoșii care au fost la o lansare și au un volum cu autograf, căci, din păcate, pentru altele nu am reușit să ne mai întâlnim, deși, da, stăm în același oraș.
        Astăzi îi doresc la cât mai mulți ani sănătoși și inspirați, la cât mai mlte dorințe împlinite și cât mai multe cărți publicate!


poemul lui ștefan

ștefan 
a luat cârpa de praf
a stors-o până au ieșit raze de soare

și-a deschis inima la primul nasture
a așezat-o lângă el pe bancă în parc
să nu îi mai joace darabana în piept

s-a pus pe așteptat

de atunci nu l-a mai văzut nimeni
oamenii au început chiar să sape gropi
multe multe
ca broboanele de transpirație

și 
inima îi creștea fără drojdie
nebăgată în seamă


locul nostru de întâlnire între două felii de scaun

să nu ți se pară cald
o să deschid toate icoanele sufletului meu
voi sfărâma ușile de sare
toate ușile de sare

o să fie zgomot
și ne va cuprinde o moleșeală de unt topit

atunci o să te rog
să îți picuri tot corpul
pe degetele mele
precum ceara de la lumânări

vom avea însemnat cu pixul în mână
ce clopote să tragem
ce păsări să speriem
ce oameni

ne vom cutremura cât să ne pice
din trupuri
cărămizi în flăcări

pesemne că
atunci
între inimile noastre
nu o să mai fie iarbă roșie
sau degete ieșite din pământ
 
o să fie în schimb
un vânt ca o herghelie


(din volumul "Convoi de tăcere", Princeps Edit, Iași, 2009)

 

 

Aiurea

20 iunie 2016

         Asta-i o postare născută dintr-o stare greu de definit... după o primă săptămână de muncă, în care copiii au plâns în fiecare zi, fie pe rând, fie amândoi deodată... da, e greu uneori cu ei când sunt așa și îți vine să bagi capul în pământ, precum struțul, să nu mai auzi, să nu mai vezi... și-apoi vine o zi puțin mai tihnită, când afli că o fostă colegă de facultate e internată, cu cancer la ovare și nevoie de sânge pentru operație, iar acasă o așteaptă un copil de 7 ani... peste o altă oră, intri să citești ce a mai scris o femeie pe care o admiri pentru că nu se cenzurează atunci când așterne cuvintele și un diagnostic asemănător, cancer în stadiul III, îți bulversează dup-amiaza... și toate astea pe lângă situația colegei băiețelului tău, care riscă să rămână și fără mamă, după ce tatăl a murit în urmă cu ceva ani, iar mama are, ați ghicit? cancer... bunica e în vârstă, abia mai duce toate...
        Și-atunci nu-ți mai vine să te plângi că ți-e greu, numai tu știi cum te simți, taci și te rogi să le fie tuturor bine, într-un fel sau altul și-ți-amintești, pentru a câta oară? de Mioara Grigore... 

Măcar o dată

19 iunie 2016



Să fie-o dimineață-albastră
după o noapte de neprihănit
și gândurile-mi să se
priponească-n tăcere!
Să-nvăț lumea
silabisind-o, pe anotimpuri
și sentimente separate,
încât sufletul să-și făurească-
printre vulcani de zăpadă
și focuri de gheață-
arhitectura fericirii!
S-apună apoi soarele,
să-l aplaud și să se-ntoarcă,
să cheme luna și să-mi
simt articulațiile dorințelor
pocnind, să-mi urlu-
privind astfel Universul-
disperările noi și renunțările vechi
și singura gravitație existentă
să fie cea a inimilor! 

(20 ian 2005)

Cercei quilling

16 iunie 2016

         Primii cercei quilling pe care i-am făcut, i-am oferit ca premii. Deși nu au fost perfecți și acum i-aș face altfel, impresiile fetelor au fost mai mult decât îmbucurătoare. Între timp, exercițiul și-a spus cuvântul, așa că modelele s-au înmulțit, dar încă nu pot spune că am epuizat toate ideile și asta îmi place mult la quilling, că poți face orice îți trece prin cap. 
         Dacă vedeți ceva și vă doriți să aveți, spuneți-mi într-un comentariu sau direct pe crenguta_sweet@yahoo.com și vă fac/ vă trimit cu drag.  Singurul lucru la care trebuie să aveți grijă, este expunerea la apă. Toate bijuteriile sunt date cu un lac special, care promite și rezistență la apă, însă prefer să fiu precaută și să nu bag mâna în foc pentru asta.

crengu quilling
lacrimi roșu și negru (sau altă combinație de culori) pe șurub
crengu quilling
forme cu bobițe, pe șurub sau agățătoare normală
crengu quilling
floricele cu 3 petale, pe șurub
crengu quilling
floricele cu 3 sau 5 petale, colorate
crengu quilling
floricele monocrome sau multicolore
crengu quilling
cerculețe multicolore
crengu quilling
 bobițe vesele

          Pe măsură ce-mi permite timpul, o să mai postez și alte modele, probabil că, așa cum mi-a sugerat Raluca, voi crea și un magazin online. Vouă să vă placă și să vă doriți, că restul se așează!
          Sper să am vreme pentru ornamente de brad și felicitări pentru sărbători, căci până la mărțișoare mai e.

La început a fost mIRC-ul

14 iunie 2016

          Acum 13 ani, când ai mei mi-a făcut cadou primul meu PC, nu exista Facebook, Skype nu era la modă, tabletele erau, poate, doar în imaginația celor care le-au creat. De wireless sau wifi nici nu se punea problema, calculatorul meu se conecta la internet printr-un fir de la telefonul fix (dial-up), îmi amintesc și acum scârțâitul specific și sunetul care anunța reușita conexiunii. Întâi am explorat la maxim mIRC-ul, cu toate canalele lui, cu usere și comenzi speciale. Și-acum mai știu cum dansam online, pe canalul vreunui radio pe internet, de altfel, cred că e singurul lucru pe care mai știu să-l fac pe mIRC, dacă ar fi să mă reconectez. Câte jocuri trivia am jucat, câte conversații aiurea am avut în română, engleză sau franceză, câte prietenii nu am legat! 
          Când îmi plăcea cu cine stau de vorbă și sentimentul era reciproc, toată discuția trecea la un alt nivel, pe yahoo messenger, ca și cum de-abia de-atunci încolo totul devenea oficial. De altfel, dacă te plăcea vreun băiat, cam ăsta era umătorul pas pe care îl făcea la vremea aceea, îți cerea id-ul de mess, indiferent dacă te cunoștea pe mIRC sau direct în viața reală. 
           Apoi, a început ușor-ușor ascensiunea Skype și mai ales Hi5. După ce treceai de nivelul schimbului de id-uri de mess, dacă era cineva de prin străinătate, mai ales, conversația se muta, adesea, pe Skype. Acum, fără el, nu s-ar mai vedea copii și părinți, iubite și iubiți. Hi5-ul era un frate mai mic de-al Facebook-ului; deși Hi5 a fost primul, nu cred că a fost vreodată atât de popular precum aplicația lui Zuckerberg, chiar dacă și acolo te putea vedea oricine vroiai în costum de baie sau în team-building-uri cu mahmureală.
          Una dintre prieteniile mele de durată, cu o fată, a început pe mIRC și a continuat pe messenger câțiva ani, până în ziua nunții mele, când ne-am cunoscut oficial. Deși știam că e plecată la muncă în Grecia, mare mi-a fost mirarea când am deschis ușa și am recunoscut-o, în pline pregătiri de "ia-ți, mireasă, ziua bună!" Apoi am aflat cu ajutorul cui mi-a făcut surpriza, iar de-atunci ne-am mai văzut o singură dată, din păcate, când a venit să-și încheie conturile la facultatea pe care o pusese în așteptare, pentru a pleca în Anglia.
          O altă prietenie îndelungată, de data asta cu un băiat, a pornit de la un site proprietate Connex, cum se numea pe atunci Vodafone-ul de astăzi, tufaciviitorul.ro. Era o pagină pe care oricine putea scrie despre visele sau dezamăgirile sale, respectivul era aproape de o depresie. Din vorbă în vorbă, ne-am întins pe câțiva ani, ne-am cunoscut de-abia când amândoi am venit în București și ne-am despărțit aproape pe nesimțite, când el a încheiat relația cu o prietenă de-a mea, iar eu eram însărcinată cu Matei. S-au scurs, de-atunci, câțiva ani de tăcere, deși ne promisesem că dacă vreodată se va căsători, eu voi fi "nășica", marcă înregistrată.
          De-a lungul timpului am mai descoperit și alte instanțe de comunicare virtuală, am încercat msn-ul, dar și ebuddy și meebo, mai ales în perioada petrecută în Franța, unde messenger-ul de yahoo refuza cu încăpățânare să mi se conecteze, iar Skype-ul era interzis, din cauza multiplelor situații de pornografie online. Tot în Franța, ținând legătura cu colegele de facultate, mi-am început primul blog (făceau asta la un atelier media), pe platforma yahoo 360, după ce o bună perioadă de timp colaborasem cu Adrian Vlasă la propria lui pagină de Internet. Și așa s-a întâmplat că într-o zi de martie, după ce m-am întors în țară, am început acest blog, care inițial avea ca link crengu-camillearmand.blogspot.com. În timp, am rămas doar Crengu, la fel de anonimă și tăcută ca odinioară, însă nu uit niciodată că aventura mea în satul global al lui McLuhan a început cu mIRC.

Adevărul zilei

Oamenii din viața mea: Dr. T.

12 iunie 2016

          Dr. T. e cu noi de când eram doar doi, cu planuri de a deveni mai mulți. După câteva întrebări în stânga și în dreapta, căutând un doctor de familie bun, dacă nu foarte bun, tanti A. ne-a recomandat-o pe doamna sa doctor, dr. T. Pentru noi a fost dragoste la prima consultație, ne-am dus fără să ne facem fără prea mari speranțe și am plecat cu sufletul mare de bucurie și încredere. 
          Câteva luni mai târziu aveam să rămân însărcinată cu Matei și de-abia de-atunci încolo aveam să văd peste ce doctor am dat, unul nu bun, ci excelent, un om înainte de toate. La primul consult al lui Matei, ne-a uimit toată delicatețea, atenția și respectul de care a dat dovadă pentru mica ființă abia venită pe lume. În plus, niciodată nu ne-a obligat la nimic, ne-a respectat deciziile, am discutat întotdeauna despre orice a fost nevoie, am luat alegeri în cunoștință de cauză, fără niciun fel de presiune sau vorbe aruncate în răspăr.
         Cu timpul, pe măsură ce mâna de om creștea și apăreau diverse probleme de sănătate, ne-am dat seama că dr. T. e un soi de dr. House în variantă feminină: nu i s-a întâmplat vreodată să greșească diagnosticul. Și dacă are rezerve, nu agită părintele în zadar, pronunțându-se cu nume de boli fără să fie 100% sigură. De altfel, nu e o amatoare a antibioticelor, recomandă orice alte metode și tratamente și dacă ele chiar nu dau rezultat sau starea pacientului chiar nu permite altfel de remedii, de-abia atunci recurge la antibiotice.
          Am văzut-o nervoasă și supărată o singură dată, în rest, în sașe ani de zile de când îi suntem pacienți, a fost de fiecare dată calmă, cu zâmbetul pe buze și cu psihologia umană la purtător. Se vede că îi e strâmt sistemul nostru de sănătate, cu cardurile care nu merg atunci când trebuie, cu pretențiile și controalele de la Casa de Sănătate (care, dacă nu ai carte de identitate, te lasă fără servicii medicale, pentru că fără buletin, degeaba ai certificat de naștere), însă nu am văzut-o dornică să plece să-și exercite meseria în altă țară, iar eu nu pot decât să mă bucur.
          E nevoie de astfel de oameni în sistem ca să nu ne pierdem cu totul speranța. Sunt convinsă că nu-i e ușor să fie doctor în țara noastră și cred că uneori a trebuit să treacă peste convingerile sale ca să nu renunțe să facă ceea ce-i place. Cea mai mare satisfacție a sa sunt, cu siguranță, pacienții și cea mai mare confirmare a faptului că face lucrurile bine sunt oamenii care vor să se lase pe mâna sa, la recomandarea altora. Pe principiul "omul sfințește locul", dr. T. sfințește dispensarul modest în care lucrează, dar, mai mult decât atât, sfințește și prețuiește viața!

Stavropoleos

O amintire din vremurile mele bune

10 iunie 2016

         Am regretat mereu că nu mi-am făcut un dosar cu articolele pe care le-am scris în anul de grație al ZIUA Online, singurul meu an în presă. Am păstrat câte ceva, prea puțin, însă, din multele care au fost. Pe internet n-am găsit de-a lungul timpului decât vreo două materiale scrise de mine, dintre cele de suflet și asta pentru că au fost preluate de alte site-uri. Așa că nu mică mi-a fost mirarea când, de curând, am descoperit, pe lângă cele două, alte articole scrise de mine. Nici acum nu știu cum de am dat de ele, întrucât știam, sau așa mi se spusese, cel puțin, că nici arhiva ziarului tipărit, nici cea online, nu mai există. Redau, mai jos, unul dintre materialele mele dragi, care a bătut recordul în materie de afișări ale articolelor din domeniul cultural și despre care atunci am scris și pe blog, aici:

Exclusiv Online
"O simpla vizita" a Elenei Caragiu: De la sfarsitul tragic al povestii de dragoste cu Toma Caragiu, la o cariera pe Broadway



-- "Cand spui Toma Caragiu, spui teatru romanesc si nu neaparat comedie, ci adanci profunzimi umane, care il faceau recognoscibil prin tristetea comicului sau"- actrita Jeanine Stavarache

 12 noiembrie, 20:16 



















Ion Cocora, Elena Caragiu, Jeanine Stavarache (Mircea Paun, ZIUA foto)










"M-am nascut in anii razboiului, am crescut apoi in comunism. In aceste vremuri grele s-a pus temelia unui caracter puternic, cu forta de a nu se lasa invins usor. Cred de asemeni ca am fost inzestrata si cu darul cel mai important in viata unui om care a trait in Romania regimurilor totalitare: forta de a supravietui. Simtul umorului, optimism, curaj si acel "savoir faire" iata mostenirea lasata mie de parinti si de Romania. In mod deliberat, cand am ajuns in America, am refuzat "sa ma plang" sau "sa regret" viata mea din trecut. M-ar fi durut prea mult sa-mi amintesc de tot ce am pierdut. Nu am vrut niciodata sa privesc inapoi, as fi innebunit. La ce bun sa ma gandesc la sacrificiile si la renuntarile mele, la conditiile tragice in care am parasit tara, livada si casa mea de la Snagov unde am sarutat pamantul inainte de a pleca, la parintii mei batrani si ramasi singuri? M-am despartit de Romania si am fost nevoita sa las totul, absolut tot ce am avut: o viata indestulata si fara grija zilei de maine, o pozitie sociala privilegiata, multi prieteni dragi, toate visele mele si profesia pe care o iubeam. Am plecat complet singura, in necunoscut", marturiseste Elena Caragiu, in cartea "O simpla vizita", dedicata iubirii pe care a trait-o alaturi de regretatul actor, Toma Caragiu. Alaturi de Ion Cocora, directorul editurii Palimpset, care a publicat cartea, si de actrita Jeanine Stavarache, fosta sotie a pescarului cu experienta din "Operatiunea Monstrul" a rememorat, in ceainaria librariei Carturesti-Magheru, o poveste de dragoste. 
Poetul Toma Caragiu - trist, profund, grav
























Dincolo de fata de actor "teribil, tonic, plin de viata si cu un umor dezlantuit", cum l-a descris Cocora, cei trei au vorbit despre poetul Toma Caragiu. Cateva dintre multele sale poezii, scrise pe pachete de tigari sau servetele, au fost stranse si publicate in 1978, in volumul "Toma Caragiu - Poeme si alte confesiuni". Poemele, scrise "la prima mana", sunt confesiunile unui mare artist, pline de tragism si disperare. "Noi ii stim fata de actor, poeziile insa dezvaluie un om trist, profund, grav", a adaugat editorul. Totodata, acrita Jeanine Stavarache a afirmat ca atunci cand spui Toma Caragiu, spui teatru romanesc. Si nu neaparat comedie, ci adanci profunzimi umane, care il faceau recognoscibil prin tristetea comicului sau. In ceea ce o priveste, "simpla vizita" a fostei sale sotii, Elena Caragiu, este vorba de un Toma Caragiu "indragostit, fascinant, romantic, duios", capabil sa isi astepte o viata iubirea si, dupa 15 ani de casnicie, sa o intampine cu flori, la aeroport. Cartea poate fi citita din patru perspective: una a povestii de iubire dintre Toma si Elena Caragiu, din perioada 1962 - 1977; una a amintirilor autoarei despre copilarie, familie, prieteni si atmosfera din acea epoca. Totodata, "O simpla vizita" este si despre romanca plecata in America, viata din exil a Elenei, care pune in valoare un personaj nou si fateta sa de luptatoare. In plus, cartea poate fi citita dintr-o perspectiva reflexiva, meditativa, intrucat autoarea se intoarce, dupa mai bine de 30 de ani petrecuti in America, intr-o Romanie pe care o gaseste total schimbata. 
 Elena Caragiu a revenit in Romania dupa mai bine de 30 de ani
























Si-a propus, in 2008, sa stea doar doua saptamani in tara sa natala, dar a ramas doua luni, pentru ca, asa cum a marturisit domnia sa, "s-a reindragostit de Romania". A plecat din tara dupa moartea lui Toma Caragiu, folosind numele de Helen Cara-Chester si a locuit 25 de ani la New York, in Manhattan. Pentru statornicia de care a dat dovada, i s-a spus ca este cea mai curajoasa femeie. Recunoaste ca a avut un mare noroc, acela de a intalni un om venit si el din Romania, care o vazuse cand era mai mic, in liceu, pe o scena. "L-am adoptat si a crescut mare sub ochii mei", a spus Elena despre John Chester, sotul sau actual, care, dupa 30 de ani de casnicie fericita, inca "imi mai rabda toate nebuniile". La o prima vedere, nimeni nu ar zice ca femeia miniona si fermecatoare, cu ochii superbi, verzi-albastri, care a fost atat de iubita de Toma Caragiu, a scapat din doua accidente aproape mortale, anul acesta. Dupa ce a fost lovita de o masina pe o trecere de pietoni si dupa trei luni de spitalizare, pentru coastele rupte, Elena a cazut de pe o scara si si-a rupt mana, urmand alte doua luni de tratament. Insa este convinsa ca Toma a protejat-o. Cu emotie si cu lacrimi in ochi, actrita care a cucerit Broadway-ul cu talentul sau, ne-a marturisit, intr-un scurt interviu, ca cea mai frumoasa amintire pe care o are cu regretatul actor este clipa in care acesta i-a vorbit despre destinul lor. 
 Nu am mai intalnit si nu voi mai intalni o asemenea iubire 
 "Despre faptul ca suntem "soul mates", ca suntem suflete pereche si suntem predestinati. Este un capitol in carte care se cheama "Eleto". Eleto insemna Elena si Toma. El scornise acest nume pentru ca era poet si pentru ca in relatia noastra el a fost dinamica. El a inceput, a atacat frumos, a asteptat si faptul ca imi spunea "Eu te astept oricat, si toata viata daca vrei", asta era cel mai frumos", si-a amintit Elena. Bineinteles, poetul Toma Caragiu ii recita, avea si un poem preferat propriu, "Iti mai aduci aminte de mine", pe care fosta doamna Caragiu l-a reprodus cu usurinta, din memorie: "De veste vreau sa-ti dau/ Cu un minut inainte de a muri/ Si jertfa mea de o vei intelege/ De-a pururi umbra mea te va-nsoti".
























Desi a recunoscut ca nu stie daca Toma Caragiu a avut si dezamagiri, Elena a marturisit ca actorul avea o permanenta teama ca o va pierde. Cu toate ca de cate ori pleca pe undeva, actorul o incuraja, el se ingrijora de fiecare data si o chema inapoi. "Si eu veneam si iar plecam. A fost extraordinara casnicia noastra, mai mult decat fericita. In America se spune "You cannot judge you life with number of breaths, you can only judge with minutes taking your breath away". Nu a fost ceva comod pentru nici unul dintre noi, nu a fost un lucru simplu, dar aceste momente au fost unele care taie respiratia. Si nu am mai intalnit si nu voi mai intalni o asemenea iubire. Si de-asta am crezut ca trebuie ca lumea sa stie adevarul. Tot ce am scris este 99,99% adevarat", a mai spus Elena Caragiu. Totodata, domnia sa a precizat ca are o memorie extraordinara si ca nici un detaliu din carte nu este imaginat. Revenirea in Romania nu a fost una usoara, cu atat mai mult cu cat un articol dintr-un tabloid national o considera moarta din 2001. Elena si-a dorit sa-i cunoasca pe acei oameni care au avut "viciozitatea" sa-i publice si pe Internet decesul, dupa ce i-au facut "un necrolog defaimator, cu tot felul de minciuni". A marturisit, insa, ca a ramas calma si inca face acest lucru, pentru ca nu a venit sa se certe cu nimeni. Dincolo de toate, vizita in tara a fost plina de surprize si de lucruri frumoase. Bineinteles, au marcat-o schimbarile. Pentru ca, in opinia sa, cel mai greu e sa schimbi mentalitatea oamenilor. Ce-i place, insa, este faptul ca tara este mult mai civilizata, iar tinerii nu sunt "manjiti" de minciuna si mizeria de altadata. "Ei sunt curati. Si faptul ca circula si invata din alte locuri este formidabil", a mai adaugat Elena Caragiu. 



























La revolutie, Toma Caragiu ar fi fost cu siguranta la Universitate 
Actorul Mircea Diaconu se intreba la un moment dat ce ar fi facut Toma Caragiu la Revolutie. Desi era secretar de partid la teatru si deputat in Consiliul Popular, actorul era totodata unul dintre cei mai violenti contestatari ai regimului. Iar fosta lui sotie nu are nici o indoiala ca Toma Caragiu ar fi fost la Universitate, alaturi de toti ceilalti care luptau pentru libertate. Pentru cei care se intreaba de ce s-a intors dupa atat timp in Romania, raspunsul il da chiar in cartea sa: "Acum stiu de ce am venit din nou acasa, printre "ai mei". Sa iert si sa fiu iertata." ("O simpla vizita",p. 31) . . .



















































































































Crenguta MALAIAS  











Hai-hui prin București

9 iunie 2016

o hartă... degradată, din Centrul Vechi
          Frumoasă vreme, plăcut de cald și miros îmbietor de tei. Perfect pentru o plimbare prin acest oraș plin de contraste. În centrul vechi, toate-s de-a valma de multă vreme deja: ici o clădire îmbulinată, ce stă să cadă, dincolo una în plină renovare, schele, zgomot, praf, ocolișuri și trafic îngreunat. Câțiva metri mai jos, clădirea H&M, gri, cu geamuri transparente, pare dintr-un viitor în care nu știu dacă vom ajunge vreodată.
          Într-un colț, pe un fotoliu antic, la umbră, un domn cu mustată și pălărie, trecut bine de 40 de ani, soarbe cu nesaț dintr-o țigară. La câțiva pași de el, un băiețel de gimnaziu, așezat pe un scaun și cu o cutie în fața sa, cântă la acordeon de ți se rupe sufletul. În josul străzii, forfotul teraselor, oameni care cară în sus și în jos, printre palmieri, pietoni și mese, scaune și echipamente diverse.
          La Caru' cu bere n-ai loc să arunci un ac. Lângă el, cândva era o chocolaterie, începutul unei povești fără sfârșit. Chocolateria nu mai e, povestea a rămas și adaugă noi și noi capitole. La Stavropoleos slujba s-a terminat de ceva timp, turiști străini se perindă să admire biserica, în timp ce ghidul îi spune istoria în universala limbă engleză. Mă opresc pentru câteva zâmbete de aducere-aminte și ca să-mi liniștesc pașii în curte, inima se simte ca acasă.
          Pe drumul de întoarcere, băiețelul acordeonist nu mai e, pesemne că a luat o pauză, în timp ce instrumentul se odihnește și el pe marginea unui magazin, în spatele domnului de pe fotoliu. Dintr-un magazin de pe stânga, îmi sare în ochi o rochie de mireasă și-o melodie ușor franțuzească mă face pentru o clipă să cred că am greșit orașul sau poate epoca. Un domn cu un acordeon cântă de zor în față la H&M. Filmul se rupe brusc, un iz de toaletă străpunge atmosfera și mă readuce cu picioarele pe pământ. 
          Pe o alee la stânga, printre magazine, descopăr Biserica Doamnei, frumoasă și tăcută între betoanele care o înconjoară. Îmi fac drum printre mașini și alte clădiri în renovare și intru la un târg de antichități și obiecte handmade, așa răsfăț, mai rar: bijuterii de toate felurile, timbre și bani vechi, plăci muzicale, aparate de fotografiat din alte vremuri, tacâmuri și porțelanuri, cărți, fotografii cu istorii personale, ceasuri de mână, de buzunar și de perete, machete de mașini, tablouri și icoane. Câte povești, câte gânduri, câte vise! Singurul regret: un stand cu bijuterii quilling, păpuși din hârtie și ouă încondeiate tot cu tehnica quilling, peste care era evident că se așternuse praful, de atâta așteptat pe tarabă. Păcat de munca și pasiunea creatorului!
          Azi începe a VIII-a ediție a festivalului de teatru în stradă B-FIT in the Street, pregătirile erau în toi la Universitate, sper să fie și timpul pe măsură. Și pentru că ar fi fost prea frumos ca o zi așa tihnită să se termine în același stil, în fața statuii lui Ion Luca Caragiale, privind spre grupul statuar "Căruţa cu paiaţe" de la Teatrul Național, trona un cort înconjurat de polițiști și jandarmi, în timp ce o pancartă anunța tranșant: GREVA FOAMEI, Asociația Victimelor Mineriadelor 1990-1991...

Superbă vreme, plăcut de cald, cu vântul ce adie alene în acest oraș al contrastelor.
         
          

Agrafă quilling

         Singurele două broșe quilling pe care le-am făcut până acum și pe care le-am si dăruit, au scăpat nefotografiate. Bineînțeles că mai am ace care abia așteaptă să primească floricele sau alte modele, pentru a fi prinse în piept. Până atunci, însă, dacă tot am găsit de toate în raiul bijutierilor, am împodobit o agrafă pentru o prietenă căreia îi place verdele. A ieșit așa: 

crengu quilling
crengu quilling

           Dacă mă gândesc la faptul că postarea despre săpunurile lui Andie a bătut recordul în materie de afișări, apropiindu-se de 200, după ce prietena mea a scris pe Facebook despre aprecierile mele, stau și mă întreb dacă nu cumva ar trebui să las quilling-ul și să mă reprofilez. :-D Lăsând gluma deoparte, sper că i-au crescut și ei vânzările, ca mie vizualizările!

Când o familie se destramă

7 iunie 2016

          Vineri, puțin după ora 4 dup-amiaza, mă duceam să iau fata de la creșă. La un moment dat, lângă o trecere de pietoni pe unde urma să trec, o femeie bătea în geamul unei mașini și striga "Deschide ușa!" Am urmărit intrigată întâmplarea, în timp ce-mi continuam drumul: în automobil, lipită de geam, era o fetiță de 5-6 ani, nu știu exact cât avea, am crezut că s-a încuiat acolo din greșeală; asta până ce am zărit un bărbat trecând pe lângă femeie și dechizând ușa de pe partea cu volanul; șocul a venit în momentul în care mama-îmi devenise evident că cei doi adulți erau părinții fetiței din mașină- continuând să bată în geam, striga cât putea de tare "Deschide, că nu o să mă mai vezi niciodată,  o să vezi că nu o să te mai lase să mă vezi!" 
          Am mai zărit-o doar pe micuță dând din cap a negare, am traversat și mașina a plecat, lăsând femeia în stradă, cu sufletul făcut praf, bombănind ca pentru ea o înjurătură și lovind asfaltul cu piciorul. Cu ochii în lacrimi, s-a dus la propriul autoturism și a demarat în trombă, în direcția opusă celei în care îi plecase copila. 
          Am rămas o clipă pe loc, gândindu-mă dacă și ce aș fi putut să fac. O doamnă care fusese și ea martor fără voie la întâmplare, s-a oprit stupefiată, la câțiva pași în urma mea. Nu știam pe cine să compătimesc mai întâi, pe fetița care și-a lăsat mama în urmă, pe femeia rămasă fără copil, pe tatăl, respectiv bărbatul căreia nu i-a păsat de suferința omului pe care-l crezuse la un moment dat jumătatea lui... Era clar că pe toți, pentru că pentru niciunul dintre ei nu e o situație ușoară.
          Și de atunci mă întreb cum de două persoane, care s-au iubit cândva, pot ajunge la un astfel de comportament și mai ales cum pot pune în mijlocul conflictului tocmai rodul iubirii lor? De ce să fie nevoit un copil să trăiască fără unul din părinți, de ce nu găsesc modalități de a rămâne împreună, de ce se distruge astăzi atât de ușor o familie, de ce oamenii nu mai luptă? Unde s-a dus dragostea, unde e răbdarea, ce s-a întâmplat cu credința?
          M-am adunat cu greu în dup-amiaza aceea și mi-am dorit ca nimeni să nu treacă vreodată printr-un moment ca cel la care am fost martor din întâmplare. Eu nu pot decât să speculez răspunsuri la întrebările pe care mi le-am pus și mi le tot pun, dar numai ei știu detaliile care fac diferența. Oricum ar fi, dintr-o astfel de situație, copilul este cel mai dezavantajat.
          Poate o să-mi spuneți că sunt țări unde așa ceva e la ordinea zilei, poate că și la noi se întâmplă frecvent ca unele cupluri să se despartă și să se formeze alte familii, cu copii și oameni din alte căsătorii. Asta nu înseamnă că așa ar trebui să fie, sau că e ceva ușor de făcut sau un lucru cu care să trăiești fără vreun fel de îndoială, sau de apăsare pe suflet. Eu nu cred că așa ceva nu doare, că nu lasă urme sau întrebări. Dar sunt convinsă că nu e nici ceva imposibil de trecut. Despre mamele care renunță singure la copii nu vreau să vorbesc, deja e prea mult...
          Mă gândesc doar la copila brunetă, cu părul lung și ochii mari, lipită cu nasul de geamul mașinii în care mama bătea cu disperare, să n-o piardă și sper să-i fie bine, oriunde și cu oricine va fi...

Scurte, la început de săptămână

6 iunie 2016

         La fostul sediu de campanie al lui Piedone, din vremea în care era primar și anul acesta al echipei sale, în timpul alegerilor, s-au tras obloanele. M-așteptam să mai mișune câte cineva pe acolo, dar pesemne că rezultatele le-au picat cam greu și s-au retras pe la casele lor, așa că sediul arată acum de parcă ar fi închis pentru totdeauna.

*****

          Bucureștenii nu s-au înghesuit să voteze, iar cei care au făcut-o s-au pierdut cu... Firea. Doamna promite că va fi și primarul celor care nu au votat-o; nu știu de ce a simțit nevoia să întărească ceva ce era logic, dar aștept să văd ce va face în timpul mandatului pentru a mă convinge că ar fi meritat să o aleg și eu sau, dacă nu, să o votez în viitor.

*****

          Nu știu de ce întotdeauna, când e vorba de astfel de alegeri, ajungem să votăm răul cel mai mic sau cel care măcar dă impresia că e așa. 

***** 
       
          Pe Nicușor Dan îl blamau prin articole că aștepta rezultatele fără să se uite la televizor, pentru că nu are. Apoi dacă valoarea unui om a început să se măsoare în orele petrecute în fața micului ecran, mi-e milă de noi și mi-e groază de ceea ce mai urmează...

*****
         
           Dincolo de toate, asta e ultima săptămână de concediu de creștere a copilului și sper să o savurez din plin. Prea curând nu voi mai avea parte de stat acasă. A crescut fata, s-a dus timpul, o privesc și uit uneori că încă nu a împlinit 2 ani. Dacă ar fi să mă gândesc la cel mai important lucru pe care mi l-a adus de când e cu noi, acesta e relaxarea. Poate și pentru că ea e o altă fire decât fratele ei, mai liniștită și deschisă negocierilor, am putut să fac pași în spate, să mă mai așez și doar să o las să crească.

 

Oamenii din viața mea: Cristina

         Ea e prietena mea dintotdeauna, de când s-a mutat în clasa mea undeva printr-a șasea, dintr-o localitate vecină cu Mioveniul. Ne-au apropiat asemănările, plăcerea pentru lectură, pentru poezie și frumos, dar cred că mai mult deosebirile: ea e calmă, liniștită, calculată și finuță, eu sunt temperamentală, ca o mare învolburată. Și așa am rămas fiecare, deși anii au trecut și noi ne-am despărțit la final de liceu, căutîndu-ne drumul, menirea, împlinirea.
         O vreme am reușit să ne scriem constant scrisori, uneori ne mai și întâlneam pe plaiuri argeșene. Apoi am continuat să schimbăm mail-uri, mesaje, câteodată ne mai și prindem la o vorbă la telefon. Am invidiat-o întotdeauna pentru felul în care muncea, intelectual vorbind, pentru doza de perfecționism care o împingea dincolo de limitele ei, pentru că nu se aventura în nimicuri sentimentale, pentru că era feminină și responsabilă. Asta se datorează poate și faptului că are mulți frați și am încercat să-mi închipui cum e când se strâng la masă. Mi-aș fi dorit să-i cunosc pe toți în ziua în care s-a căsătorit, dar n-a mai fost vreme. Cu toate astea, mi-o amintesc și-acum mireasă: îmbujorată de emoție, fericită că și-a întâlnit omul cu care să-mpartă toate, la fel de sfioasă și feminină cum o știam.
         Dacă ar fi să mă gândesc ce are ea și nu am eu, ar fi o voință și o credință puternică, dorința de a trece dincolo de mediocritatea viselor, capacitatea de a vrea mai mult și de a se strădui continuu să fie o ființă mai bună, năzuința de a nu se mulțumi cu puțin, pentru că știe că poate și merită altceva.
         Chiar dacă nu avem aceeași credință, n-am simțit niciodată diferența, ba chiar am învățat și încă învăț multe de la ea, fără să știe, poate, fără să vrea. Deși ne despart o grămadă de kilometri, eu sunt în sud, ea e în nord-vest, prietenia noastră a rămas vie, ca și cum timpul n-ar fi stat nicicând în loc. Am cunoscut, după ea, multe persoane cu același nume și e frumos să descopăr cât de multe le aseamănă, dar totodată le deosebesc. Sunt sigură, însă, de un lucru: sunt oameni pe care poți conta oricând, de la care ai ce învăța și care, fără să-și propună neapărat, te motivează prin felul în care sunt și te susțin în orice împrejurare.

         Cristinele mele sunt speciale, dar argeșeanca mea cu accent ardelenesc va fi întotdeauna mai presus!
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS