Starea zilei

Sfârșit de martie

30 martie 2016

             Dacă aș avea talent, din visele mele nocturne aș țese un roman dintre cele mai bune.
             Dacă nu aș avea amintiri, aș crede că doar ce am început să trăiesc. Culmea e că am impresia că am trăit atâtea vieți câte etape am avut. Uneori multe, uneori puține, pe alocuri obositoare, dar modelatoare ca un sculptor cu lutul său.
             Poate ar fi trebuit să îndrăznesc mai mult decât am făcut-o și cu siguranță au fost momente când ar fi trebuit să muncesc mai mult, să nu pierd timpul aiurea, să visez mai puțin cu ochii deschiși și să fiu mai practică și mai hotărâtă.
             Nu există decizii ușoare, dar ce bine ar fi dacă am putea ști cum ne vor influența viața...
             Am uitat deseori să-mi bucur sufletul și să-mi dau timp să respir. Am uitat să iau pauze doar ca să privesc lumea. M-am cufundat în a trăi fără să realizez că mă străduiesc să supraviețuiesc. Dar e bine și așa, să nu iei mereu aminte la materialul din tine și din jur, omul are nevoie de mult mai mult decât atât.
             Mi-e dor uneori de vremurile în care așterneam cuvinte dintr-un preaplin. Preaplinul a rămas, cuvintele refuză să-și ia locul cuminți. O altă etapă care s-a încheiat fără să vreau.

La ce-mi foloseşte oare

Dacă-i musai, cu plăcere! - despre reconversia profesională

26 martie 2016

             Cum am ajuns de la jurnalism la contabilitate şi telecomunicaţii, încă nu reuşesc să înţeleg, deşi ştiu exact etapele prin care am trecut. Nedumerirea mea e mare, sau mai bine zis, era mare, pentru că după facultate nu mă vedeam făcând altceva. Când încercam să mă pun în postura unui om care ar trebui să se reprofileze, nu mă vedeam în niciun caz într-un domeniu tehnic sau al ştiinţelor exacte şi cu atât mai puţin al contabilităţii primare. Dar uite că până la asta n-a fost nevoie decât de o insolvenţă, un CV şi un strop de disponibilitate, pe ideea că n-o fi el aşa de negru cum se spune. Aşa am ajuns să învăţ că dacă vrei, poţi, că în om zac resurse nebănuite şi că un compromis nu înseamnă neapărat sfârşitul lumii.
              În februarie s-au împlinit 6 ani de când am pus piciorul într-o firmă de telecomunicaţii, pentru un post într-un departament subordonat unuia financiar-contabil şi aşa m-am trezit lucrând cu cifre, învăţând excel şi, mai mult decât orice, făcând cunoştinţă cu lumea corporatistă, în care ritmul de lucru, de viaţă şi regulile sunt destul de diferite faţă de cele din redacţia unui ziar. În tot acest timp m-am mai reprofilat de vreo două ori în cadrul aceleiaşi companii, învăţând de fiecare dată lucruri noi şi acum îmi dau seama că mi-a prins bine tot acest carusel în care am intrat. Pe de-o parte pentru că m-a scos din nişte clişee şi dintr-o zonă de confort din care, dacă aş fi rămas blocată, n-aş fi reuşit să ies prea uşor, iar pe de altă parte am realizat pe cât de multe mă pot plia de fapt, dacă îmi doresc cu adevărat.
              Nu-i uşor să nu faci acel ceva care-ţi place tare şi pentru care ţi-ai tocit coatele şi nervii pe băncile facultăţii (deşi unii ar spune că nu-ţi trebuie cursuri ca să faci jurnalism, ci doar talent la scris); şi dacă mai dai şi peste nişte oameni cu aere de superioritate, pentru care munca e viaţa şi nimeni nu e de neînlocuit, e cu atât mai dificil. Dar nu e imposibil, atâta timp cât conştientizezi de ce eşti în stare şi mai ales faptul că eşti acolo pentru că cineva a crezut în tine. Tu de ce să nu-ţi dai o şansă, dacă un om străin a făcut asta? E deja o dovadă a capacităţii tale.
              Cineva îmi mai aminteşte, când şi când, că în viaţă nu trebuie să faci numai ceea ce-ţi place, ci şi ceea ce trebuie, iar un loc de muncă intră, fără doar şi poate, la categoria "trebuie". Şi tot la capitolul "citate din clasicii în viaţă" trebuie să amintesc şi următorul sfat: carieră poţi să faci oricând, copii nu prea. Nu că mi-aş fi dorit eu să fiu cine ştie ce carieristă şi-mi stăteau copiii în drum, ci din contră, cariera poate sta în calea împlinirii ca om, indiferent de sex, depinde ce-ţi asumi să alegi mai întâi!

Sfatul zilei

25 martie 2016

"Dacă ceva nu este frumos, nu te mai gândi şi nici nu spune nimănui despre asta." 
(Maica Gavrilia Papaiannis)
 
preluat de la Liliana; cu mulţumiri
flori pe Transalpina, iunie 2015
 

Altele două

Oare iubirea schimbă chiar tot?

             Am oameni dragi plecaţi în Anglia, Italia, Spania, Germania, Canada. Pe unii nu i-am mai văzut de foarte mult timp, cu alţii a trecut o veşnicie de când nu am mai reuşit să schimb două vorbe. Unii locuiesc în capitale, alţii în apropierea lor. Au plecat în afară pentru un trai mai bun, la fel cum mulţi din provincia română s-au relocat la Bucureşti. Chiriaşi sau proprietari, locuinţa a trebuit să treacă un test foarte important: să fie aproape de un mijloc de transport, de preferat metrou. Un cuvânt simplu, nu? Doar două silabe. Totuşi atât de complicat în vremurile noastre... încerc să-mi păcălesc mintea care s-ar duce departe, poate prea departe, dar nu-mi pot abţine o întrebare: oare iubirea chiar schimbă tot?
           Dincolo de toate, "există o diferenţă fundamentală între „a te îngriji” şi „a te îngrijora”: dacă nu (poţi să) te îngrijeşti de un lucru, n-are niciun rost să te îngrijorezi."  Cu toate astea, "e normal să nu ştii – ai fost creat(ă) să asculţi, nu să ştii. Cunoaşterea (ştiinţa) e încorporată în ascultare. A alege ştiinţa în detrimentul ascultării înseamnă sinucidere: cunoaşterea (ştiinţa) creşte odată cu ascultarea; ieşind din ascultare, îţi limitezi drastic capacitatea de a şti. E o mare păcăleală: dai tot ceea ce ai putea şti pe o capacitate limitată de a şti, din care nu vei putea să mai ieşi niciodată şi care nu-ţi foloseşte la nimic. Cu ce i-a ajutat pe oamenii din Eden cunoaşterea? N-au ştiut cum să-şi asigure viața, şi nici n-ar fi ştiut vreodată, dacă nu ar fi venit Domnul Iisus. Cunoaşterea a fost cuşca în care s-au închis singuri pentru totdeauna şi în care aveau să moară. Măsura cunoaşterii tale e dată de măsura ascultării tale – ai fost creat(ă) să asculţi, nu să ştii. Să ştii e puţin lucru… să trăieşti prin credință, fără să ştii, la asta am fost chemați. Ascultarea, asta e lecția ce trebuie învăţată. Înțelegerea vine după ascultare." 

              Azi am doar gânduri disparate şi-ncerc să-mi păcălesc mintea să nu se ducă departe, prea departe...

          



Fără cuvinte

Iubeşte-l şi lasă-l să crească!

12 martie 2016


          Anul trecut am avut parte de cea mai zbuciumată vacanţă de vară. Am fost plecată cu copiii la părinţii mei şi faptul că încă îl mai am pe Matei i-l datorez, fără-ndoială, lui Dumnezeu. În acele trei săptămâni nu a fost zi în care să nu mă întreb ce are băiatul meu de se comportă aşa, de ce am ajuns să stau mereu cu gura pe el şi totuşi să pară că nu mă aude, cum îl pot face să înţeleagă că sunt lucruri periculoase pentru el (cum ar fi fugitul de lângă adulţi, în plină stradă), cum a devenit un rebel de 14 ani, când el încă nu are 4, ce pot face diferit?
          Am schimbat opinii cu alte mămici, cu educatoare/ învăţătoare/ psihologi deopotrivă (prietene sau rude), am scotocit internetul în căutarea acelei informaţii care să mă lumineze. Într-un final, cartea lui Michael Thompson, "Crescându-l pe Cain" m-a liniştit, am reuşit, atât cât am putut în acea perioadă, să înţeleg că băieţii/ bărbaţii sunt construiţi diferit faţă de fete/ femei, au nevoi uşor diferite şi altfel de modalităţi de a se exprima. Cel mai mare ajutor pe care i-l poţi da unui băiat e să-l înveţi să verbalizeze, să vorbească despre ceea ce simte, să conştientizeze ce se întâmplă cu el şi-apoi să şi exprime.
          Bun, făcusem un pas înainte. Doar că, în timp, am realizat că mai lipseşte ceva. Aveam momente când mă ciocneam prea des de "nu vreau" şi de o ambiţie teribilă de a face lucrurile numai ca el. Şi aici a intervenit Urania Cremene. Mai citisem pe ici, pe colo despre ea, aveam o prietenă care fusese împreună cu soţul la seminarul ei şi era foarte mulţumită; într-o seară, mi-a trimis un sms, în care-mi spunea că s-au afişat evenimentele Uraniei din acest an şi că, dacă mă mai interesează subiectul, să stau cu ochii pe site. Zis şi făcut.
          Şi mai mult de atât, la începutul lunii februarie am fost la seminar şi m-am întors alta. Pentru că am plecat de acolo nu doar cu noţiuni de parenting bine structurate, clare şi concise, ci şi cu foarte multe idei despre ce-aş putea face să-mi fie bine în viaţa de zi cu zi, nu doar în cea de mamă.

via d-na educatoare
           Acolo am înţeles că e uşor să citeşti despre creşterea copiilor, dar e mai greu să ştii ce şi cum să aplici; că doar pentru că ai devenit părinte, nu înseamnă în mod automat că deţii şi instrucţiunile de utilizare a copilului. Că e normal să-ţi doreşti măcar cinci minute într-o zi doar pentru tine, să fii obosită, nervoasă, stresată şi că nu trebuie să te simţi prost pentru asta. Şi, poate cel mai important dintre toate, m-a ajutat să înţeleg consecinţele pe termen lung ale unui comportament sau altul faţă de copil, cum îl poţi transforma, doar din vorbe, într-un om integru, frumos, valoros sau într-un individ incapabil să ia decizii de unul singur, temător să-şi asume riscuri, cu îndoieli şi nesiguranţe. Să mai spun că m-am văzut şi pe mine ca într-o oglindă, că am realizat mai mult ca oricând că "datorez" multe din trăsăturile mele de comportament anumitor fapte sau vorbe?

             Mai bine să spun că şi copiii au nevoie de control asupra lucrurilor din jurul lor, au nevoie să nu facem totul pentru ei, ci cu ei, să fie lăsaţi să se descurce, mai ales dacă vedem că pot. Au nevoie de experienţe şi mai ales au nevoie de spaţiu. Noi aveam, după grădiniţă şi şcoală, timp petrecut afară, cu cheia de gât, eram stăpâni pe jocuri şi pe reguli, pe alergat şi sărit în voie; copiii noştri au doar un glob de cristal în jurul lor, ne purtăm cu ei, adeseori, de parcă ar fi nişte obiecte: îi îmbrăcăm pentru grădi sau şcoală, îi urcăm în maşină, îi debarcăm, îi aducem înapoi acasă şi avem pretenţia să se poarte ireproşabil, să aibă haine curate şi note dacă nu bune, cel puţin excelente.
             Aşa că am tras aer în piept, am evaluat competenţele copilului, am realizat că poate multe, am renunţat să mai încep atenţionările cu "nu", i-am pus la dispoziţie alternative şi m-am relaxat. Dacă eu nu am încredere în el, cine va avea? Dacă eu nu îl voi iubi necondiţionat, cine o va face? Dacă eu nu îl voi lăsa să se descurce, cum va reuşi? Chiar dacă eu sunt rezultatul unui anumit tipar de educaţie, el are şansa să fie (şi trebuie să fie) diferit, iar eu trebuie să-l ajut în acest sens, nu să-i pun şi mai multe piedici!


Cele mai frumoase flori

Ce le lăsăm celor ce vin?

10 martie 2016

             Mă gândesc adeseori în ce societate trăiesc şi pentru ce lume îmi pregătesc copiii. Am ajuns să mă bucur că locuiesc în România şi nu într-o preaminunată ţară din nord sau din occident. Da, mă bucur, deşi aici nu se poate spune că trăieşti, ci că înveţi să supravieţuieşti. În ciuda situaţiei financiare (culmea, cică în fiecare an se înregistrează creştere economică, dar asta nu se vede la nivelul cetăţeanului de rând) şi a faptului că românii muncesc tot mai mult şi au tot mai puţin timp pentru pasiuni şi familie, în ţărişoara asta mai sunt şi lucruri bune, pe care nu prea le vedem. Fie pentru că nu vrem, pentru că ne-am obişnuit să observăm numai jumătatea goală a paharului, fie pentru că suntem prea adânciţi în gânduri despre siguranţa zilei de mâine.

             Să ne păstrăm credinţa şi respectul pentru viaţă!
             Se spune că România este grădina Maicii Domnului şi dacă mă gândesc numai la mănăstirile din zona Moldovei, înclin să cred că e adevărat. Atâta timp cât sunt din ce în ce mai pline, cât nu devin muzee care răsună a pustiu, cât încă există măcar un călugăr şi măcar un mirean cu un dram de credinţă, cred că mai avem o şansă. Atâta timp cât copilul meu încă mai poate fi considerat copil la grădiniţă şi nu un adolescent precoce căruia să i se predea educaţie sexuală, da, mai am motive de bucurie. Pentru că nu cred că asta e soluţia pentru scăderea numărului de avorturi în rândul fetelor. Dacă am avea mai mult respect pentru viaţă şi dacă asta s-ar putea preda în şcoli sau în familie, poate lucrurile ar sta altfel. Dacă o copilă de 14 ani ar auzi şi altceva decât "eşti liberă să faci sex când vrei, dar dacă rămâi gravidă, să faci avort", poate ar fi începutul unei schimbări. Dacă am încerca să înţelegem altfel această libertate pentru care s-a murit în '89, poate am pricepe că părintele este un model pentru copilul său şi că dacă o mamă cu trei copii renunţă la al patrulea din cine ştie ce motive, fata ei are deja un tipar după care să funcţioneze şi asta indiferent de vârstă.

              Să devenim prezenţi, să fim conştienţi de acţiunile noastre, să ne asumăm consecinţele!
              Mulţi adulţi nu sunt în stare să-şi asume pe deplin consecinţele naturale ale unei relaţii sexuale, dar avem pretenţii că un copil de 5 sau 10 ani va pricepe exact cum funcţionează corpul său şi va evita să facă ceea ce a văzut sau a auzit în jur. Ne îmbătăm cu apă rece gândindu-ne că educaţia sexuală precoce îi va trezi pe tineri la realitate şi îi va responsabiliza, când ei nu au avut acasă modele în acest sens. Şi în timpul în care unii se străduiesc să scadă, chipurile, avorturile, ne plângem că numărul persoanelor cu vârsta peste 65 e mai mare decât al celor de 14 ani... În loc să asigurăm condiţii pentru viitoarele mame şi pentru viitorii copii, în loc să promovăm printre tineri ideea de relaţii intime şi concepţie în cadrul legal şi responsabil al căsătoriei, încurajăm educaţia sexuală timpurie, libertinajul şi apoi ne mirăm că bieţii copii nu şi-au putut înfrâna poftele stârnite de imaginaţie în urma informaţiilor primite de timpuriu, că rămân fetele însărcinate şi apoi renunţă la bebeluşi. Nu asta le învăţăm, să fugă de responsabilitate, în loc să şi-o asume?
               Citeam dimineaţă despre o femeie, divorţată şi mamă a doi copii, cum a ajuns să renunţe la cel de-al treilea prunc, pentru că nu-şi mai permitea încă o gură de hrănit. Mi-a rămas în minte imaginea fătului pe podea, ghemuindu-se, ca şi cum i-ar fi fost frig... Ştirea e aici, dacă aveţi tărie pentru ea. Avem nevoie să devenim prezenţi, conştienţi de acţiunile noastre şi să ne asumăm consecinţele, învăţându-i asta şi pe urmaşii nostri!

               Ce lăsăm în urmă?
               Da, nu trăiesc într-o ţară cu cine ştie ce şanse din punct de vedere material, dar măcar trăiesc într-o ţară în care încă nu se vorbeşte despre cipuri, ca-n SUA, Suedia, Elveţia şi mai nou, Italia. Din păcate, nu toate teoriile sunt pure conspiraţii... Mă bucur că nu sunt nevoită să aud (şi sper să nu aud vreodată) despre legalizarea incestului, a pedofiliei şi a necrofiliei. Mă bucur că educatoarea copilului meu e un om cu principii, care nu pune accent numai pe informaţie, ci şi pe abilităţile practice pe care piticii ar trebui să le aibă la terminarea grădiniţei. Mă bucur că am în jur medici care-şi fac meseria fără să le pese de bacşişul din buzunar sau de condiţiile în care sunt nevoiţi să lucreze, mă bucur că mai sunt oameni pentru care morala încă mai înseamnă ceva, pentru care cuvântul "mamă" reprezintă mai mult decât două silabe şi nu se grăbesc să-l înlocuiască cu "părinte" şi "co-părinte", în numele "sfintei" corectitudini politice.
                Am vrut să fie un text pozitiv şi acum, la final, realizez cât de trist este de fapt. E trist că trebuie să învăţăm să smulgem atâtea buruieni ca să ne putem bucura de frumuseţea florilor... Pentru că trăim într-o ţară în care multe sunt pe dos, dar care ar putea fi la locul lor, dacă am înţelege că responsabilitatea pentru asta aparţine fiecăruia dintre noi, dacă nu ne-am mai limita la vestitul "las-o, bă, că merge aşa!" Nu merge aşa, copiii noştri cândva ne vor trage la răspundere că n-au avut modele, că le-am lăsat moştenire un mare... nimic!

Avem în mâini nu doar sufletele noastre, ci şi pe ale lor! Să nu ne batem joc de ele!

Adevărul zilei

Două

Ochi în ochi cu... Dumnezeu

Primim ceea ce dăm

Primăvara începe...

... cu ploaie.
... cu emoţii.
... cu gânduri.
... cu vise.
... cu muzică.
... cu o pauză.

             Acum suntem două purtătoare de brăţărici şi mărţişoare şi alţi doi sunt cei care le dăruiesc. 


din colecţia noastră de mărţişoare lucrate manual la domiciliu
     
O primăvară specială tuturor!


P.S.: Nu am uitat de premii, sunt în lucru; Ema, Raluca, aştept adresele de livrare. 

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS