Jack şi Rose pentru totdeauna?

8 februarie 2016

             Aveam 14 ani când am văzut prima dată "Titanic", filmul lui James Cameron, cu Leonardo di Caprio şi Kate Winslet, de-a lungul timpul l-am revăzut de multe ori. Dacă mi-a plăcut? Indubitabil. Nu mai reţin exact ce mi-a plăcut mai mult, filmul în sine sau actorul din rolul principal; oricum e clar că orice fată (nu ştiu dacă şi orice băiat, dar tind să cred că da) care a îndrăgit povestea de dragoste dintre Rose şi Jack şi-a dorit să aibă şi ea parte de o astfel de iubire.
             Doar că, după ce am mai crescut, după ce am observat ce presupune, de fapt, să iubeşti, am înţeles că filmele sunt filme, viaţa e viaţă. Poate că mi-ar fi fost de folos să pricep mai devreme ce impact poate avea mesajul unei astfel de pelicule asupra minţii unei tinere sau a unui tânăr care abia a început să cunoască viaţa. Am înţeles când deja mă dădusem cu capul de pragul de sus şi aveam să îl cunosc şi pe cel de jos. Mai bine mai târziu decât niciodată, veţi spune. Poate. Dar când speri să ai şi tu parte de ceea ce alţii trăiesc pe micile erane şi vezi că lucrurile stau altfel, că pentru o relaţie e nevoie de doi oameni la fel de implicaţi, că nu se prea întâmplă să găseşti în lumea reală băieţi ca Jack, dispuşi să sară după tine şi să te salveze atunci când e cazul, nu prea mai eşti la fel.
             Îţi pierzi din încrederea în tine şi în alţii, începi să ai impresia că tu nu meriţi sau că uite, dacă faci asta şi asta ai ceva şanse să obţii ce-ţi doreşti. Dacă "asta şi asta" se bat cap în cap cu principiile tale, atunci se mai adaugă o luptă pe care trebuie să o duci. Dacă nu, te împarţi şi te pierzi în atâtea alte relaţii, cautânt acel ideal, încât parcă te goleşti de tine. Mai ales că nici societatea nu te încurajează să rămâi singur sau să îndrăzneşti să fii altfel. Si la un moment dat constaţi, cum scriam eu mai de mult într-o postare, că sufletul nu poate fi cusut la nesfârşit, iar efortul de a face asta chiar şi o singură dată este unul destul de mare.
            Şi-atunci ce e de făcut? Să nu vă aruncaţi cu capul înainte, oricât de caracteristic v-ar fi asta! Să aveţi grijă ce mesaje transmit şi inoculează filmele, să fiţi conştienţi că rareori peliculele de pe micile ecrane prezintă poveşti inspirate din realitate. Şi nu doar filmele, cred că acelaşi lucru e şi cu cărţile pe care le citim. Câtă beletristică nu descrie iubiri cu consum sufletesc maxim, sau aşa-zis imposibile, care te fac să visezi sacrificii mai presus de fire, să vrei să ai lângă tine o persoană capabilă să-ţi ghicească în stele dorinţele? Niciun om nu poate şti ce e în sufletul altuia fără să i se spună!
             Aşadar, visaţi, dar cu măsură! Trăiţi clipa, dar când sunteţi capabili să vă asumaţi şi consecinţele! Iubiţi, când sunteţi dispuşi să înţelegeţi şi să vă asumaţi responsabilitatea care decurge din asta! Nu vă jucaţi cu sufletul vostru, va veni o vreme când poate veţi regreta că nu aţi fost mai cumpătaţi în alegeri, în simţăminte, în implicarea de care aţi dat dovadă! Şi vorbiţi despre ce vă doriţi de la celălalt, vorbiţi cu toate cuvintele, cum îmi place mie să spun! Nu vă aşteptaţi să ghicească cineva ce vă stă de-a curmezişul în creier sau în inimă! Altfel nu prea sunt şanse de "Jack şi Rose pentru totdeauna" !


            

5 comentarii:

EmaPirciu spunea...

Si mie mi-a placut Jack, mai mult decat filmul chiar, asa ca am visat mai mult la el decat la o iubire ca-n Titanic :)) Ai dreptate cand spui ca ar trebui sa visam mai mult la propria poveste, nu sa ne tot imaginam ca traim povestea altora. Din pacate, e mai usor sa copiezi decat sa plamadesti povesti din nimic. Oricum, asa cum ai zis si tu, fiecare invata din propriile lovituri mai bine decat ar invata din 1000 de carti. As adauga ca e important sa stii sa te iubesti pe tine inainte de toate, pentru ca nimeni nu poate iubi cu adevarat un om care nu stie sa se iubeasca. Dar acesta e un sfat de la o persoana pragmatica si egoista, care nu iubeste pe nimeni mai mult decat pe sine, asa ca poate ar trebui adaptat putin, in functie de propriul eu.

INCERTITUDINI spunea...

Vei zâmbi sau vei zice: ia, uite ;i la asta...
Filmele și cărțile frumoase sunt daruri fără preț, tocmai pentru că sunt alternativa la ceea ce nu ai sau nu vei avea niciodată.
Ador filmele psihologice, presărare cu multe replici bune, cu imagini de vis. Pentru nu știu câte clipe, uiți cine ești, te rupi de real și te identifici cu părți dintr-o altă lume.
Întocmai ca în basmele copilăriei.

Realitatea este cum este. Dacă poți și ai puterea să faci schimbări, toată admirația!
Altfel, iei lucrurile așa cum sunt și furi porțioare de frumos. ( când și cum poți)
Pupici, Crenguță!( în curând înfrunzită!)

Crengu spunea...

Ema - Iti dai seama ca si baietii au visat la Rose, unde mai gaseau ei atata disponibilitate? De acord cu iubirea fata de sine, poti sa te iubesti si sa te respecti fara sa dai in egoism. Cat despre tine, mama, egoista, mama, egoista, hmmm, se cam bat in cap, nu crezi? :-) Plus ca mie chiar mi-ai dovedit candva (si sunt sigura ca stii cand, daca nu, ti-o spun acum) ca nu esti asa!

Incertitudini- Doamna Gina, de acord ca sunt daruri de pret, numai sa nu te gandesti mereu la ce nu ai sau nu vei avea. Eu cred ca mesajele subliminale nu sunt de neglijat, un copil de 14 ani altfel vede un film sau citeste o carte fata de un adult.

Adelina spunea...

Mi-a plăcut filmul. Actorul însă nu. Deloc. Eu prefer bruneții.:))
Mă gândesc că sunt norocoasă. Primul și ultimul. 10 ani. :) Te pup!

Crengu spunea...

Ade, sa stii ca esti. La cat mai multi! Te pup si eu!

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS