Viitorul familiei în România, norvegian sau doar... incert?

20 ianuarie 2016

          Anul trecut, prin primăvară sau prin vară, nu mai ştiu exact, citeam pe blogul lui Claudiu Târziu un articol care m-a lăsat fără cuvinte şi cu o temă de gândire care s-a cumulat cu ce citisem prin cărţile lui Virgiliu Gheorghe. Interviul rusoaicei căsătorite cu un norvegian, pe care Protecţia Copilului a lăsat-o fără ambii copii, deşi cel mare era dintr-o anterioară căsnicie a ei părea incredibil. Cum ar fi fost de crezut că se poate întâmpla aşa ceva în zilele noastre, într-o ţară superioară ca dezvoltare celei în care trăim? Am început să scotocesc pe internet, să-l întreb pe Google ce ştie despre asta, am găsit forumuri cu oameni care trăiesc în ţările nordice, cu precădere în Suedia şi Norvegia; unii erau la cunoştinţă cu practicile Protecţiei Copilului, dar total împotrivă, alţii le susţineau şi din nou nu mi-a venit a crede că aşa ceva e posibil, să-ţi ia copilul pentru că plânge, pentru că x sau y a sesizat autorităţile că s-ar putea şi s-ar părea că z prunc e abuzat. Că tu, părinte, eşti de vină dacă odrasla ta nu zâmbeşte tot timpul sau cade şi plânge sau doar plânge, pentru că vrea ceva ce nu poate avea, că nu ai voie să-i impui reguli sau să ridici tonul sau, cum am mai citit recent, să dormi cu el în cameră, să-l laşi în braţele bunicilor, că felia de pâine e prea groasă sau prea subţire, că dacă le zâmbeşte străinilor pe stradă înseamnă că nu e ataşat de părinţi...
            Cazul Bodnariu i-a uimit pe mulţi, mie doar mi-a confirmat nişte lucruri demult descoperite. Absurd sau nu, undeva în lumea asta există o autoritate care se consideră mai presus ca tine, părinte şi ştie mai bine ce e în interesul copilului. Spre ce se tinde nu e greu de imaginat, dar un astfel de exerciţiu nu e deloc "politically correct". Nici această postare nu e şi cu siguranţă multe nu se încadrează în registru. Că familia a fost şi trebuie să rămână celula de bază a societăţii e uşor de spus, doar că din ce în ce mai greu de realizat. Culmea e că toţi acei care sunt împotrivă s-au născut tot dintr-un bărbat şi o femeie, nu în eprubete prin cine ştie ce proceduri ştiinţifice. Mai nou trebuie să specificăm şi în constituţie, cum spunea cineva pe un site ortodox, că iarba e verde, adică mama şi tata înseamnă bărbat şi femeie.
              Şi-apoi, cine e fără de pată, să ridice primul piatra! Nu cred că există om pe lumea asta care să nu-şi fi luat vreun altoi de la părinţi, care să nu fi ridicat vreodată tonul la copil, care să nu-i dea o palmă la fund, care să nu-l înveţe să spună o rugăciune (că de închinat, nu în toate cultele se practică), care să nu-şi piardă nici măcar o dată cumpătul în faţa trăznăilor pruncului sau pruncilor din dotare! Om cu nervii de fier nu cred că s-a născut încă!
              Avem nişte vecini penticostali, cu opt copii, de la şapte dintre ei au 20 de nepoţi. Într-o zi am întâlnit-o pe fericita bunică în parc, cu una dintre nepoţele (era în aşteptarea celui de-al 20-lea nepot) şi am stat puţin la o discuţie. Am întrebat-o cum a reuşit să crească atâţia, în condiţiile în care multora şi un copil li se pare greu de crescut, cum i-a disciplinat. Şi mi-a spus că era suficient să-i pişte o dată cu o nuia, să-i usture puţin, apoi doar le arăta obiectul în cauză când era momentul. Pentru că, spunea dânsa, şi unui pomişor, ca să crească drept, trebuie să-i pui un arac, aşa şi în cazul unui copil, trebuie îndreptat când trebuie ca să devină om de ispravă. Pare un gest extrem în contextul în care ne aflăm, dar chiar nu cred că fiilor şi fiicelor trebuie să le oferim orice, oricum, oricând, fără măsură, fără pic de autoritate! Liviu Mihaiu povesteşte: "Am fost altoit de mama mea şi uneori abuzat în jurul mesei cu bătătorul de covoare, drept pentru care şi acum îi cer despăgubiri în ciorbe şi pilafuri."
              Acum poftiţi de daţi cu pietre, pardon, opinii! Şi/ sau luaţi de citiţi ce spune despre subiect părintele Constantin Necula: http://republica.ro/bataia-e-rupta-din-rai !
                     

2 comentarii:

EmaPirciu spunea...


Eu cred ca exista o cale de mijloc. Nici bataia nu e buna, nici felia de paine nu e musai sa fie perfecta. Dar nu prea disting oameni in jur care sa refuze pozitionarea intr-o extrema sau alta. De unde atata ura pentru tot ce nu intelegem? De unde atata mandrie incat sa fim convinsi ca nu-i cale sau credinta mai buna decat a noastra? Nu stiu. Sunt crestin, nepracticant, dupa noile norme, dar nu ma regasesc in nici unul din textele "ortodoxe". Sunt mama, ridic tonul, tai tableta si calculatorul cate o luna cand mi se umple paharul, dar nu cred ca violenta face strada mai dreapta. Stiu ce inseamna violenta psihologica si cunosc puterea santajului emotional. Incerc pe cat posibil sa nu fac jocuri de putere cu copilul, desi imi dau seama uneori ca o fac involuntar. Corectez in fiecare zi cate ceva, invat de la el cum invata si el de la mine si crestem impreuna. Nu e un obiect, nu imi apartine, nu ii apartin, dar avem o legatura doar a noastra si avem grija de ea in fiecare zi. Daca imi pun intrebari in legatura cu alegerile mele? Intotdeauna. Daca am indoieli? Sigur ca da, dar stiu sigur ca nu o sa regret niciodata ca nu i-am aratat nuiaua. Si stiu ca nici tu nu o sa arati niciodata nuiaua asta. Si mi-as dori ca nici un copil, niciodata, sa nu vada sau sa simta nuiaua, sau palma, sau bataia de orice fel.

o femeie spunea...

Am cunoscut oameni care nu au luat nicio piscatura de la parinti, nicio palma, nicio bataie. Sunt oameni calmi, senini, simpli, impacati cu sine, care nu isi ies din pepeni (ca nici nu stiu ce e eaia, ca nu au invatat din copilarie), care nu claxoneaza! ( mi-a spus ca nu a claxonat niciodata!!! pt ca nu rezolva nimic! ), cerebrali. Oameni care nu au tercut de multi ani pe la farmacie pt ca nu au avut nevoie nici pentru ei nici pt cei 2-3-4 copii.

Sunt norvegieni, filandezi, americani, belgieni.

Nu au vazut bataie si li se pare iesit din comun ca o mama sa zbiere la copil, pt ca copilul nu intelege ce ii spui si nu are probleme cu auzul.

Un proverb finlandez este: "copilul tipa la fel de tare ca mama lui". M-a pus pe ganduri aceasta replica, pentru ca revad la copil multe din reactiile mele, multe din comportamentele mele gresite, pe care le-a invatat instinctual. Cat tip, e instinctul si nu ratiunea, sunt ca un animal, si mi se pare degradant pt calitatea umana. De aceea nordicii sunt unde sunt, si noi romanii inca am ramas nu departe de iobagie.

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS