Incredibil

27 ianuarie 2016

          Timpul trece, vocea ei rămâne neschimbată şi continuă să mă impresioneze! O ascult parcă dintotdeauna, nici nu mai ştiu când am început. După ce am reuşit să o văd pe Patricia Kaas în concertul-omagiu adus lui Edith Piaf (mulţumiri cuiva anume :) ), un concert de-al lui Celine Dion rămâne primul dintr-o listă întreagă. Poate se mai aliniază favorabil planetele! :-))

Perfecţiunea nu există aici

22 ianuarie 2016

          Mi-am promis la un moment dat că nu voi fi niciodată atât de personală pe blog încât să pară că mă victimizez sau, din contră, că mă laud, că regret ceva sau că am o viaţă de huzur, că nu mai cred în ce-am ales cândva. Încă mă mai ţin de acea promisiune (cel puţin aşa cred, dacă nu, vă rog să mă avertizaţi), deşi mi-e greu câteodată, mai ales când am perioade solicitante din toate punctele de vedere şi pun multe în cui.
          De vreo săptămână mi-e tot mai clar ce trebuie să schimb în viaţa mea, iar acum câteva zile am citit ceva ce mi-a evidenţiat fără drept de apel punctele slabe. N-o să citez aici toată postarea respectivă, deşi m-a impresionat în întregime, ci doar câteva lucruri la care mă gândesc destul de des de-atunci:

"Dacă vrei o viaţă plină de resentimente şi frustrare, pune mâinile pe plug şi apoi uită-te înapoi: compară-te cu cineva, comportă-te ca şi cum altcineva te-a condamnat să fii deprivat(ă) de bucuriile vieții, plânge-te de toţi spinii întâlniţi şi ignoră toate florile, şi mai ales ignoră faptul că odată ai avut o încredinţare că trebuie să mergi pe drumul acesta. Răzgândeşte-te – dar totuşi, nu de tot. Încearcă să-ţi dai din cruce, calcă-ţi în picioare încredinţarea iniţială şi ai nefericirea asigurată. Chinuieşte-te şi chinuieşte-i şi pe alţii cu nefericirea ta. Pretinde ca lumea să se conformeze idealurilor tale – şi nimic mai puţin. Pretinde perfecţiunea de la tine şi de la alţii, şi pune-ţi, şi pune-le constant (şi inevitabil) cenuşă în cap, fiindcă perfecţiunea nu există aici."

"A cere cuiva să facă un lucru pe care tu nu eşti gata să-l faci (a pretinde, fără să fii gata să pui faptic umărul) e o dovadă de egoism şi de falsitate cât cuprinde…"

"Timpul trece şi când nu fac(i) nimic…"

Ger, guguştiucii rezistă



Amintiri din viitor: În trei

21 ianuarie 2016

          De cele mai multe ori, suntem doar noi, fetele; frăţiorul din dotare apare în peisaj seara, după ce se termină programul de grădiniţă. Azi suntem o mamă şi doi copii, la normă întreagă. Uneori ne jucăm în trei, alteori doar ei amândoi, câteodată eu cu ea sau eu cu el. Azi, ca şi în alte zile, ea îl trage de păr şi de urechi, el se supără şi mă strigă, de parcă el nu ar deranja-o niciodată pe ea cu nimic. Ea nu vrea să se joace cu formele de lemn sau cu peştii coloraţi, vrea fix cartea cu puzzle-uri din mâna lui. La care el nu renunţă, pentru că nu s-a plictisit încă de ea.
           Uneori fac pe arbitrul şi încerc să-l fac pe el să-i explice şi ei ce face interesant, la ce se uită, cu ce se joacă. Alteori îi las să-şi exercite ambiţiile, să plângă şi să strige unul la altul. Câteodată, când nu reuşesc să ajung la un acord cu el, facem pe supăraţii şi nu ne vorbim. Şi tocmai atunci parcă descoperă că are o surioară şi se joacă împreună liniştiţi, chiuie şi se bucură unul de altul. Pentru ea, el e oricum un fel de soare, aşa de frumos îl priveşte.
           Ea se joacă cu orice, de la maşinuţe şi forme, până la păpuşele şi mingi. Ea "citeşte" orice, de la cărţi simple cu animăluţe sau cu sunetele lor, până la cele cu poveşti sau cea galbenă, mare, dar care "vorbeşte" în engleză şi de care el se lipeşte de multe ori, nefiind dispus să renunţe prea uşor la ea în favoarea altei jucării. El aleargă cu maşinile prin casă sau pe traseul de lemn, uneori face turnuri pe care ea le dărâmă, alteori se cred Federer şi Halep şi paletele se încrucişează pe hol mai ceva ca la Melbourne. Adeseori fiecare vrea tocmai ce are celălalt în mână şi-atunci să te ţii, că niciunul nu cedează. Poate ea, mai ales dacă i se spune "te rog frumos". Seara, când vine tati de la serviciu şi amândoi îl strigă şi aleargă să-l întâmpine şi-i sar în braţe, nimic nu mai contează.
           Nicio zi nu seamănă cu alta, dar nici copiii mei cu alţii. Cu el pică orice strategie de parenting şi uneori nervii şi răbdarea se întind la maxim. Cu ea câteodată e prea multă linişte, dacă n-ar ciripi precum păsările, nici n-aş şti că e în zonă. Şi nu, nu cred că aşa sunt băieţii şi aşa sunt fetele, am vazut fel şi fel de exemplare de ambele genuri. Ei sunt ei, un guguştiuc şi-o porumbiţă pe-aceeaşi... crenguţă!





Viitorul familiei în România, norvegian sau doar... incert?

20 ianuarie 2016

          Anul trecut, prin primăvară sau prin vară, nu mai ştiu exact, citeam pe blogul lui Claudiu Târziu un articol care m-a lăsat fără cuvinte şi cu o temă de gândire care s-a cumulat cu ce citisem prin cărţile lui Virgiliu Gheorghe. Interviul rusoaicei căsătorite cu un norvegian, pe care Protecţia Copilului a lăsat-o fără ambii copii, deşi cel mare era dintr-o anterioară căsnicie a ei părea incredibil. Cum ar fi fost de crezut că se poate întâmpla aşa ceva în zilele noastre, într-o ţară superioară ca dezvoltare celei în care trăim? Am început să scotocesc pe internet, să-l întreb pe Google ce ştie despre asta, am găsit forumuri cu oameni care trăiesc în ţările nordice, cu precădere în Suedia şi Norvegia; unii erau la cunoştinţă cu practicile Protecţiei Copilului, dar total împotrivă, alţii le susţineau şi din nou nu mi-a venit a crede că aşa ceva e posibil, să-ţi ia copilul pentru că plânge, pentru că x sau y a sesizat autorităţile că s-ar putea şi s-ar părea că z prunc e abuzat. Că tu, părinte, eşti de vină dacă odrasla ta nu zâmbeşte tot timpul sau cade şi plânge sau doar plânge, pentru că vrea ceva ce nu poate avea, că nu ai voie să-i impui reguli sau să ridici tonul sau, cum am mai citit recent, să dormi cu el în cameră, să-l laşi în braţele bunicilor, că felia de pâine e prea groasă sau prea subţire, că dacă le zâmbeşte străinilor pe stradă înseamnă că nu e ataşat de părinţi...
            Cazul Bodnariu i-a uimit pe mulţi, mie doar mi-a confirmat nişte lucruri demult descoperite. Absurd sau nu, undeva în lumea asta există o autoritate care se consideră mai presus ca tine, părinte şi ştie mai bine ce e în interesul copilului. Spre ce se tinde nu e greu de imaginat, dar un astfel de exerciţiu nu e deloc "politically correct". Nici această postare nu e şi cu siguranţă multe nu se încadrează în registru. Că familia a fost şi trebuie să rămână celula de bază a societăţii e uşor de spus, doar că din ce în ce mai greu de realizat. Culmea e că toţi acei care sunt împotrivă s-au născut tot dintr-un bărbat şi o femeie, nu în eprubete prin cine ştie ce proceduri ştiinţifice. Mai nou trebuie să specificăm şi în constituţie, cum spunea cineva pe un site ortodox, că iarba e verde, adică mama şi tata înseamnă bărbat şi femeie.
              Şi-apoi, cine e fără de pată, să ridice primul piatra! Nu cred că există om pe lumea asta care să nu-şi fi luat vreun altoi de la părinţi, care să nu fi ridicat vreodată tonul la copil, care să nu-i dea o palmă la fund, care să nu-l înveţe să spună o rugăciune (că de închinat, nu în toate cultele se practică), care să nu-şi piardă nici măcar o dată cumpătul în faţa trăznăilor pruncului sau pruncilor din dotare! Om cu nervii de fier nu cred că s-a născut încă!
              Avem nişte vecini penticostali, cu opt copii, de la şapte dintre ei au 20 de nepoţi. Într-o zi am întâlnit-o pe fericita bunică în parc, cu una dintre nepoţele (era în aşteptarea celui de-al 20-lea nepot) şi am stat puţin la o discuţie. Am întrebat-o cum a reuşit să crească atâţia, în condiţiile în care multora şi un copil li se pare greu de crescut, cum i-a disciplinat. Şi mi-a spus că era suficient să-i pişte o dată cu o nuia, să-i usture puţin, apoi doar le arăta obiectul în cauză când era momentul. Pentru că, spunea dânsa, şi unui pomişor, ca să crească drept, trebuie să-i pui un arac, aşa şi în cazul unui copil, trebuie îndreptat când trebuie ca să devină om de ispravă. Pare un gest extrem în contextul în care ne aflăm, dar chiar nu cred că fiilor şi fiicelor trebuie să le oferim orice, oricum, oricând, fără măsură, fără pic de autoritate! Liviu Mihaiu povesteşte: "Am fost altoit de mama mea şi uneori abuzat în jurul mesei cu bătătorul de covoare, drept pentru care şi acum îi cer despăgubiri în ciorbe şi pilafuri."
              Acum poftiţi de daţi cu pietre, pardon, opinii! Şi/ sau luaţi de citiţi ce spune despre subiect părintele Constantin Necula: http://republica.ro/bataia-e-rupta-din-rai !
                     

Iarnă pe aleea mea

O dimineaţă simplă

cu ... ciori 



Cam aşa sunt şi gândurile când dau năvală, ca ciorile: cu o direcţie precisă, multe şi diferite. Uneori zboară prin minte minute, ore sau zile în şir, alteori poposesc pe unde pot. Când şi când, câte un gând mai scoate capul în lume, să vadă ce se mai întâmplă, cine îl mai bagă în seamă, cine-şi mai aduce aminte de el...
Gândurile mele recente mă împing la studii, sunt curioasă de concluzii. Până atunci, mă minunez de ce-mi mai răsare din memorie: când eram mică, undeva pe aici prin Bucureşti, am vizionat împreună cu ai mei, filmul "Păsările"... cred că numai ciorile sunt de vină pentru că am reuşit să-mi amintesc aşa ceva şi aproape să retrăiesc senzaţia de atunci...

Ce lucru, domnule, memoria asta!

Sfatul zilei

O seară albă

9 ianuarie 2016

04 ianuarie
             Abia a nins şi s-a şi dus. Mi-e dor de zăpadă, mi-e dor să ningă sfânt şi... păgân!

Confesiune de ianuarie

8 ianuarie 2016

           Zilele trecute admiram ţurţurii care se formaseră la streaşina de la bucătărie, astăzi mă întreb la ce folosesc pasiunile, dacă nu le poţi fructifica, dacă nu te poţi bucura de ele... La ce bun să ai talanţi, dacă, vrei-nu vrei, trebuie să-i îngropi? Da, nu am început anul prea grozav, poate şi pentru că ştiu că va fi unul greu până-n măduva oaselor...
           Răsfoiesc fotografiile de prin cotloanele laptopului şi mă minunez de cum a trecut timpul. Mă minunez şi mă bucur că în poze nu se văd durerile de tot felul, oboseala, nervii şi stresul de pe alocuri sau vântul schimbării care-mi şuiera prin minte...Mereu în schimbare: de atitudine, de fapte, de oameni şi gânduri, de loc de muncă; ah, reconversia asta profesională...! Aşa-mi trebuie dacă nu am ascultat-o pe mama la vremea potrivită, ce meserie după plăcere? trebuia să fac şi eu, ca atâţia alţii, o facultate în urma căreia să iasă banul! Pârdalnica de inimă, că mi-a zăpăcit mintea de tot!
           Am fost şi rămân o sentimentală, pun prea mult suflet acolo unde poate că nu e cazul. Mă pierd în idei, în căutări de soluţii, în amânări de decizii; la un moment dat mi s-a predat smerenia şi a fost o lecţie cruntă, de care mi-am dat seama prea târziu. Vorb-aceea, dă-i, Doamne, omului, mintea de pe urmă! Mi-am demonstrat multe până acum, dar vaaai, câte mai am de învăţat şi de şlefuit! Am obosit...! Ce bine că în poze nu se vede! Poate că atâta timp cât reuşim să mai zâmbim, e-adevărat ce se spune: ce nu te omoară, te face mai puternic!

Lumânare industrială

An nou

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS