Să ne mai hrănim şi sufletul!

17 noiembrie 2015

"Mai mult, în căutarea adevărului, cea mai mare problemă este sinceritatea. Pentru că de multe ori adevărul este disconfortant, atunci unii îl evită și preferă să se auto-amăgească. Fac asta fără să-și dea seama, cumva implicit, nu explicit. Nu-și definesc auto-amăgirea ca să nu devină conștienți de ea. Dacă devii conștient de ea, nu te mai poți minți. Dacă te minți la modul conștient îți dai seama că te minți. Există și o stare mincinoasă a omului. […] Iar simțurile au o putere de a genera gânduri, au această abilitate de a-și urmări interesul. Atunci, își fac lobby pentru a-și satisface propriul interes, având capacitatea de persuasiune și manipulare a gândirii omului.

Când un om nu-și mai controlează simțurile, acestea aproape că se autonomizează, se iau în vedere pe ele însele și exercită o presiune asupra gândirii. Cer justificare și satisfacere, justificarea iraționalității până la urmă, a unei stări pătimașe. Sunt foarte multe gânduri deghizate, ele sunt ceva dar vor să se prezinte ca fiind altceva. Până la urmă, rațiunea omului e o zonă de nisipuri mișcătoare în care n-are un control foarte exact, foarte precis.

- Cum priviți fenomenul Facebook?

- Toate acestea le asociez unei noțiuni, îi numesc hoții de timp. Sunt cei care îți fură timpul. Și cred că este suficient, pentru că timpul pe care-l trăim îl asimilăm, așa cum asimilăm aerul pe care-l respirăm și mâncarea pe care o digerăm. La fel asimilăm și timpul. Timpul petrecut într-un fel sau în altul schimbă componența ființei noastre.

Cine controlează timpul sau petrecerea lui controlează într-un final dezvoltarea personalității unei persoane. Când ți se fură timpul sau ți se sugerează, persuasiv, un anumit mod de a ți-l petrece, în tot acel interval tu ești modelat într-o anumită direcție.


Este greu să reziști la seducția curiozității. În momentul în care ai o cantitate de timp liber e mult mai ușor să-l consumi în curiozități. În acel interval tu consumi. E mult mai greu să petreci timpul nu consumând, ci producând, să convertești timpul în valoare. Produci în momentul în care, în loc să consumi curiozități, citești sau aprofundezi, studiezi, sau te rogi, sau lucrezi.


Acum există mulți hoți de timp, care îți fură câte un pic sau un pic mai mult, în fiecare zi, și care astfel îți reduc timpul de viață. Ajungem în fiecare zi să trăim cu 2-3 ore mai puțin, ore în care efectiv stai și consumi, adică pur și simplu stai.


Omului îi este dat timpul pentru a ajunge undeva, pentru a parcurge o distanță sau un drum care-l duce spre menirea sa. Dacă te oprești din acest drum, dacă nu-l înțelegi, e ca și cum ai intra în ceață și te-ai rătăci. Nu mai știi unde, nu mai știi încotro, nu mai ai puncte cardinale și busolă, nu mai ajungi la destinație.


Aș putea spune că foarte mulți oameni își ratează menirea prin faptul că nu înțeleg, o dată, că au o destinație și, după aceea, că li se fură timpul pe care-l au la dispoziție pentru a înainta către acea destinație.


În momentul în care ți se schimbă petrecerea timpului, începi să te modelezi într-o altă direcție; cumva, pe orice cale mergi, calea te modelează pe tine, și ajungi să fii altcineva. Nu ajungi să te regăsești pe tine, ajungi să trăiești cu o identitate de împrumut. Nu mai reușești să-ți găsești propria identitate, după care să stabilești o relație cu alte identități bine definite.


E o identitate de împrumut, compusă din clișee, și o susții pe aia în existență. Ajungi, practic, outsiderul propriei vieți, perifericul propriei vieți, să fii un cerșetor în propria-ți viață, care subzistă cu firimiturile care cad de la masa stăpânului, adică identitatea de împrumut. Ea e cea care trebuie hrănită și slujită.


- Pe 24 august 2015, Facebook a depă
șit în premieră pragul de un miliard de utilizatori pe zi.

- Nu știu cât de evitabilă sau inevitabilă este socializarea, dar, îmi aduc aminte că, atunci când nu aveam telefon mobil, mi se mai făcea dor de câte o persoană.


Acum, când orice persoană este la o distanță de un click, nici nu ți se mai face dor, nici nu te întâlnești cu acea persoană în mod real. Nu mai simți dorul, nu mai simți nici prezența, nici absența persoanei.


Totul s-a mutat într-o zonă de improvizație a relației. Nu mai trăiești relația la modul profund. Înainte era și dorul, și bucuria întâlnirii. Acum nu te mai bucuri de acea întâlnire pentru că abia ai schimbat un mesaj, cu câteva minute înainte.

- Valul de refugiați din Orient a generat situații dramatice. Se ridică din nou ziduri între oameni. Sunt multe voci care vorbesc despre o amenințare pentru lumea creștină.

- Ar fi foarte important să înțelegem că orice credință generează o societate sau, cum zicea cineva, orice filosofie se verifică în sociologie. Și atunci, oamenii care sunt animați de o anumită credință, colectivitatea lor, va genera un anumit tip de societate, și numai acel tip de societate, indiferent de loc.


Gândirea omului, viziunea sa asupra existenței se traduce într-un anumit mod de viață, într-un anumit mod de a fi. Cei care vin se vor coagula ca niște comunități care, în măsura în care își vor trăi credința, vor clădi un anumit tip de societate. Nu poți să faci abstracție de aceste lucruri. Să nu crezi că tu le vei putea impune societatea ta, viziunea ta asupra existenței. Asta se va întâmpla numai dacă își vor schimba credința, dar altfel nu.


În legea musulmană este legiferat totul, începând de la adresare, la relație, la gesturi. Fiecare detaliu al vieții este legiferat, este introdus într-o legislație musulmană. Nici comportamentul, nici îmbrăcămintea nu sunt opțiuni personale, ci sunt legiferate, ca orice detaliu al vieții. Dacă sunt serioși, nu vor putea renunța la mentalitățile lor."  (citiţi aici
întregul interviu cu părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oaşa)


                                                                   **********

"De curând, am mers la un bolnav de cancer pulmo­nar aflat în fază terminală, un bărbat de 50 de ani. Şi prima lui întrebare a fost: "De ce mi-a făcut Dumne­zeu asta?". L-am întrebat, la rându-mi: "Ce-au spus medicii?". "Că m-am îmbolnăvit pentru că fumez două pachete de ţigări pe zi, de la vârsta de 14 ani". "Şi-atunci, Dumnezeu ce legătură are cu boala dvs?".

- Dar nu doar suferinţele fizice ne îndeamnă spre Dumnezeu, ci şi suferinţele sufleteşti, care ne poartă, şi ele, în pragul disperării.

- Dumnezeu le îngăduie ca să ne salveze. E o me­todă pedagogică. Nu ar fi nevoie de suferinţă, dacă nu ar exista păcatul. E ca şi cu un copil care nu-şi ascultă părintele şi, din acest motiv, ajunge în necaz. Nu pă­rin­tele este vinovat că acel copil nu i-a ascultat cuvân­tul şi s-a pus în pericol. Şi la cine aleargă copilul să-l ajute? La părinţii pe care nu i-a luat în seamă. Când necazul depăşeşte posibilităţile umane, cerem ajutor de Sus. Precum ne spune şi psalmistul David: "Toate necazurile, Doamne, la Tine m-au adus". La bine, omul uită de Dumnezeu, la greu, când se vede nepu­tincios, îi cere ajutorul.

- Suferinţa este, deci, un examen. Dar ea nu-i întoarce pe toţi cu faţa la Dumnezeu.

- Aşa este. Nu toţi cei încercaţi se în­torc la Dum­nezeu. Unii se supără pe El, ba se întorc împo­triva Lui. Însă vor trage conse­cinţele. Din pers­pec­tivă du­hov­nicească, în a­ceas­tă lume, cel mai greu de gestionat sunt bogăţia, gloria şi boala. Fără o re­laţie vie cu Dumne­zeu, când ai bani mulţi, devii sus­pi­ci­os, ţi se pare că toată lumea îţi vrea răul, te autoizo­lezi, te înnegurezi, suferi şi poţi face mari pă­cate pornind de la această stare. Când ai faimă şi suc­ces, dacă nu eşti bine aşezat în credinţă, crezi că tu eşti "dumnezeu" şi că poţi face lucruri mai mari decât ţi-a îngăduit El să faci. Orgoliul este alimentat de aprecierea celor din jur şi nu mai primeşti nici un cuvânt care nu te glorifică. Atunci te poţi rătăci foarte grav şi iarăşi apare suferinţa. În fine, şi când te îmbol­năveşti, dacă nu înţelegi sensul pedagogic al suferin­ţei, te ridici contra lui Dumnezeu. Toate acestea sunt examene pentru noi, ca să ajungem la Dumnezeu. Şi sunt foarte greu de trecut. De aceea, să nu-i invidiem pe semenii noştri bogaţi şi celebri, căci mari ispite au. Şi să nu lăsăm fără ajutor şi mângâiere bolnavii, pen­tru că, pe lângă sănătatea trupească, le este ameninţată şi cea sufle­tească şi le este, deci, primejduită mântui­rea. [...]

- Ce vreţi să spuneţi prin păcate neştiute?

- Sunt păcate pe care nu realizăm că le facem. O vorbă rea aruncată cuiva sau despre cineva poate pro­voca multă suferinţă, de care să nu ştim. Critica făcută fără dragoste, bârfa sunt dăunătoare din acest punct de vedere. Apoi, un gest sau un act al tău poate avea urmări nebănuite. De exemplu: o tânără care se îm­bracă provocator îi stârneşte pe anumiţi bărbaţi, slabi de fire, să păcătuiască în vreun fel anume, iar păcatele lor sunt şi ale ei. Sau: scrii un articol ori o carte, prin care răneşti pe cineva sau prin care îndemni la păcat... Păcatele făcute de alţii, care au citit acele scrieri şi au crezut în ele, sunt şi ale tale. Pe de altă parte, şi faptele bune ale altora, făcute sub influenţa ta, ţi se socotesc şi ţie. Aşa încât, vedeţi, că nu e indife­rent cum trăim în societate. Fiecare e liber să trăiască aşa cum vrea, dar să nu ne amăgim că modul nostru de viaţă nu are consecinţe asupra noastră şi a altora.

- Părinte, cum poate un om normal, credincios, dar nu neapărat râvnitor, să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu, fără suferinţă?

- Păi, sunt mulţi aşa. Oamenii normali îl cunosc deja pe Dumnezeu. Eu, preotul Vasile, aspir la norma­litate. Normalitatea este o stare înaltă de trăire... Eram odată la o întâlnire cu tinerii ortodocşi, la Mânăstirea Oaşa, la care participa şi actorul Mircea Albulescu. Şi l-am întrebat: "Maestre, câţi oameni mari aţi cunos­cut?". Şi mi-a răspuns aşa: "Orice om bun e un om mare". Pe drept cuvânt. Parafrazându-l, un om nor­mal este un om mare în credinţă. Pentru că nor­ma­litatea presupune să eviţi răul şi să faci binele. Omul care e sensibil la ne­voile şi durerile celor­lalţi şi care caută să-şi ţină inima neîntinată de gân­duri şi trăiri urâte e un om normal, iar normali­tatea este calea lui Dumnezeu. Inima omului normal e cuprinsă de dragostea lui Dumnezeu, chiar fără ca el s-o ştie. Nu e nevoie de lu­cruri extraordinare pen­tru asta. Dumnezeu iubeş­te firescul. Deci, un om ca ăsta îl cunoaşte pe Dum­nezeu. Nu trebuie să i se întâmple lucruri senzaţio­nale pentru asta. Miracu­los este că e un om nor­mal."  
(citiţi aici întregul interviu cu părintele Vasile Ioana, de la Biserica Sf. Nicolae "Dintr-o zi", Bucureşti)


Niciun comentariu:

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS