Oamenii din viaţa mea: Tanti A.

31 octombrie 2015

          Tanti A. are aproape 70 de ani şi a fost prima care ne-a trecut pragul după ce ne-am mutat, cum spune o vorbă, la casa noastră. Divorţată de mai bine de 20 de ani de un bărbat care nu s-a mulţumit s-o înşele, ci a şi bătut-o, a fost nevoită să crească singură un băiat şi-o fată. Dacă stai s-o asculţi, poţi să scrii un roman din spusele sale, chiar dacă nu ştii raportul exact între realitate şi exagerare.
           A muncit cât de mult a putut şi preţuieşte şi-acum banul, căci, susţine ea, fără el nu se poate. În iarnă, cu o săptămână înainte de Naşterea Domnului, se împlinesc trei ani de când i-a murit fata: un cancer descoperit prea târziu. Asta a fost, poate, cea mai grea lovitură pentru tanti A. Cred că nici ziua în care fostul soţ, de multă vreme boschetar, a apărut la uşa ei cu resturile averii nu a fost atât de dificilă ca atunci când a trebuit să îşi înmormânteze fiica. Şi la toate astea se mai adaugă un Parkinson, o osteoporoză, câteva operaţii la coloană şi una sau două la un genunchi, un umăr fracturat şi o încheietură aproape ruptă la acelaşi membru superior.
           Are surori şi un frate care nu sunt în Bucureşti şi un fiu (destul de aproape ca distanţă) care are la rândul său doi băieţi şi timp prea puţin pentru a-i alina mamei durerile şi singurătatea. Nu vrea sau doar nu poate. Din partea fetei are două nepoate, una în clasele primare, dependentă de tată, nici ea n-ajunge s-o vadă cât de des şi-ar dori. Cealaltă, dintr-o altă căsnicie a fiicei lui tanti A., e trecută de 20 de ani şi prea independentă ca să-şi mai aducă aminte că are de ce să-i fie recunoscătoare bunicii... O femeie care, ca şi tanti L., a făcut orice, oricând pentru copii şi nepoţi. Ce-au înţeles ei din toate zbaterile sale şi cu ce vor rămâne după ce tanti A. nu va mai fi, e greu de închipuit. Ştiu doar ce-am învăţat eu în cinci ani de când o cunosc, iar când va pleca dintre noi, copiilor mei le va lipsi mult Tanani - cum îi spunea Matei când abia învăţa să vorbească- şi bunătăţurile sale.

Amintiri din viitor: Ce bine că sunteţi!

30 octombrie 2015

          Vă privesc adeseori jucându-vă. Alteori, când am treabă, vă aud râzând sau certându-vă. Chiar dacă e mică şi încă nu vorbeşte, surioara ta ştie ce vrea. Mă gândesc la voi şi-n timp ce mi se umple sufletul de drag, o umbră de invidie se strecoară încetişor: eu nu am avut cu cine să-mpart copilăria, nu ştiu ce se simte când ai un frate sau o soră. Aşa că respir prin toţi porii aerul vostru frăţesc şi bucuria că vă aveţi. Sclipirea din ochii ei când te vede, felul în care-ţi zâmbeşte cu tot corpul, stilul tău de a o alinta nu se pot compara cu nimic altceva.

Mereu să vă iubiţi aşa, iar dacă vreodată vă veţi înstrăina, sper să aveţi puterea de a vă regăsi!



Găsiţi-vă omul, găsiţi-vă drumul!

29 octombrie 2015



           Uneori e prea târziu, alteori trebuie doar lăsate orgoliile deoparte. Secretul unei relaţii reuşite? Nu cred că e doar unul; important e ca amândoi să iubească şi să-şi dorească să construiască împreună, reţeta de a fi bine în doi vine de la sine când eşti conştient că nu există altă şansă decât un efort comun. În zilele noastre se renunţă prea uşor, se căsătoresc cât de târziu posibil şi divorţează prea facil. Comunică prea puţin (şi-atunci pe facebook sau what's up) sau deloc, îşi doresc să le fie ghicite dorinţele, în loc să vorbească despre aşteptările lor, au interese şi viziuni diferite, dar speră să treacă peste, deşi e clar de la început că sunt diferiţi.
            Adesea nu-şi dau timp să vadă dacă ar putea avea un viitor împreună, ea se mută la el sau el la ea, crezând că asta e soluţia ideală, să se probeze unul pe altul ca pe nişte piese vestimentare. Uneori se dovedeşte a fi bine, de cele mai multe ori, însă, nu e. Pentru că îşi descoperă unul altuia defectele şi, indiferent cât de mici ar fi, realizează că nu pot trece peste. În schimb, încheie relaţia şi trec la o altă căsnicie de probă, crezând că problema a fost întotdeauna la celălalt şi că ei nu au nimic de remediat.
            Alteori, apar terţe persoane în peisaj, cum se întâmplă de obicei când cei doi nu au posibilitatea să stea singuri. Ea i se plânge lui că soacra are un nu ştiu ce şi un nu ştiu cum, el o asigură că mămica lui iubită nu are nimic împotriva ei, ea insistă, îi face capul calendar de câte ori are ocazia şi iată cum se tocesc nervii şi, uşor-uşor, relaţia. Dacă nu ştii exact ce-ţi doreşti de la omul de lângă tine, dacă nu eşti pregătit/ă să-ţi accepţi părţile mai puţin bune şi nişte critici constructive, dacă nu ai intenţii serioase şi vrei doar să-ţi iroseşti viaţa (căci nu cred că se poate numi că trăieşti sau că cineva poate fi fericit că umblă dintr-un om în altul) şi să-ţi îmbogăţeşti palmaresul de cuceriri, dacă nu eşti dispus/ă să laşi de la tine când e cazul, mai bine nu te mai implica! Dă-ţi timp să te refaci după o despărţire, nu începe o altă relaţie ce are şanse să sfârşească la fel ca prima! Nu vă mai mutaţi împreună după primele x întâlniri, nu asta e soluţia magică! Nu vă mai amăgiţi că sunteţi aceiaşi oameni şi după n despărţiri, sufletul nu se poate cârpi la nesfârşit! Sunt lucruri care nu se pot recupera şi care lasă goluri greu de acoperit.

Şi dacă în sfârşit v-aţi găsit peticul, gândiţi-vă că divorţul la notariat nu s-a inventat, că ceea ce aveţi voi e pentru totdeauna şi faceţi în aşa fel încât să fie aşa!

Ce toamnă minunată

mai spune-mi, iubite, o dată
mai spune-mi că sunt frumoasă
cum am fost ca mireasă
acum că avem şi-o fată
mai spune-mi, iubite, o dată!


Creioane colorate

15 octombrie 2015

         O melodie simpatică ce aduce puţină culoare în această toamnă aşa de friguroasă. Iar eu, normal, o dedic cui altcuiva, decât ţie, "radiologului" meu personal! :)

Oamenii din viaţa mea: TL

13 octombrie 2015

          Tanti L. sau TLul, cum o alintăm adesea noi, e omul care m-a primit cu braţele deschise de când i-am călcat prima dată pragul, în calitate de prietenă a viitorului meu soţ. Îi datorez fără doar şi poate îmbucureştenirea mea, întrucât n-a ezitat să mă ia în spaţiu atunci când făceam actele să obţinem împrumut pentru prima casă. Vecină la ţară cu părinţii domnului meu şi gazda lui în capitală, mereu zâmbitoare şi cu o vorbă bună pentru oricine, m-a tratat întotdeauna ca pe un membru al familiei (nu cred că exagerez dacă spun că m-am simţit ca a doua ei fiică). Nu e ortodoxă, dar asta n-a contat, nu ne-a impus niciodată nimic din credinţa sa şi a respectat-o din plin pe-a noastră.
           Femeie blajină, dar hotărâtă, a ajutat pe oricine a avut nevoie fără să stea pe gânduri (cel mai mult pe fiica sa şi în mod necondiţionat) şi şi-a protejat şi-şi protejează în continuare soţul cât de mult. De altfel, rar mi-a fost dat să văd un aşa respect cum am văzut la ei. Privindu-i, nu aveai cum să nu înveţi despre cum să fii un soţ bun sau o soţie devotată.
           Marea sau marile ei dezamăgiri? Pot doar să bănuiesc despre ce e vorba. Viaţa s-a învârtit şi s-a răsucit de aşa manieră încât rareori mai vorbim, dar nimic de suflet, ca altădată. S-a schimbat şi ştiu din pricina cărui eveniment. M-aş da peste cap de trei ori şi m-aş face mai ceva ca Greuceanu, dacă aşa aş putea-o aduce înapoi pe TL de odinioară!
           Oricum, rămâne respectul. Şi dragul. Şi amintirea acelor dimineţi cu aromă de pepene galben şi cu discuţii savuroase, la capătul cărora plecam la muncă plină de elan, pentru a reveni seara, târziu, la o farfurie cu mâncare aburindă...

Detalii

Anii trec...

11 octombrie 2015

           Grădiniţa mea era într-un apartament cu trei camere, la parterul unui bloc. Atât de mulţi copii eram că încăpeam doar în trei grupe: mică, mijlocie şi mare. Grădiniţa lui e într-o clădire cu drepturi depline, ceva mai multe grupe decât pe vremea mea, dar şi "grădinarii" mai mulţi, doar la el sunt 25. Noi stăteam în bănci ca la şcoală, ale lui sunt semirotunde, putând fi unite în formă de cerc pentru activităţile în grup. El are parchet şi mochetă cu Fulger McQueen, are încălţăminte de interior şi alta pentru afară, noi aveam ciment şi stăteam încălţaţi. El are un dulap pe care îl împarte doar cu bunul său prieten, noi aveam un cuier unde ne atârnam toţi gecile şi gentuţele cu mâncarea. Toate jucăriile încăpeau într-o debara în care uneori dădeam buluc vreo doi-trei copii odată. Erau acolo păpuşi care se băgau pe mână, cuburi de construit din lemn şi altele pe care nu mi le mai amintesc. El are o sumedenie de puzzle-uri şi jucării de stimulat inteligenţa şi creativitatea. Noi pictam uneori pe plăci de faianţă şi farfurii, el are fişe de lucru, creioane colorate, plastelină, acuarelă, caiete speciale cu activităţi. El învaţă limba engleză, noi aveam ştiam să vorbim româneşte. Nu aveam tablă (magnetică nici atât) şi nici televizor sau dvd player, nu dormeam acolo pentru că nu exista ideea de program prelungit, nici spaţiu nu ar fi fost pentru un dormitor cu pătuţuri pentru copii. El merge la sala de sport şi-n parcul de lângă grădiniţă, cu nisip şi tobogane din plastic, noi traversam strada, într-un parc asfaltat, cu leagăne de fier. El pleacă la teatru, în viitor poate şi la muzeu sau la grădina zoologică sau botanică, noi nu aveam locuri în care să ne culturalizăm (abia în clasele primare am fost o dată sau de două ori la film, la Casa de Cultură). Când considera că nu suntem cuminţi, doamna ridica tonul şi ne ameninţa că ne dă la palme cu arătătorul (o dată chiar s-a întâmplat, doar atât mi-aduc aminte), a lui are o paletă întreagă de metode disciplinare. El are zilnic mâncare gătită şi diversificată, noi aveam pacheţele de acasă. Pe noi ne ţinea în frâu o singură persoană, el are o doamnă educatoare (cea care contează, de fapt) în tura de dimineaţă, una dup-amiaza şi câte o îngrijitoare. Noi făceam poze băgând capul într-un cerc, până la el s-a inventat photoshopul, avem fotografii magnetizate şi alte accesorii.
             Copil am fost, copil e el, "toate-s vechi şi nouă toate"...

Sfatul zilei: Fii ca tine, fii cum eşti!

Preţuiţi viaţa!

8 octombrie 2015

         Era spre sfârşitul anului 2008, aveam messengerul deschis când am primit un mesaj de la o fostă colegă de facultate cu ajutorul căruia căuta donatori de sânge pentru o prietenă de-a ei (şi ea fostă colegă de facultate de-a mea). Un accident de maşină (şoferul apăsase cam mult pedala de acceleraţie) o lăsase pe această fată fără sora ei şi-o imobilizase la terapie intensivă la spitalul Floreasca din Bucureşti. Despre cât i-a trebuit să-şi revină, fizic şi psihic, nu-mi pot închipui, câtă durere şi câtă suferinţă a trebuit să îndure numai ea ştie...
         05 septembrie 2009. Mă aflam împreună cu viitorul soţ la petrecerea dată în cinstea unui mic proaspăt creştin, la etajul unui local din Mioveni. La parter, o nuntă. S-a furat mireasa. Nimic neobişnuit, nu? că doar nu era prima nuntă cu o astfel de tradiţie! Doar că cel care a furat-o a adus-o înapoi mai mult moartă decât vie, în urma unui accident în care fuseseră implicaţi fix în faţa localului...
         Câteva săptămâni mai târziu avea să fie nunta mea. Semnasem actele la primăria din localitatea soţului, sărbătorisem evenimentul cum se cuvine şi, ca viitoare mireasă, am plecat spre casă, căci aveam programare la coafor. Ţin minte şi acum că era trecut de ora unu ziua, stăteam în dreapta şoferului, când mi-a sunat telefonul. O colegă de serviciu, singura care putea să ajungă la nuntă, plecase din Bucureşti împreună cu prietenul ei şi tocmai intraseră pe autostradă. La un moment dat, după zgomotele auzite în timpul discuţiei şi lipsa ei de reacţie, mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva. Un şofer, în încercarea de a-i depăşi, le-a agăţat maşina şi i-a făcut să se răstoarne într-un şanţ. Mi-a stat inima. Aveam mustrări de conştiinţă crezând că era ea la volan şi că nu ar fi trebuit să mă sune. M-am mai calmat când mi-a spus că prietenul ei conducea, dar mi-am revenit cu greu în ziua aia, deşi m-a sunat până şi şefa să mă asigure că e totul bine, colega mea şi prietenul ei erau în siguranţă, nu păţiseră nimic. Orice comentarii ulterioare referitoare la cum a fost sau nu petrecerea de după cununia religioasă au pierit gândindu-mă cum ar fi fost dacă cei doi nu ar fi scăpat teferi în urma accidentului.
         După aproape un an de zile, în august 2010, eram la un ştrand, în staţiunea Herculane. Soţul a primit un apel telefonic ce l-a lăsat cu ochii în lacrimi şi pe mine fără cuvinte. Un fost coleg de-al său de serviciu - reputat inginer electronist din Cîmpulung şi totodată omul care a pus bazele reţelei de televiziune şi internet a omului de afaceri Gheorghe Pristavu- murise într-un accident rutier, în drum spre mare... Şoferul maşinii în care se afla adormise la volan din cauza oboselii, a pierdut controlul automobilului şi a intrat pe contrasens, izbindu-se de o autoutilitară...
       Ce m-a făcut să scriu despre asta e foarte recent şi personal şi nu pot aşterne în cuvinte. Întâmplări din trafic sunt destule de povestit, în unele am fost implicaţi cu tot cu copiii în maşină şi doar prezenţa de spirit a domnului meu ne-a salvat de la ciocniri mai mult sau mai puţin grave. Ce vreau să spun: nu fiţi teribilişti în trafic! Tot acolo ajungeţi (sau nu, dacă în graba voastră încălcaţi reguli de circulaţie şi-i mai implicaţi şi pe alţii de lângă voi)! Aveţi răbdare, fiţi prudenţi, fiţi atenţi! Măcar voi, dacă alţii nu-s! Nu vă urcaţi obosiţi la volan sau ameţiţi de băutură, reflexele adorm şi ele odată cu voi! Dacă nu vă simţiţi în stare să conduceţi o maşină (sunteţi emotivi, n-aveţi răbdare, sunteţi temători sau mai ştiu eu ce altă slăbiciune aveţi), staţi la locul vostru, există şi mijloace de transport în comun! Nu vă bateţi cu pumnul în piept că sunteţi mari şi tari şi nu vă daţi peste cap să obţineţi un permis pe care-l veţi folosi doar ca să intraţi în spital sau ca să-i spitalizaţi pe alţii (în cel mai fericit caz, dacă se poate spune aşa)! Şi dacă totuşi îl obţineţi, fiţi responsabili! Nu e posibil să cobori de pe Craiovei (în Piteşti, pentru cunoscători), să trebuiască să intri într-un sens giratoriu şi să loveşti o maşină pentru că n-ai ştiut la ce semafor să te uiţi! Sau să depăşeşti pe dreapta, ca să-i tai faţa unui şofer şi să intri pe linia de tramvai, că n-ai răbdare să mergi în coloană...

          PREŢUIŢI VIAŢA! Pe-a voastră şi pe-a celor din jur!

Cine are ochi, să vadă

1 octombrie 2015

          Astăzi gîndurile îmi sunt de-a valma şi sunt toate şansele ca şi postarea să pară incoerentă. Pentru că sunt multe lucruri care se întâmplă şi care mă preocupă, unele mai noi, altele mai vechi, mereu aceleaşi, dar totuşi altele. De la însemnarea Ralucăi despre stilou  mi-am adus aminte că aveam o listă întreagă de subiecte ce aşteptau să-şi găsească loc în câteva postări. N-a fost timp, nici acum nu e prea mult, nici de povestit, nici de argumentat cu surse, aşa că voi fi cât de poate de obiectivă într-o mare subiectivitate.
          Pentru că Raluca vorbea despre cum nu mai folosim stiloul, cu asta voi începe. Mi se pare tragic faptul că tot mai multe state americane şi inclusiv unele din nordul Europei au ales să renunţe la scrisul de mână în şcoli. Cum tot tragică mi se existenţa televizoarelor în creşe şi grădiniţe, dar şi a tabletelor şi calculatoarelor în mâinile copiilor. Să mai zic despre a face sau nu religie la şcoală, să mai vorbesc despre faptul că educaţia sexuală ar trebui să fie un capitol pentru părinţi şi copii acasă, nu de impus ca materie şcolară sau, mai rău, disciplină pe băncile grădiniţelor? Să mai menţionez despre legile astea pe care unii le visează noaptea şi ziua vor să le dea spre aplicare, despre cum ar trebui sau nu să vacinăm pentru că vin imigranţii peste noi şi trebuie, brusc, să creştem rata imunităţii îngrădind accesul la educaţie al celor care nu se încadrează în norme? Sau să vorbesc despre acea dirigintă a unui băiat de clasa a 8-a care-i terorizează mama ameninţând-o că-i va exmatricula copilul, dacă refuză vaccinul de anul acesta? Ba nu, mai bine să spun despre cum e să suni la 112 şi cum poliţia apare în 10 minute, dar ambulanţa nu pleacă de la sediu nici după oră, mai ales dacă urgenţa e pensionată şi are peste 60 de ani. Dă-i încolo de pensionari, că nu  mai produc pentru ţară, ce ne mai pasă de ei? Hai mai bine să ne bem cafeaua şi să mai dăm un like pe Facebook!
          Trăim vremuri grele, urâte, de o moralitate îndoielnică. Am impresia (care pe zi ce trece devine certitudine) că interesul e să ne prostească de mici, că doar de-asta vor să scoată scrisul de mână şi să introducă laptopul pe post de stilou şi hârtie. La fel şi cu uitatul la televizor în creşe şi grădiniţe: cu cât mai mici sunt copiii, cu cât se uită mai mult, cu atât mai bine, materialul e tocmai bun de stricat, că doar nu ne mai trebuie vreun geniu sau măcar vreun om inteligent, greu de manipulat şi înghiţit prostii pe bandă. Ştiu foarte bine că resursele sunt finite, că populaţia globului e tot mai mare, că în România (chiar zilele astea citeam într-un articol pe site-ul ştirilor PRO TV) numărul persoanelor cu vârsta peste 65 de ani e mai mare decât cel al copiilor de până-n 14 ani, dar, oameni dragi, puţin respect pentru viaţă! Nu poţi să laşi un om suferind să aştepte două ore o salvare, e strigător la cer! Nu poţi să-i impui un părinte să-şi vaccineze copilul, ba să-l mai şi pedepseşti sub diverse forme, acuzându-l de "rele tratamente aplicate minorului", când el tocmai pentru binele pruncului alege să nu-l imunizeze! Nu poţi să spui că e nepriceput medical, de parcă toţi cei care aleg să vaccineze au prea mult habar de medicină! Sunt atâţia medici împotriva vaccinurilor, toţi sunt nebuni, n-au studiat la rândul lor cot la cot cu ceilalţi?
           Cum poate un doctor să recomande imunizarea împotriva tuberculozei în cazul unui bebeluş de câteva zile care face tratament cu antibiotic? De ce părinţii care nu vaccinează trebuie pedepsiţi, iar în cazul în care copilul păţeşte ceva în urma unui vaccin, nu e tras nimeni la răspundere? Să se vorbească şi despre victimele vaccinurilor, despre toţi cei care s-au îmbolnăvit sau au murit în urma lor şi apoi fiecare să decidă în dreptul lui!
           Ne plângem de analfabeţi, dar în loc să creem condiţii pentru şcolarizare, încercăm să o condiţionăm. Scoatem scrisul de mână, îi învăţăm cu laptopul şi tableta şi apoi avem pretenţia ca bieţii copii să crească oameni, nu roboţi. Preferăm să deprindă nişte automatisme decât să-şi dezvolte normal structurile creierului. În ritmul acesta, încercând să luăm ce ni se pare bun din curtea vecinilor, vom ajunge ca în unele ţări din nordul Europei, unde copiii sunt luaţi de lângă părinţi la cel mai mic plânset, pe motiv că dacă plânge, înseamnă că mama sau tata nu sunt în stare să-i crească şi e mai bine să fie daţi în grija statului. Sau vom ajunge să numărăm cazurile de suicid din rândul adolescenţilor, pentru că orice tentativă de a le impune limite într-un fel sau altul va fi considerat agresiune...
          Corectitudine politică, toleranţă, unitate în diversitate, globalizare, progres, sat global... Un om căruia i se fură mintea şi mai ales sufletul nu mai e om. Dacă ne vom face că nu vedem, că nu ne pasă, consecinţele vor fi pe măsură şi orice reacţie de-atunci încolo va fi târzie!
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS