Ofuri noi sau despre cum am devenit insensibilă

15 septembrie 2015

          Cu toate că am de onorat o leapşă de la Ema, nu despre asta voi scrie în cele de urmează. E o perioadă în care strâng multe ofuri, multe plânsete, nemulţumiri, nedumeriri, de-ale mele sau de-ale altora. Viaţa nu e perfectă, nu e nici roz sau nici chiar gri, cum îmi spunea cineva cândva, viaţa e aşa cum o vedem noi, cum ne-o dorim, cum ne-o facem. Părinţeala e şi ea parte din viaţă şi totodată un subiect sensibil şi un teren minat când începi să discuţi despre copii, teorii şi teoreme ale diversificării, creşterii, lăsatului la creşă sau la grădiniţă. Dar în perioada asta e mai mult ca oricând despre cele din urmă, despre copii care plâng când sunt lăsaţi cu îngrijitoarea/ educatoarea, care nu mănâncă sau nu dorm sau se trezesc noaptea pentru că visează urât. Iar părinţii şi-ar da viaţa ca mogâldeaţa lor să nu treacă prin aşa ceva. Numai că toate astea sunt inevitabile, iar dacă tu ca tată sau ca mamă nu-i dai copilului şansa să se adapteze, să vadă ce înseamnă creşa, grădiniţa, şcoala, dacă tu nu ai încredere în el că va trece peste perioada asta şi apoi îi va fi foarte bine, dacă te stresezi şi te panichezi înainte să-l vezi cum reacţionează, răspunsul piticului va fi pe măsură şi în loc să aibă o acomodare cât de cât uşoară, îi va fi foarte greu.
             Zilele astea m-am conturat într-un soi de mamă insensibilă printre prietenele mele care şi-au dus pentru prima dată copiii la grădiniţă şi asta mai ales pentru că eu sunt călită, ştiam ce reacţii poate avea, ştiam ce va urma. Pentru ele e sfârşitul lumii. Şi nu spun că nu le înţeleg, doar am trecut şi eu pe aici în urmă cu câţiva ani când am început să-l duc pe Matei la creşă. Cunosc toate sentimentele de vinovăţie, de nepregătire (mai mult a ta decât a lui), senzaţia că-l abandonezi, că nu-i va păsa nimănui dacă va mânca, dacă va plânge, dacă va dormi, le ştiu pe toate. Dar dacă am învăţat ceva în toţi aceşti ani de când băieţelul meu face parte din sistem, e că trebuie să-i oferi încredere copilului. Cât de negre ţi-ar fi temerile, lui nu trebuie să-i arăţi asta, trebuie să-l încurajezi şi să-l ajuţi să înţeleagă ce i se întâmplă. Nu a mâncat astăzi? Nu-i nimic, va mânca mâine. A plâns foarte rău după ce ai plecat? E absolut normal să fie aşa, şi pentru tine, ca părinte şi pentru el, o mână de om. Azi a plâns foarte tare, mâine va plânge la fel sau poate mai puţin, dar dacă tu nu-i oferi şansa să-ţi demonstreze că se poate acomoda, va fi cu-adevărat greu pentru toţi.
             Plânge Matei? Cum să nu plângă, după atâta perioadă în care a stat cu noi toţi acasă (de la 1 august creşa intra în vacanţă, noi nu l-am mai dus de pe la jumătatea lui iulie, iar de ieri a început grădiniţa) şi era liber să facă orice, oricând (bine, nu chiar orice şi oricand, dar oricum nu ca la grădiniţă)? Dar asta nu înseamnă că stau cu telefoane peste telefoane la educatoare şi cu gândul că dacă nu doarme, dacă nu mănâncă! Pentru că ştiu că dincolo de acel "nu-mi place la grădiniţă" e mai mult decât pare la prima vedere. Pentru că atunci când am fost să-l iau acasă mi-a arătat cu mândrie desenul lui de pe peretele pe care l-a aşezat doamna, pentru că stând de vorbă cu el descopăr că de fapt s-a jucat, a mâncat, a dormit. Aşa că la următoarea afirmaţie de genul "nu vreau să merg la grădiniţă" ştiu că nu e chiar aşa, dar că e normal să mai vrea acasă, nu e uşor pentru el să se acomodeze din nou unui program, altor colegi, unei alte doamne. Dar îi dau şansa să o facă, pentru că ştiu că vor veni şi zilele în care voi trage de el la propriu să meargă acasă şi el va spune "dar vreau să mai stau la grădi!"
              Aşadar, pentru toţi cei care treceţi printr-o astfel de perioadă de acomodare, aveţi răbdare! Iubiţi-i, îmbrăţişaţi-i, încurajaţi-i şi apoi daţi-le drumul! Nu vor păţi nimic! Poate că nu vor fi nicăieri trataţi ca acasă, dar oferiţi-le ocazia să se poată descurca! Şi dacă după n şanse tot nu vi se pare că era momentul pentru asta, mai lăsaţi-i să stea acasă, dacă aveţi posibilitatea. Dar aveţi mereu în gând faptul că, odată şi-odată, tot va veni clipa să le daţi drumul de lângă voi! Nu ştiu de ce, dar am impresia că în ciuda accesului la informaţie, în ciuda atâtor progrese, tendinţa e să devenim din ce în ce mai protectivi şi nu sunt convinsă că asta e în avantajul copiilor noştri!

6 comentarii:

EmaPirciu spunea...

Ce-mi place subiectul acesta! Incearca doar sa iti imaginezi ce va fi cand micul print va deveni Fat Frumos si va fugi dupa Ileana Cosanzeana fix cand mami lui acum deja batrana ii va face din nou chiftelutele lui preferate din soia si legume bio :)
Am citit atatea articole pe bloguri cum ca la gradi copilul nu va manca bine, ca mancarea e grasa, are carne (?!), si alte din astea. M-am cam crucit. Sunt de acord cu evolutia, cu modificarea dietei in unele gradinite care inca mai functioneaza ca in 1800, dar de aici si pana la gradi cu masa bio si germeni de soia e o strada cam lunga si stramba. Cum spui si tu, copilul trebuie sa se adapteze, pentru ca va veni vremea cand nu va mai dori sa faca doar cum spune mami si va experimenta de nebun. Daca nu e obisnuit sa aiba limita in toate, va trece prin momente de cumpana poate inainte de vreme. Pentru ca asta le lipseste copiilor azi: o limita. Parintii sunt acum intr-o extrema, care clar nu le poate oferi copiilor lectia echilibrului. Florin mananca la McDonald's. Ii place. Avem insa o regula care spune ca nu se poate intampla mai des de o data sau de doua ori pe luna. Pentru ca nu voi putea sa desfiintez fast food ul din toate orasele prin care va trece el in viata doar ca sa fiu sigura ca va alege sa manance sanatos. De curand i-am dat voie sa guste si Cola. Inca nu pot sa il las liber la carbogazoase, ca mi-e teama ca au prea mult zahar, dar incerc sa ii dau voie sa mai guste din cand in cand. Nu exista retete, dar trebuie sa deschidem ochii si sa vedem in perspectiva. Copiii nostri nu pleaca de langa noi deocamdata, ci doar merg la scoala/gradi, de unde se intorc mai stresanti decat erau la plecare. Dar raman tot acasa deocamdata. Nu zboara, abia scot capul din cuib.

Raluca Nicula spunea...

Cred ca aveam nevoie sa citesc asta. Descopar, usor-usor, ca exista viata si dupa gradinita :)

Crengu spunea...

voi cu mc.ul, noi cu bomboanele,fiecare varsta cu tentatiile si, cum spui si tu,limitele ei.

Crengu spunea...

exista viata dupa orice, trebuie doar sa ne dam voie sa o avem, sa eliminam eventualele sentimente de vinovatie. te imbratisez, stiu ca ai nevoie!

Adelina spunea...

Ema ceea ce explici tu sunt extreme. Respectiv mâncăruri grase cu carne sau opusul - masă bio și germeni de soia. Nu văd unde e echilibrul aici. Eu de ex. nu mă agit dacă mănâncă la grădiniță carne (deși acasă nu prea gătesc cu carne, mai rar așa). Ideea e să fie carnea aceea gătită normal. Fără rântaș, prăjeli peste prăjeli...
Ce să zic, poate sunt o ciudată printre oameni normali. Nu i-am dat Mc niciodată. Nici cola. Nici noi nu mâncăm și bem așa ceva. Dar mai luăm f. rar pizza din oraș sau alte celea, de-astea a mâncat. :)).
Referitor la soia, să știi că e mai nesănătoasă decât carnea (provoacă dereglări hormonale și alte celea). Așa că dacă ai vrut să fii ironică, trebuia să alegi alt exemplu. :)

Apreciez blogul Crenguței așa că nu mă lansez în discuții inutile și interminabile.

Crengu spunea...

Ade, nici al meu n.a gustat tot ce spune Ema, el nici daca.i fac pizza acasa nu se atinge de ea, ce sa mai zic de cea cumparata? Baiatul Emei e mult mai mare decat picii nostri, poate ca la 10, 11 ani (sa.mi fie rusine ca nu mai stiu cati ani are Florin) o sa guste si al meu cola, mc, vom vedea si el cu ce pretentii va veni. Nu.ti face griji pt discutiile create, pe mine nu ma deranjeaza, puteti discuta cat vreti, in tonuri civilizate, ca si pana acum. :-)

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS