Reverie

29 septembrie 2015

          


Acolo unde timpul a învăţat să aibă răbdare, unde oamenii zâmbesc şi se privesc în ochi fiecare, unde lucrurile mici şi gesturile mărunte au valoare, acolo unde nimeni nu se uită strâmb pentru că te porţi drept, unde visele prind aripi să zboare, iar gândurile spre împlinire aleargă călare, acolo unde totu-i verde şi nu plin de betoane, unde păsările cântă şi sufletele au culoare, acolo e un loc unde inima tresaltă şi mintea se pierde în zare... acolo, doar acolo timpul a învăţat să aibă răbdare... 


să fie Raiul oare?

Arc peste timp

căci ce am fi fără vise...



Despre efectele negative ale tabletelor şi smartphone-urilor asupra copiilor şi tinerilor

4 ani cât tot atâtea clipe

27 septembrie 2015


         
Nu ştiu pe unde s-au dus atâţia ani. Zilele astea am încercat să fac un efort de memorie. Am constatat că nu mai ştiu toate nopţile nedormite, nici de colici, nici din alte motive. Timpul a lăsat în urmă doar zâmbete şi bucurii, emoţiile primei alăptări, dar şi a celei din urmă; primei zile de creşă, care a fost grea pentru toţi, i se opune acum prima zi de grădiniţă. Te privesc şi mă minunez cât de repede şi mult ai crescut, cât de iute îţi merge mintea şi cum ne laşi, de multe ori, fără replică, de ajungem să bufnim în râs, în loc să ne supărăm pe tine.

          Creşti, copile, creşti şi sper în viaţă să-ţi fie bine! Şi-atunci când poate greu va fi, cu braţele deschise te vom primi! 
La mulţi ani, băieţel drag!
Zboară vesel şi sănătos!

Tot despre noi

26 septembrie 2015

sau un altfel de "la mulţi ani împreună, domnul meu!"

Eu nu mi-am aparţinut decât uneori, 
atunci când închideam ochii şi gândeam la tine.
Unii credeau că mă cunosc mai bine,
dar nu prea-şi puteau acorda amintirile.
Aşa că trecutul meu a rămas rătăcit undeva, la un colţ de stradă.
Acolo, într-o căsuţă îmbătrânită de vreme,
am învăţat prima dată să zbor.
Între timp, tocmai primii mei oameni mi-au frânt aripile
de mii de ori,
iar eu am adunat cioburile
şi le-am lipit într-un puzzle imperfect.
Şi am rămas aşa, aşteptând să treacă
durerea nepotrivirii pieselor.
Când ne-am întâlnit,
aveam la activ vreo câteva retuşuri,
minţi nepotrivite încercaseră să mă
repare cumva.
Tu doar ai întins sufletul spre mine
şi ai suflat din inimă
pulberea desăvârşirii,
iar coasta ta stângă recunoscându-mă,
mie şi ţie m-a redat
şi-atunci am învăţat să-mi aparţin cu adevărat.


Tema de la Ema

18 septembrie 2015

1. De când scrii? 
          Pe blogger din 2008. În lumea virtuală, de pe la sfârşitul lui 2007, când îmi făcusem un blog pe platforma Yahoo 360. Altfel, am mai scris în jurnale, de prin gimnaziu până pe la începutul facultăţii, în diverse oracole şi caiete de amintiri, un articol răzleţ într-un an de liceu care a apărut într-un cotidian din Piteşti, prin revistele şcolare ba o poezie, ba un articolaş, în presă, pe partea de online a unui cotidian naţional vreun an de zile, până i-au pus capăt zilelor (ziarului în toate formele).
         Când încă scriam versuri constant, mă bântuia un gând să le aşez într-un volum, între timp mi-a mai venit mintea la cap. Felicitări cui reuşeşte să trăiască din scris! Mi-ar fi plăcut să am atâta inspiraţie şi creativitate încât să scot volume pe banda rulantă, n-a fost să fie, mă mulţumesc cu ceea ce am şi încerc să împart şi altora din ceea ce (cred că) am de oferit pe această cale.

2. Ce îţi doreai să te faci "când vei fi mare"?
         La grădiniţă, la această întrebare spuneam că vreau să mă fac doctoriţă. Era ceva normal printre fetiţe şi pentru mama, de altfel. La liceu, contrar dorinţelor ei, am trecut ca prime opţiuni filologie şi istorie, iar spre final informatică şi chimie-biologie. Cam tot pe atunci m-am prins că vreau să fiu jurnalist, visam multe la vremea aceea, prin clasa a XII-a am cochetat cu ideea de traducător pe care, totuşi, am abandonat-o pentru măreţul meu ideal de gazetar. După ce, la un examen, un profesor mi-a pus aceeaşi întrebare, am descoperit că vreau să mă fac om. Nu e mult, cum spunea o fostă colegă de liceu, sunt doar două litere.

3. Care este în scris tema ta favorită?
         În operele marilor scriitori existau teme, motive, la mine sunt doar idei, gânduri, dorinţe...

4. Cărţile-pe hârtie sau electronice? Argumente.
         Fără niciun dubiu pe hârtie. Pentru că oricât de la îndemână mi-ar fi variantele electronice, tot mai bine urmăresc şi rumeg un text aşezat frumos pe-o pagină palpabilă. Doar gândul de a sta într-un hamac sau într-un balansoar pe prispa unei case, cu o carte bună în mână şi-o ciocolată caldă sau o limonadă lângă bate orice e-book de pe orice laptop, tabletă sau smartphone.

5. Ce meserie ţi-ai alege dacă ai lua-o de la capăt?
         Aceeaşi. Chiar dacă ştiu că pot face orice altceva, pentru că m-am reprofilat fără măcar să îndrăznesc să cred că mă voi descurca în alt domeniu decât cel studiat în facultate.

6. Ce bloguri îţi plac?
         Cele pe care le am în lista de bloguri. Nu prea mai am timp de explorări virtuale, ca să mai adaug altele.

7. De care împlinire te bucuri cel mai mult până acum?
          De familie. Ar mai fi şi altele de spus, dar sunt mai personale.

8. Ce carte ai recomanda, indiferent de anotimp?
         Biblia. Pentru cărţi nu există anotimpuri, orice merge citit oricând, iar dacă mai aduce şi un plus în suflet şi în minte, cu atât mai mult.

9. Pe cine nominalizezi la acest premiu?
         Contează câte nominalizări fac? Pe Ioana, Adelina, Ştefan, Raluca şi d-na Gina.

Adevărurile zilei

Cel care zâmbeşte în loc să se înfurie va fi întotdeauna mai puternic! (proverb japonez)

***
"Dacă chiar vreţi un tur al celor mai negre impulsuri ale voastre, atunci faceţi copii; şi asta vă va pune în legătură cu cele mai incontrolabile şi regretabile impulsuri ale voastre." (Michael Thompson-"Crescându-l pe Cain)

***
Nu există test de cultură generală mai complex şi mai dur decât cel la care te supune propriul copil cu întrebările sale. (din experienţa mea de zi cu zi)

Ofuri noi sau despre cum am devenit insensibilă

15 septembrie 2015

          Cu toate că am de onorat o leapşă de la Ema, nu despre asta voi scrie în cele de urmează. E o perioadă în care strâng multe ofuri, multe plânsete, nemulţumiri, nedumeriri, de-ale mele sau de-ale altora. Viaţa nu e perfectă, nu e nici roz sau nici chiar gri, cum îmi spunea cineva cândva, viaţa e aşa cum o vedem noi, cum ne-o dorim, cum ne-o facem. Părinţeala e şi ea parte din viaţă şi totodată un subiect sensibil şi un teren minat când începi să discuţi despre copii, teorii şi teoreme ale diversificării, creşterii, lăsatului la creşă sau la grădiniţă. Dar în perioada asta e mai mult ca oricând despre cele din urmă, despre copii care plâng când sunt lăsaţi cu îngrijitoarea/ educatoarea, care nu mănâncă sau nu dorm sau se trezesc noaptea pentru că visează urât. Iar părinţii şi-ar da viaţa ca mogâldeaţa lor să nu treacă prin aşa ceva. Numai că toate astea sunt inevitabile, iar dacă tu ca tată sau ca mamă nu-i dai copilului şansa să se adapteze, să vadă ce înseamnă creşa, grădiniţa, şcoala, dacă tu nu ai încredere în el că va trece peste perioada asta şi apoi îi va fi foarte bine, dacă te stresezi şi te panichezi înainte să-l vezi cum reacţionează, răspunsul piticului va fi pe măsură şi în loc să aibă o acomodare cât de cât uşoară, îi va fi foarte greu.
             Zilele astea m-am conturat într-un soi de mamă insensibilă printre prietenele mele care şi-au dus pentru prima dată copiii la grădiniţă şi asta mai ales pentru că eu sunt călită, ştiam ce reacţii poate avea, ştiam ce va urma. Pentru ele e sfârşitul lumii. Şi nu spun că nu le înţeleg, doar am trecut şi eu pe aici în urmă cu câţiva ani când am început să-l duc pe Matei la creşă. Cunosc toate sentimentele de vinovăţie, de nepregătire (mai mult a ta decât a lui), senzaţia că-l abandonezi, că nu-i va păsa nimănui dacă va mânca, dacă va plânge, dacă va dormi, le ştiu pe toate. Dar dacă am învăţat ceva în toţi aceşti ani de când băieţelul meu face parte din sistem, e că trebuie să-i oferi încredere copilului. Cât de negre ţi-ar fi temerile, lui nu trebuie să-i arăţi asta, trebuie să-l încurajezi şi să-l ajuţi să înţeleagă ce i se întâmplă. Nu a mâncat astăzi? Nu-i nimic, va mânca mâine. A plâns foarte rău după ce ai plecat? E absolut normal să fie aşa, şi pentru tine, ca părinte şi pentru el, o mână de om. Azi a plâns foarte tare, mâine va plânge la fel sau poate mai puţin, dar dacă tu nu-i oferi şansa să-ţi demonstreze că se poate acomoda, va fi cu-adevărat greu pentru toţi.
             Plânge Matei? Cum să nu plângă, după atâta perioadă în care a stat cu noi toţi acasă (de la 1 august creşa intra în vacanţă, noi nu l-am mai dus de pe la jumătatea lui iulie, iar de ieri a început grădiniţa) şi era liber să facă orice, oricând (bine, nu chiar orice şi oricand, dar oricum nu ca la grădiniţă)? Dar asta nu înseamnă că stau cu telefoane peste telefoane la educatoare şi cu gândul că dacă nu doarme, dacă nu mănâncă! Pentru că ştiu că dincolo de acel "nu-mi place la grădiniţă" e mai mult decât pare la prima vedere. Pentru că atunci când am fost să-l iau acasă mi-a arătat cu mândrie desenul lui de pe peretele pe care l-a aşezat doamna, pentru că stând de vorbă cu el descopăr că de fapt s-a jucat, a mâncat, a dormit. Aşa că la următoarea afirmaţie de genul "nu vreau să merg la grădiniţă" ştiu că nu e chiar aşa, dar că e normal să mai vrea acasă, nu e uşor pentru el să se acomodeze din nou unui program, altor colegi, unei alte doamne. Dar îi dau şansa să o facă, pentru că ştiu că vor veni şi zilele în care voi trage de el la propriu să meargă acasă şi el va spune "dar vreau să mai stau la grădi!"
              Aşadar, pentru toţi cei care treceţi printr-o astfel de perioadă de acomodare, aveţi răbdare! Iubiţi-i, îmbrăţişaţi-i, încurajaţi-i şi apoi daţi-le drumul! Nu vor păţi nimic! Poate că nu vor fi nicăieri trataţi ca acasă, dar oferiţi-le ocazia să se poată descurca! Şi dacă după n şanse tot nu vi se pare că era momentul pentru asta, mai lăsaţi-i să stea acasă, dacă aveţi posibilitatea. Dar aveţi mereu în gând faptul că, odată şi-odată, tot va veni clipa să le daţi drumul de lângă voi! Nu ştiu de ce, dar am impresia că în ciuda accesului la informaţie, în ciuda atâtor progrese, tendinţa e să devenim din ce în ce mai protectivi şi nu sunt convinsă că asta e în avantajul copiilor noştri!

Din lumea celor care nu cuvântă (I)

Dintr-o răsuflare

12 septembrie 2015

E-atâta suferinţă în lumea asta, Doamne!
Ţi-o spun, deşi Tu ştii cum sunt ai Tăi copii!
Cum judecă şi mint şi fură şi înşeală
şi piatră nesfârşită fac dintr-o vorbă goală!
Cum îşi las' baltă pruncii şi îşi ucid părinţii,
de plâng de prin icoane de chin şi jale sfinţii!
Cum n-au răbdare azi, nici mâine sau poimâine,
cum îşi urăsc vecinul că are-n plus o pâine!
Cum tinereţea-şi pierd prin faptele deşarte, 
uitând că bătrâneţea în suflet le răzbate!
Cum dau fetele totul pe-o noapte de amor
pentru băiatul care rămâne-un voiajor!
Cum mamele au uitat că ele sunt datoare
să pună-n oameni noi principii şi onoare,
că trebuie să-şi asume şi relele şi bune,
de multe ori plecându-şi genunchii-n rugăciune!
E-atâta suferinţă în lumea asta, Doamne
şi milă mi-e de om când conştiinţa doarme!
(27.08.2015)
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS