Declarație

26 august 2015

               Ce bine că ești, ce mirare că sunt, ce bucurie că dragostea e și o declarație la malul mării, sub răsărit de soare, ce fericire că nu e ca un val de trecătoare!

Amintiri din viitor: Uneori, nu aduce ceasul ce aduce anul

22 august 2015

        
   În urmă cu un an, ne pregăteam pentru botezul tău. Erai un ghem de om cu miros de lapte, într-un wrap, la pieptul meu. Astăzi ești o fetiță umblăreață, cu un frățior agitat ca o apă minerală. Uneori, noaptea, între două treziri de-ale tale, vă privesc: o fetiță liniștită sau învolburată ca marea și un băiețel efervescent. Pe el îl cuprind greu acum cu mâinile amândouă, pe tine încă te mai pot înghesui lângă inima mea.
          
         
           
                  Pe cât de mari vă faceți, pe atât de mică rămân. Doar sufletul meu se frământă și dospește odată cu voi.

     

Undeva departe

Dialog la nivel înalt

17 august 2015

”-Căldură mare, monșer!
-Acum ce vrei și tu, doar suntem la mare! Mai bine șezi blând, ne face poză!”
Constanța, iulie 2015

Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni

16 august 2015

              Sunt, uneori, acele momente în care mă uit la ceas, dar nu văd ora și mă mai uit o dată, dar tot nu rețin pentru multă vreme acele câteva cifre banale. Câteodată mă copleșesc gândurile, oboseala, evenimentele zilnice și-mi pare că nu știu pe unde fuge timpul. Când mă întâlnesc prin oraș cu câte cineva cu care am copilărit, fiecare părinte la rândul său, am impresia că doar am închis o clipă ochii și atunci s-au întâmplat atâtea. Dar au trecut ani întregi și totuși parcă toate au fost ieri. Din nou o frază îmi răzbate sufletul și mintea ca un laitmotiv rătăcit prin adâncuri: ”Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.”
              Și iarăși nu mă mai miră nimic, nici oamenii fără copii și fără studii în domeniu care dau sfaturi gratuite ca și cum ar deține adevărul absolut, nici prieteniile de-o viață care la un moment dat au intrat în pauză, sfârșindu-se când ar fi trebuit să se reia, nici veșnicul război dintre soacre și nurori (ce bine că la mine nu-i valabil!) Ce păcat că unii aleg să-și petreacă scurtul popas pe pământ căutând numai bârna din ochiul celuilalt, aruncându-și vorbe urâte, purtându-se ca și cum ei ar merita totul și alții doar resturi; de parcă lumea asta ar trebui să fie plină numai de regi și regine, de oameni în posturi de director, cu buzunarele pline și sufletele goale!
              Nu doar recunoștința a ajuns să crească în valea uitării, dar și modestia, bunul simț, cinstea. Închid ochii, trag aer în piept și sper că atunci când îi voi deschide iar totul va fi doar o părere...

La mulți ani, copilă dragă!

15 august 2015

         
           




          Pentru că ”Miriam” a fost singurul nume care ni s-a lipit iremediabil de suflet atunci când am aflat că vom avea fetiță! Și-mi doresc să-ți fie viața măcar pe jumătate la fel de frumoasă și însemnată pe cât ți-e numele



Suntem cât de fericiți decidem să fim!

11 august 2015

             ”Cei mai mulți oameni se gândesc la fericire ca la o chestiune egoistă: ”Vreau să fiu fericit – și vreau să fiu fericit pentru mine”. Aș vrea să sugerez că, de fapt, fericirea este, de departe, mai mult decât o dorință egoistă. De fapt, ea este o obligație morală. Știu că cei mai mulți oameni nu s-au gândit niciodată la fericire în felul acesta. O bună parte din viață nici eu n-am facut-o. Credeam că fericirea, și mai ales căutarea ei, era ceva ce ține doar de fiecare în parte. Dar nu e așa.
               Dacă ești sau nu fericit, și mai ales, dacă te comporți sau nu ca om fericit are legatură cu altruismul, nu cu egoismul, pentru că ține de cum afectezi viețile celor din jurul tău. Și asta face din fericire o problemă de morală. Întrebați pe oricine care a fost crescut de un parinte nefericit dacă fericirea este sau nu o chestiune morală și vă asigur că răspunsul va fi ”da”. Nu este deloc plăcut să fii crescut de un părinte nefericit sau să fii căsătorit cu o persoană nefericită sau să fii părintele unui copil nefericit sau să lucrezi cu un coleg nefericit.
               Fericirea noastră îi afectează pe ceilalți profund. Din acest motiv, fericirea este o obligație morală. Suntem obligați, din punct de vedere moral, măcar să acționăm ca fiind cât de fericiți se poate – chiar dacă nu ne simțim fericiți. Oamenii nu trebuie să se lase conduși de sentimente, deoarece nu felul în care ne simțim îi afectează pe ceilalți, ci modul în care acționăm.  O stare de spirit proastă poate fi foarte bine asemănată cu o respirație urât-mirositoare. De ce ne spălăm pe dinți de mai multe ori pe zi? Nu doar din rațiuni de igienă, ci și pentru că vrem să avem o respirație plăcută pentru oricine intră în contact cu noi. Același lucru este valabil și când vine vorba de starea noastră de spirit. O dispoziție proastă ar trebui privită exact ca pe o respirație urât-mirositoare. De ce să îmi provoci mie un disconfort? Sau de ce să îti provoc eu ție un disconfort? Nu e deloc corect. De asta trebuie să acționăm ca fiind cât de fericiți se poate, cât de des se poate. Și aproape oricine poate face asta. Indiferent cât de nefericit te poți simți într-un anumit moment, poți și trebuie să iei o decizie despre cum te vei comporta. Poate că nu putem controla să ne simțim triști sau fericiți, dar suntem liberi să decidem dacă vom arăta celor din jur o mină veselă sau una tristă.
             Asta nu înseamnă că nu ne împărtășim sentimentele și emoțiile cu prietenii cei mai apropiați sau cu partenerul de viață. Bineînțeles că o putem face: ”Știi? Sunt foarte trist. Am avut o problemă la muncă astăzi. Am o problemă în căsnicie. Am o problemă cu copilul. Am probleme cu părinții.” Dar nu trebuie să provoci, cu nefericirea ta, o stare proastă celor din jur. Asta e cu totul altă poveste. Toți avem capacitatea să controlăm felul în care ne exprimăm, indiferent cum ne-am simți. Vă pot demonstra. Imaginați-vă că cineva se comportă urât cu partenerul de viață, iar în acel moment cineva sună la ușă. Ați observat vreodată cât de frumos se va purta această persoană cu noul-venit? Cum de a fost posibil ca – într-o secundă – acea persoană să treacă de la a se purta mizerabil cu partenerul de viață la a acționa cordial față de noul-venit? Evident, putem să ne controlăm dispozițiaSau ce spuneți de alt exemplu? Să zicem că sunteți, cronic, într-o stare de spirit neplăcută și v-aș oferi zece mii de dolari pe săptămână să nu mai fiți într-o dispoziție proastă. Credeți că asta v-ar face să vă schimbați dispoziția? Eu cred că da.
             Și, dacă e să fiu sincer, avem chiar și puterea  de a modifica felul în care ne simțim, nu doar modul în care acționăm. Abraham Lincoln a spus odată că suntem cât de fericiți decidem să fim. Și asta e ceea ce ar trebui să decidem. Să fim fericiți este bine pentru noi și este ceea ce datorăm și celor care există în viețile noastre. Să devii fericit este de fapt o consecință a faptului că te comporți ca și cum ai fi fericit: cu cât ne exprimăm mai mult ca fiind fericiți, cu atât devenim mai fericiți. Credem că acțiunile noastre sunt determinate de sentimentele pe care le avem. Dar avem puterea să obținem exact opusul – să ne construim sentimentele în funcție de acțiunile pe care le întreprindem. Ar trebui ca felul în care ne comportăm să ne influențeze sentimentele mai mult decât permitem sentimentelor sa ne influenteze comportamentul.
              Deci, da, într-adevăr avem o obligație morală să fim fericiți sau, măcar, să acționăm ca și cum am fi. Cei fericiți fac lumea un loc mai bun, în timp ce nefericiții o fac mai rea. Fericirea este o chestiune foarte importantă. Lincoln avea dreptate, suntem cât de fericiți decidem să fim: e timpul să luăm această decizie.” (De ce să fim fericiți-Denis Prager, Prager University, sursa)

Despre (re)încărcarea bateriilor

8 august 2015

          Când mi-e greu, de oboseală, de frustrare, de neputință, încerc să-mi reîncarc bateriile. Și-atunci răsfoiesc o carte (filă cu filă sau online, în funcție de timpul liber) sau dau o raită prin pozele de pe telefon. Ocazie cu care e imposibil să nu găsesc măcar un motiv pentru a zâmbi și a mă detensiona. De data asta am găsit vreo trei și le-am expus mai jos.
          Și așa mi-am amintit cum vremea trece, copiii cresc și, vorb-aceea, ”nu e timp pentru zăbavă” sau pentru văitat că ”vaaai, uite ce-am obosit acum!” Nu, înapoi pe metereze, oboseala vine și pleacă, copilăria nu așteaptă nici ea și trebuie să le fie frumoasă!



De pe plaiuri argeșene

6 august 2015

         Se întâmplă uneori, mai ales vara, să schimb locația și să mă întorc fix de unde am plecat. De fiecare dată când ajung pe plaiuri argeșene, dar mai ales în fostul meu oraș, mă încearcă sentimente ciudate. Și asta mai cu seamă când îmi văd copiii zburdând pe unde cândva copilăream eu. Nostalgie? Poate, a trecut cam repede timpul, s-au schimbat multe. Orașul mai ales, e cu iz de metropolă; dar mie tot strâmt îmi vine, deci din acest punct de vedere totu-i la fel.
         Piticilor le place: parcuri pe alese, fântâni pentru bălăceală, porumbei de alergat, așa că, măcar pentru ei, fac din nou uitate motivele pentru care mi-am dorit să plec și ne bucurăm împreună de tot ce se poate. Dacă mă vedeți zburdând printre un băiețel și-o fetiță, să nu mă ocoliți gândind că am dat în mintea copiilor! Revin cât ai zice pește în lumea monotonă a oamenilor mari!
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS