Pe final de an

21 decembrie 2015

          Am obosit. După un sfârşit de săptămână istovitor, în care m-am simţit neputincioasă (şi impresia n-a trecut), după un an solicitant, cu lucruri şi dorinţe puse în cui, cu vorbe nespuse, cu... multe.
          Ultima postare. Din an. Sau în general. Nu am habar. Ştiu doar ce urmează în anul ce vine şi câte mai am de învăţat. Aşa că vă doresc şi vouă ce îmi doresc şi mie: răbdare, răbdare, răbdare! Şi încă o dată... răbdare! Şi putere şi sănătate şi toate cele de folos!

Mânca-v-ar raiul!

Colind

13 decembrie 2015

*autor Radu Gyr 
 
 A venit și-aici Crăciunul
 Să ne mângâie surghiunul.
 Cade alba nea
 Peste viața mea.
 Peste suflet ninge.
 Cade alba nea
 Peste viața mea
 Care-aici se stinge.
 
 Tremură albastre stele
 Peste lacrimile mele.
 Dumnezeu de sus
 în inimi ne-a pus
 Numai lacrimi grele.
 Dumnezeu de sus
 în inimi ne-a pus
 Pâlpâiri de stele...
 
 Numai casa mea posacă
 A'mpietrit sub promoroacă.
 Stăm în bezna grea,
 Pentru noi nu-i stea,
 Cerul nu s-aprinde.
 Pentru sgribuliti
 îngerii grăbiți
 Nu aduc colinde.
 
 O Iisuse împărate,
 Iartă greșeli și păcate.
 Vin de-nchizi ușor
 Rănile ce dor,
 Visul ni-l descuie.
 Noi Te-om aștepta,
 Căci pe crucea Ta
 Stăm bătuți în cuie.
 
 Maica Domnului Curată,
 Ad'o veste minunată,
 înflorească-n prag
 Zâmbetul Tău drag
 Ca o zi cu soare.
 Zâmbetul Tău drag
 L-așteptăm în prag,
 Noi, din închisoare.
 
 Peste fericiri apuse,
 Tinde mila Ta Iisuse.
 Cei din închisori
 Te așteaptă-n zori,
 Pieptul lor suspină.
 Cei din închisori
 Te așteaptă-n zori
 Să le-aduci lumină.

Viitorul începe azi

11 decembrie 2015

          Uneori privesc cerul



şi rămân aşa, minunându-mă, cu capul în palme. 
             Apoi, inevitabil, zăresc ciorile


şi alte păsări în zbor


şi-mi dau seama că sunt atât de mică, încât nu voi zbura niciodată ca ele. Dar apoi revin asupra gândului şi realizez că sunt atât de mare, încât pot ajunge oriunde vreau, cu gândul, cu inima. Şi-n unele zile agitate, când liniştea mea e departe, când haosul din jur şi din mine pare prea mult ca să-i pot face faţă, dau peste câte-o melodie şi câte un clip care mă fac, măcar cu sufletul, să mă aşez pe un fotoliu, să respir adânc, să-mi pun un zâmbet pe chip şi să-mi aduc aminte că totul este trecător; stă doar în puterea mea să fac ordine în mine, dacă vreau ca toate să fie la locul lor. De mine depinde să văd urâtul sau frumosul, să mă mânii şi să reacţionez ca atare sau să surâd şi să mă bucur. Şi totul începe azi, când pot să stau eu cu mine, să-mi fac senin în adâncuri...

Distracţie de fete

10 decembrie 2015

dintr-o zi de noiembrie ploioasă şi vântoasă, ca să zic aşa.

Goana după baloane de săpun



şi-apoi un dans în două (a se citi cu ea în braţe) după o întâmplătoare (cineva a complotat sigur :)) ) melodie de la radio

Şi dacă n-ai fi existat...

3 decembrie 2015

un altfel de "la mulţi ani, dragul meu! cu trecerea anilor, ca şi vinul, devii tot mai aromat!" 

O dimineaţă parcă din altă viaţă

Noi suntem români!

1 decembrie 2015

          La mulţi ani, România! La mulţi ani, români, oriunde aţi fi!

producţiile micului grădinar

Nu ne place ploaia!

26 noiembrie 2015

            Vremea asta ne ţine în casă vrem-nu vrem; nici eu, nici pitica din dotare nu suntem încântate, dar ne conformăm măcar până mai stă ploaia, măcar până nu mai bate vântul.
             Ieri am avut lecţie deschisă la grădinar, de-acum "românaş" cu diplomă, tema fiind inspirată de Ziua Naţională a României. Numai la spiritul de patriotism nu m-am gândit, făcând gimnastică şi colorând cot la cot cu piticimea! Dar a fost interesant să observ şi să particip la câteva din activităţile grupei, să văd şi eu cum se comportă domnişorul când nu e acasă şi cum reuşeşte un singur om să ţină în frâu 20 şi ceva de copilaşi. Concluzia e că e omuleţul se transformă când e cu alţii de vârsta lui şi la fel se întâmplă cu toţi, nu doar cu al meu. Nu vorbesc neapărat de instinctul de turmă, contează foarte mult şi cine e la catedră. Din acest punct de vedere, a nimerit cum nu se poate mai bine. El mereu întreabă când merge la şcoală, aşa că vom vedea dacă şi atunci va fi tot la fel de roz situaţia.
             Până una-alta, plouă, plouă, plouă, ce melancolie... şi s-asculţi cum bate vântul, ca să parafrazez poetul... Sfârşit de noiembrie, vine decembrie, o lună a bucuriei şi a miracolelor. Pentru că da, ele se întâmplă chiar şi atunci când nu avem ochi pentru ele. Poate dacă am privi mai des în noi şi mai puţin la bârnele celorlalţi, poate dacă am ridica mai des privirea spre cer şi spre ceea ce ne înconjoară, poate dacă am înţelege şi am accepta că suntem mici şi nu totul stă în puterea noastră, lucrurile ar curge mai lin şi cu ceva mai multă linişte în suflete...
           

Sfatul zilei

Să ne mai hrănim şi sufletul!

17 noiembrie 2015

"Mai mult, în căutarea adevărului, cea mai mare problemă este sinceritatea. Pentru că de multe ori adevărul este disconfortant, atunci unii îl evită și preferă să se auto-amăgească. Fac asta fără să-și dea seama, cumva implicit, nu explicit. Nu-și definesc auto-amăgirea ca să nu devină conștienți de ea. Dacă devii conștient de ea, nu te mai poți minți. Dacă te minți la modul conștient îți dai seama că te minți. Există și o stare mincinoasă a omului. […] Iar simțurile au o putere de a genera gânduri, au această abilitate de a-și urmări interesul. Atunci, își fac lobby pentru a-și satisface propriul interes, având capacitatea de persuasiune și manipulare a gândirii omului.

Când un om nu-și mai controlează simțurile, acestea aproape că se autonomizează, se iau în vedere pe ele însele și exercită o presiune asupra gândirii. Cer justificare și satisfacere, justificarea iraționalității până la urmă, a unei stări pătimașe. Sunt foarte multe gânduri deghizate, ele sunt ceva dar vor să se prezinte ca fiind altceva. Până la urmă, rațiunea omului e o zonă de nisipuri mișcătoare în care n-are un control foarte exact, foarte precis.

- Cum priviți fenomenul Facebook?

- Toate acestea le asociez unei noțiuni, îi numesc hoții de timp. Sunt cei care îți fură timpul. Și cred că este suficient, pentru că timpul pe care-l trăim îl asimilăm, așa cum asimilăm aerul pe care-l respirăm și mâncarea pe care o digerăm. La fel asimilăm și timpul. Timpul petrecut într-un fel sau în altul schimbă componența ființei noastre.

Cine controlează timpul sau petrecerea lui controlează într-un final dezvoltarea personalității unei persoane. Când ți se fură timpul sau ți se sugerează, persuasiv, un anumit mod de a ți-l petrece, în tot acel interval tu ești modelat într-o anumită direcție.


Este greu să reziști la seducția curiozității. În momentul în care ai o cantitate de timp liber e mult mai ușor să-l consumi în curiozități. În acel interval tu consumi. E mult mai greu să petreci timpul nu consumând, ci producând, să convertești timpul în valoare. Produci în momentul în care, în loc să consumi curiozități, citești sau aprofundezi, studiezi, sau te rogi, sau lucrezi.


Acum există mulți hoți de timp, care îți fură câte un pic sau un pic mai mult, în fiecare zi, și care astfel îți reduc timpul de viață. Ajungem în fiecare zi să trăim cu 2-3 ore mai puțin, ore în care efectiv stai și consumi, adică pur și simplu stai.


Omului îi este dat timpul pentru a ajunge undeva, pentru a parcurge o distanță sau un drum care-l duce spre menirea sa. Dacă te oprești din acest drum, dacă nu-l înțelegi, e ca și cum ai intra în ceață și te-ai rătăci. Nu mai știi unde, nu mai știi încotro, nu mai ai puncte cardinale și busolă, nu mai ajungi la destinație.


Aș putea spune că foarte mulți oameni își ratează menirea prin faptul că nu înțeleg, o dată, că au o destinație și, după aceea, că li se fură timpul pe care-l au la dispoziție pentru a înainta către acea destinație.


În momentul în care ți se schimbă petrecerea timpului, începi să te modelezi într-o altă direcție; cumva, pe orice cale mergi, calea te modelează pe tine, și ajungi să fii altcineva. Nu ajungi să te regăsești pe tine, ajungi să trăiești cu o identitate de împrumut. Nu mai reușești să-ți găsești propria identitate, după care să stabilești o relație cu alte identități bine definite.


E o identitate de împrumut, compusă din clișee, și o susții pe aia în existență. Ajungi, practic, outsiderul propriei vieți, perifericul propriei vieți, să fii un cerșetor în propria-ți viață, care subzistă cu firimiturile care cad de la masa stăpânului, adică identitatea de împrumut. Ea e cea care trebuie hrănită și slujită.


- Pe 24 august 2015, Facebook a depă
șit în premieră pragul de un miliard de utilizatori pe zi.

- Nu știu cât de evitabilă sau inevitabilă este socializarea, dar, îmi aduc aminte că, atunci când nu aveam telefon mobil, mi se mai făcea dor de câte o persoană.


Acum, când orice persoană este la o distanță de un click, nici nu ți se mai face dor, nici nu te întâlnești cu acea persoană în mod real. Nu mai simți dorul, nu mai simți nici prezența, nici absența persoanei.


Totul s-a mutat într-o zonă de improvizație a relației. Nu mai trăiești relația la modul profund. Înainte era și dorul, și bucuria întâlnirii. Acum nu te mai bucuri de acea întâlnire pentru că abia ai schimbat un mesaj, cu câteva minute înainte.

- Valul de refugiați din Orient a generat situații dramatice. Se ridică din nou ziduri între oameni. Sunt multe voci care vorbesc despre o amenințare pentru lumea creștină.

- Ar fi foarte important să înțelegem că orice credință generează o societate sau, cum zicea cineva, orice filosofie se verifică în sociologie. Și atunci, oamenii care sunt animați de o anumită credință, colectivitatea lor, va genera un anumit tip de societate, și numai acel tip de societate, indiferent de loc.


Gândirea omului, viziunea sa asupra existenței se traduce într-un anumit mod de viață, într-un anumit mod de a fi. Cei care vin se vor coagula ca niște comunități care, în măsura în care își vor trăi credința, vor clădi un anumit tip de societate. Nu poți să faci abstracție de aceste lucruri. Să nu crezi că tu le vei putea impune societatea ta, viziunea ta asupra existenței. Asta se va întâmpla numai dacă își vor schimba credința, dar altfel nu.


În legea musulmană este legiferat totul, începând de la adresare, la relație, la gesturi. Fiecare detaliu al vieții este legiferat, este introdus într-o legislație musulmană. Nici comportamentul, nici îmbrăcămintea nu sunt opțiuni personale, ci sunt legiferate, ca orice detaliu al vieții. Dacă sunt serioși, nu vor putea renunța la mentalitățile lor."  (citiţi aici
întregul interviu cu părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oaşa)


                                                                   **********

"De curând, am mers la un bolnav de cancer pulmo­nar aflat în fază terminală, un bărbat de 50 de ani. Şi prima lui întrebare a fost: "De ce mi-a făcut Dumne­zeu asta?". L-am întrebat, la rându-mi: "Ce-au spus medicii?". "Că m-am îmbolnăvit pentru că fumez două pachete de ţigări pe zi, de la vârsta de 14 ani". "Şi-atunci, Dumnezeu ce legătură are cu boala dvs?".

- Dar nu doar suferinţele fizice ne îndeamnă spre Dumnezeu, ci şi suferinţele sufleteşti, care ne poartă, şi ele, în pragul disperării.

- Dumnezeu le îngăduie ca să ne salveze. E o me­todă pedagogică. Nu ar fi nevoie de suferinţă, dacă nu ar exista păcatul. E ca şi cu un copil care nu-şi ascultă părintele şi, din acest motiv, ajunge în necaz. Nu pă­rin­tele este vinovat că acel copil nu i-a ascultat cuvân­tul şi s-a pus în pericol. Şi la cine aleargă copilul să-l ajute? La părinţii pe care nu i-a luat în seamă. Când necazul depăşeşte posibilităţile umane, cerem ajutor de Sus. Precum ne spune şi psalmistul David: "Toate necazurile, Doamne, la Tine m-au adus". La bine, omul uită de Dumnezeu, la greu, când se vede nepu­tincios, îi cere ajutorul.

- Suferinţa este, deci, un examen. Dar ea nu-i întoarce pe toţi cu faţa la Dumnezeu.

- Aşa este. Nu toţi cei încercaţi se în­torc la Dum­nezeu. Unii se supără pe El, ba se întorc împo­triva Lui. Însă vor trage conse­cinţele. Din pers­pec­tivă du­hov­nicească, în a­ceas­tă lume, cel mai greu de gestionat sunt bogăţia, gloria şi boala. Fără o re­laţie vie cu Dumne­zeu, când ai bani mulţi, devii sus­pi­ci­os, ţi se pare că toată lumea îţi vrea răul, te autoizo­lezi, te înnegurezi, suferi şi poţi face mari pă­cate pornind de la această stare. Când ai faimă şi suc­ces, dacă nu eşti bine aşezat în credinţă, crezi că tu eşti "dumnezeu" şi că poţi face lucruri mai mari decât ţi-a îngăduit El să faci. Orgoliul este alimentat de aprecierea celor din jur şi nu mai primeşti nici un cuvânt care nu te glorifică. Atunci te poţi rătăci foarte grav şi iarăşi apare suferinţa. În fine, şi când te îmbol­năveşti, dacă nu înţelegi sensul pedagogic al suferin­ţei, te ridici contra lui Dumnezeu. Toate acestea sunt examene pentru noi, ca să ajungem la Dumnezeu. Şi sunt foarte greu de trecut. De aceea, să nu-i invidiem pe semenii noştri bogaţi şi celebri, căci mari ispite au. Şi să nu lăsăm fără ajutor şi mângâiere bolnavii, pen­tru că, pe lângă sănătatea trupească, le este ameninţată şi cea sufle­tească şi le este, deci, primejduită mântui­rea. [...]

- Ce vreţi să spuneţi prin păcate neştiute?

- Sunt păcate pe care nu realizăm că le facem. O vorbă rea aruncată cuiva sau despre cineva poate pro­voca multă suferinţă, de care să nu ştim. Critica făcută fără dragoste, bârfa sunt dăunătoare din acest punct de vedere. Apoi, un gest sau un act al tău poate avea urmări nebănuite. De exemplu: o tânără care se îm­bracă provocator îi stârneşte pe anumiţi bărbaţi, slabi de fire, să păcătuiască în vreun fel anume, iar păcatele lor sunt şi ale ei. Sau: scrii un articol ori o carte, prin care răneşti pe cineva sau prin care îndemni la păcat... Păcatele făcute de alţii, care au citit acele scrieri şi au crezut în ele, sunt şi ale tale. Pe de altă parte, şi faptele bune ale altora, făcute sub influenţa ta, ţi se socotesc şi ţie. Aşa încât, vedeţi, că nu e indife­rent cum trăim în societate. Fiecare e liber să trăiască aşa cum vrea, dar să nu ne amăgim că modul nostru de viaţă nu are consecinţe asupra noastră şi a altora.

- Părinte, cum poate un om normal, credincios, dar nu neapărat râvnitor, să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu, fără suferinţă?

- Păi, sunt mulţi aşa. Oamenii normali îl cunosc deja pe Dumnezeu. Eu, preotul Vasile, aspir la norma­litate. Normalitatea este o stare înaltă de trăire... Eram odată la o întâlnire cu tinerii ortodocşi, la Mânăstirea Oaşa, la care participa şi actorul Mircea Albulescu. Şi l-am întrebat: "Maestre, câţi oameni mari aţi cunos­cut?". Şi mi-a răspuns aşa: "Orice om bun e un om mare". Pe drept cuvânt. Parafrazându-l, un om nor­mal este un om mare în credinţă. Pentru că nor­ma­litatea presupune să eviţi răul şi să faci binele. Omul care e sensibil la ne­voile şi durerile celor­lalţi şi care caută să-şi ţină inima neîntinată de gân­duri şi trăiri urâte e un om normal, iar normali­tatea este calea lui Dumnezeu. Inima omului normal e cuprinsă de dragostea lui Dumnezeu, chiar fără ca el s-o ştie. Nu e nevoie de lu­cruri extraordinare pen­tru asta. Dumnezeu iubeş­te firescul. Deci, un om ca ăsta îl cunoaşte pe Dum­nezeu. Nu trebuie să i se întâmple lucruri senzaţio­nale pentru asta. Miracu­los este că e un om nor­mal."  
(citiţi aici întregul interviu cu părintele Vasile Ioana, de la Biserica Sf. Nicolae "Dintr-o zi", Bucureşti)


La mulţi ani, Mateiule!

16 noiembrie 2015

Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei
       



    Pentru noi, postul şi bucuria Naşterii Domnului încep cu onomastica ta. Apoi, curg alte şi alte aniversări, lunile noiembrie şi decembrie sunt destul de pline şi, bineînţeles speciale. 
          Să ne trăieşti, copile drag, să fii sănătos şi voios!

          La mulţi ani, Mateilor, oriunde aţi fi!

Proză tomnatică

13 noiembrie 2015

          E-o toamnă senină şi caldă în cartier.
          Soarele ne îmbie să ieşim din cutii case, mângâindu-ne cu razele sale.
          Vântul suflă alene printre crengile copacilor.
          Frunzele-ngălbenite de vreme abia ating covorul multicolor aşternut pe asfalt.
          Căţeii zburdă pe lângă stăpânii lor, pisicile torc prin grădini, pe lângă blocuri, porumbeii îşi sting setea într-o baltă lângă şantier - "duceam lipsă" de zgomote şi betoane.
          Parcurile freamătă de copii, în suflete tremură speranţa...

Doar aşa se aude mai încet răul de pe Pământ...

Oamenii din viaţa mea: Tanti A.

31 octombrie 2015

          Tanti A. are aproape 70 de ani şi a fost prima care ne-a trecut pragul după ce ne-am mutat, cum spune o vorbă, la casa noastră. Divorţată de mai bine de 20 de ani de un bărbat care nu s-a mulţumit s-o înşele, ci a şi bătut-o, a fost nevoită să crească singură un băiat şi-o fată. Dacă stai s-o asculţi, poţi să scrii un roman din spusele sale, chiar dacă nu ştii raportul exact între realitate şi exagerare.
           A muncit cât de mult a putut şi preţuieşte şi-acum banul, căci, susţine ea, fără el nu se poate. În iarnă, cu o săptămână înainte de Naşterea Domnului, se împlinesc trei ani de când i-a murit fata: un cancer descoperit prea târziu. Asta a fost, poate, cea mai grea lovitură pentru tanti A. Cred că nici ziua în care fostul soţ, de multă vreme boschetar, a apărut la uşa ei cu resturile averii nu a fost atât de dificilă ca atunci când a trebuit să îşi înmormânteze fiica. Şi la toate astea se mai adaugă un Parkinson, o osteoporoză, câteva operaţii la coloană şi una sau două la un genunchi, un umăr fracturat şi o încheietură aproape ruptă la acelaşi membru superior.
           Are surori şi un frate care nu sunt în Bucureşti şi un fiu (destul de aproape ca distanţă) care are la rândul său doi băieţi şi timp prea puţin pentru a-i alina mamei durerile şi singurătatea. Nu vrea sau doar nu poate. Din partea fetei are două nepoate, una în clasele primare, dependentă de tată, nici ea n-ajunge s-o vadă cât de des şi-ar dori. Cealaltă, dintr-o altă căsnicie a fiicei lui tanti A., e trecută de 20 de ani şi prea independentă ca să-şi mai aducă aminte că are de ce să-i fie recunoscătoare bunicii... O femeie care, ca şi tanti L., a făcut orice, oricând pentru copii şi nepoţi. Ce-au înţeles ei din toate zbaterile sale şi cu ce vor rămâne după ce tanti A. nu va mai fi, e greu de închipuit. Ştiu doar ce-am învăţat eu în cinci ani de când o cunosc, iar când va pleca dintre noi, copiilor mei le va lipsi mult Tanani - cum îi spunea Matei când abia învăţa să vorbească- şi bunătăţurile sale.

Amintiri din viitor: Ce bine că sunteţi!

30 octombrie 2015

          Vă privesc adeseori jucându-vă. Alteori, când am treabă, vă aud râzând sau certându-vă. Chiar dacă e mică şi încă nu vorbeşte, surioara ta ştie ce vrea. Mă gândesc la voi şi-n timp ce mi se umple sufletul de drag, o umbră de invidie se strecoară încetişor: eu nu am avut cu cine să-mpart copilăria, nu ştiu ce se simte când ai un frate sau o soră. Aşa că respir prin toţi porii aerul vostru frăţesc şi bucuria că vă aveţi. Sclipirea din ochii ei când te vede, felul în care-ţi zâmbeşte cu tot corpul, stilul tău de a o alinta nu se pot compara cu nimic altceva.

Mereu să vă iubiţi aşa, iar dacă vreodată vă veţi înstrăina, sper să aveţi puterea de a vă regăsi!



Găsiţi-vă omul, găsiţi-vă drumul!

29 octombrie 2015



           Uneori e prea târziu, alteori trebuie doar lăsate orgoliile deoparte. Secretul unei relaţii reuşite? Nu cred că e doar unul; important e ca amândoi să iubească şi să-şi dorească să construiască împreună, reţeta de a fi bine în doi vine de la sine când eşti conştient că nu există altă şansă decât un efort comun. În zilele noastre se renunţă prea uşor, se căsătoresc cât de târziu posibil şi divorţează prea facil. Comunică prea puţin (şi-atunci pe facebook sau what's up) sau deloc, îşi doresc să le fie ghicite dorinţele, în loc să vorbească despre aşteptările lor, au interese şi viziuni diferite, dar speră să treacă peste, deşi e clar de la început că sunt diferiţi.
            Adesea nu-şi dau timp să vadă dacă ar putea avea un viitor împreună, ea se mută la el sau el la ea, crezând că asta e soluţia ideală, să se probeze unul pe altul ca pe nişte piese vestimentare. Uneori se dovedeşte a fi bine, de cele mai multe ori, însă, nu e. Pentru că îşi descoperă unul altuia defectele şi, indiferent cât de mici ar fi, realizează că nu pot trece peste. În schimb, încheie relaţia şi trec la o altă căsnicie de probă, crezând că problema a fost întotdeauna la celălalt şi că ei nu au nimic de remediat.
            Alteori, apar terţe persoane în peisaj, cum se întâmplă de obicei când cei doi nu au posibilitatea să stea singuri. Ea i se plânge lui că soacra are un nu ştiu ce şi un nu ştiu cum, el o asigură că mămica lui iubită nu are nimic împotriva ei, ea insistă, îi face capul calendar de câte ori are ocazia şi iată cum se tocesc nervii şi, uşor-uşor, relaţia. Dacă nu ştii exact ce-ţi doreşti de la omul de lângă tine, dacă nu eşti pregătit/ă să-ţi accepţi părţile mai puţin bune şi nişte critici constructive, dacă nu ai intenţii serioase şi vrei doar să-ţi iroseşti viaţa (căci nu cred că se poate numi că trăieşti sau că cineva poate fi fericit că umblă dintr-un om în altul) şi să-ţi îmbogăţeşti palmaresul de cuceriri, dacă nu eşti dispus/ă să laşi de la tine când e cazul, mai bine nu te mai implica! Dă-ţi timp să te refaci după o despărţire, nu începe o altă relaţie ce are şanse să sfârşească la fel ca prima! Nu vă mai mutaţi împreună după primele x întâlniri, nu asta e soluţia magică! Nu vă mai amăgiţi că sunteţi aceiaşi oameni şi după n despărţiri, sufletul nu se poate cârpi la nesfârşit! Sunt lucruri care nu se pot recupera şi care lasă goluri greu de acoperit.

Şi dacă în sfârşit v-aţi găsit peticul, gândiţi-vă că divorţul la notariat nu s-a inventat, că ceea ce aveţi voi e pentru totdeauna şi faceţi în aşa fel încât să fie aşa!

Ce toamnă minunată

mai spune-mi, iubite, o dată
mai spune-mi că sunt frumoasă
cum am fost ca mireasă
acum că avem şi-o fată
mai spune-mi, iubite, o dată!


Creioane colorate

15 octombrie 2015

         O melodie simpatică ce aduce puţină culoare în această toamnă aşa de friguroasă. Iar eu, normal, o dedic cui altcuiva, decât ţie, "radiologului" meu personal! :)

Oamenii din viaţa mea: TL

13 octombrie 2015

          Tanti L. sau TLul, cum o alintăm adesea noi, e omul care m-a primit cu braţele deschise de când i-am călcat prima dată pragul, în calitate de prietenă a viitorului meu soţ. Îi datorez fără doar şi poate îmbucureştenirea mea, întrucât n-a ezitat să mă ia în spaţiu atunci când făceam actele să obţinem împrumut pentru prima casă. Vecină la ţară cu părinţii domnului meu şi gazda lui în capitală, mereu zâmbitoare şi cu o vorbă bună pentru oricine, m-a tratat întotdeauna ca pe un membru al familiei (nu cred că exagerez dacă spun că m-am simţit ca a doua ei fiică). Nu e ortodoxă, dar asta n-a contat, nu ne-a impus niciodată nimic din credinţa sa şi a respectat-o din plin pe-a noastră.
           Femeie blajină, dar hotărâtă, a ajutat pe oricine a avut nevoie fără să stea pe gânduri (cel mai mult pe fiica sa şi în mod necondiţionat) şi şi-a protejat şi-şi protejează în continuare soţul cât de mult. De altfel, rar mi-a fost dat să văd un aşa respect cum am văzut la ei. Privindu-i, nu aveai cum să nu înveţi despre cum să fii un soţ bun sau o soţie devotată.
           Marea sau marile ei dezamăgiri? Pot doar să bănuiesc despre ce e vorba. Viaţa s-a învârtit şi s-a răsucit de aşa manieră încât rareori mai vorbim, dar nimic de suflet, ca altădată. S-a schimbat şi ştiu din pricina cărui eveniment. M-aş da peste cap de trei ori şi m-aş face mai ceva ca Greuceanu, dacă aşa aş putea-o aduce înapoi pe TL de odinioară!
           Oricum, rămâne respectul. Şi dragul. Şi amintirea acelor dimineţi cu aromă de pepene galben şi cu discuţii savuroase, la capătul cărora plecam la muncă plină de elan, pentru a reveni seara, târziu, la o farfurie cu mâncare aburindă...

Detalii

Anii trec...

11 octombrie 2015

           Grădiniţa mea era într-un apartament cu trei camere, la parterul unui bloc. Atât de mulţi copii eram că încăpeam doar în trei grupe: mică, mijlocie şi mare. Grădiniţa lui e într-o clădire cu drepturi depline, ceva mai multe grupe decât pe vremea mea, dar şi "grădinarii" mai mulţi, doar la el sunt 25. Noi stăteam în bănci ca la şcoală, ale lui sunt semirotunde, putând fi unite în formă de cerc pentru activităţile în grup. El are parchet şi mochetă cu Fulger McQueen, are încălţăminte de interior şi alta pentru afară, noi aveam ciment şi stăteam încălţaţi. El are un dulap pe care îl împarte doar cu bunul său prieten, noi aveam un cuier unde ne atârnam toţi gecile şi gentuţele cu mâncarea. Toate jucăriile încăpeau într-o debara în care uneori dădeam buluc vreo doi-trei copii odată. Erau acolo păpuşi care se băgau pe mână, cuburi de construit din lemn şi altele pe care nu mi le mai amintesc. El are o sumedenie de puzzle-uri şi jucării de stimulat inteligenţa şi creativitatea. Noi pictam uneori pe plăci de faianţă şi farfurii, el are fişe de lucru, creioane colorate, plastelină, acuarelă, caiete speciale cu activităţi. El învaţă limba engleză, noi aveam ştiam să vorbim româneşte. Nu aveam tablă (magnetică nici atât) şi nici televizor sau dvd player, nu dormeam acolo pentru că nu exista ideea de program prelungit, nici spaţiu nu ar fi fost pentru un dormitor cu pătuţuri pentru copii. El merge la sala de sport şi-n parcul de lângă grădiniţă, cu nisip şi tobogane din plastic, noi traversam strada, într-un parc asfaltat, cu leagăne de fier. El pleacă la teatru, în viitor poate şi la muzeu sau la grădina zoologică sau botanică, noi nu aveam locuri în care să ne culturalizăm (abia în clasele primare am fost o dată sau de două ori la film, la Casa de Cultură). Când considera că nu suntem cuminţi, doamna ridica tonul şi ne ameninţa că ne dă la palme cu arătătorul (o dată chiar s-a întâmplat, doar atât mi-aduc aminte), a lui are o paletă întreagă de metode disciplinare. El are zilnic mâncare gătită şi diversificată, noi aveam pacheţele de acasă. Pe noi ne ţinea în frâu o singură persoană, el are o doamnă educatoare (cea care contează, de fapt) în tura de dimineaţă, una dup-amiaza şi câte o îngrijitoare. Noi făceam poze băgând capul într-un cerc, până la el s-a inventat photoshopul, avem fotografii magnetizate şi alte accesorii.
             Copil am fost, copil e el, "toate-s vechi şi nouă toate"...

Sfatul zilei: Fii ca tine, fii cum eşti!

Preţuiţi viaţa!

8 octombrie 2015

         Era spre sfârşitul anului 2008, aveam messengerul deschis când am primit un mesaj de la o fostă colegă de facultate cu ajutorul căruia căuta donatori de sânge pentru o prietenă de-a ei (şi ea fostă colegă de facultate de-a mea). Un accident de maşină (şoferul apăsase cam mult pedala de acceleraţie) o lăsase pe această fată fără sora ei şi-o imobilizase la terapie intensivă la spitalul Floreasca din Bucureşti. Despre cât i-a trebuit să-şi revină, fizic şi psihic, nu-mi pot închipui, câtă durere şi câtă suferinţă a trebuit să îndure numai ea ştie...
         05 septembrie 2009. Mă aflam împreună cu viitorul soţ la petrecerea dată în cinstea unui mic proaspăt creştin, la etajul unui local din Mioveni. La parter, o nuntă. S-a furat mireasa. Nimic neobişnuit, nu? că doar nu era prima nuntă cu o astfel de tradiţie! Doar că cel care a furat-o a adus-o înapoi mai mult moartă decât vie, în urma unui accident în care fuseseră implicaţi fix în faţa localului...
         Câteva săptămâni mai târziu avea să fie nunta mea. Semnasem actele la primăria din localitatea soţului, sărbătorisem evenimentul cum se cuvine şi, ca viitoare mireasă, am plecat spre casă, căci aveam programare la coafor. Ţin minte şi acum că era trecut de ora unu ziua, stăteam în dreapta şoferului, când mi-a sunat telefonul. O colegă de serviciu, singura care putea să ajungă la nuntă, plecase din Bucureşti împreună cu prietenul ei şi tocmai intraseră pe autostradă. La un moment dat, după zgomotele auzite în timpul discuţiei şi lipsa ei de reacţie, mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva. Un şofer, în încercarea de a-i depăşi, le-a agăţat maşina şi i-a făcut să se răstoarne într-un şanţ. Mi-a stat inima. Aveam mustrări de conştiinţă crezând că era ea la volan şi că nu ar fi trebuit să mă sune. M-am mai calmat când mi-a spus că prietenul ei conducea, dar mi-am revenit cu greu în ziua aia, deşi m-a sunat până şi şefa să mă asigure că e totul bine, colega mea şi prietenul ei erau în siguranţă, nu păţiseră nimic. Orice comentarii ulterioare referitoare la cum a fost sau nu petrecerea de după cununia religioasă au pierit gândindu-mă cum ar fi fost dacă cei doi nu ar fi scăpat teferi în urma accidentului.
         După aproape un an de zile, în august 2010, eram la un ştrand, în staţiunea Herculane. Soţul a primit un apel telefonic ce l-a lăsat cu ochii în lacrimi şi pe mine fără cuvinte. Un fost coleg de-al său de serviciu - reputat inginer electronist din Cîmpulung şi totodată omul care a pus bazele reţelei de televiziune şi internet a omului de afaceri Gheorghe Pristavu- murise într-un accident rutier, în drum spre mare... Şoferul maşinii în care se afla adormise la volan din cauza oboselii, a pierdut controlul automobilului şi a intrat pe contrasens, izbindu-se de o autoutilitară...
       Ce m-a făcut să scriu despre asta e foarte recent şi personal şi nu pot aşterne în cuvinte. Întâmplări din trafic sunt destule de povestit, în unele am fost implicaţi cu tot cu copiii în maşină şi doar prezenţa de spirit a domnului meu ne-a salvat de la ciocniri mai mult sau mai puţin grave. Ce vreau să spun: nu fiţi teribilişti în trafic! Tot acolo ajungeţi (sau nu, dacă în graba voastră încălcaţi reguli de circulaţie şi-i mai implicaţi şi pe alţii de lângă voi)! Aveţi răbdare, fiţi prudenţi, fiţi atenţi! Măcar voi, dacă alţii nu-s! Nu vă urcaţi obosiţi la volan sau ameţiţi de băutură, reflexele adorm şi ele odată cu voi! Dacă nu vă simţiţi în stare să conduceţi o maşină (sunteţi emotivi, n-aveţi răbdare, sunteţi temători sau mai ştiu eu ce altă slăbiciune aveţi), staţi la locul vostru, există şi mijloace de transport în comun! Nu vă bateţi cu pumnul în piept că sunteţi mari şi tari şi nu vă daţi peste cap să obţineţi un permis pe care-l veţi folosi doar ca să intraţi în spital sau ca să-i spitalizaţi pe alţii (în cel mai fericit caz, dacă se poate spune aşa)! Şi dacă totuşi îl obţineţi, fiţi responsabili! Nu e posibil să cobori de pe Craiovei (în Piteşti, pentru cunoscători), să trebuiască să intri într-un sens giratoriu şi să loveşti o maşină pentru că n-ai ştiut la ce semafor să te uiţi! Sau să depăşeşti pe dreapta, ca să-i tai faţa unui şofer şi să intri pe linia de tramvai, că n-ai răbdare să mergi în coloană...

          PREŢUIŢI VIAŢA! Pe-a voastră şi pe-a celor din jur!

Cine are ochi, să vadă

1 octombrie 2015

          Astăzi gîndurile îmi sunt de-a valma şi sunt toate şansele ca şi postarea să pară incoerentă. Pentru că sunt multe lucruri care se întâmplă şi care mă preocupă, unele mai noi, altele mai vechi, mereu aceleaşi, dar totuşi altele. De la însemnarea Ralucăi despre stilou  mi-am adus aminte că aveam o listă întreagă de subiecte ce aşteptau să-şi găsească loc în câteva postări. N-a fost timp, nici acum nu e prea mult, nici de povestit, nici de argumentat cu surse, aşa că voi fi cât de poate de obiectivă într-o mare subiectivitate.
          Pentru că Raluca vorbea despre cum nu mai folosim stiloul, cu asta voi începe. Mi se pare tragic faptul că tot mai multe state americane şi inclusiv unele din nordul Europei au ales să renunţe la scrisul de mână în şcoli. Cum tot tragică mi se existenţa televizoarelor în creşe şi grădiniţe, dar şi a tabletelor şi calculatoarelor în mâinile copiilor. Să mai zic despre a face sau nu religie la şcoală, să mai vorbesc despre faptul că educaţia sexuală ar trebui să fie un capitol pentru părinţi şi copii acasă, nu de impus ca materie şcolară sau, mai rău, disciplină pe băncile grădiniţelor? Să mai menţionez despre legile astea pe care unii le visează noaptea şi ziua vor să le dea spre aplicare, despre cum ar trebui sau nu să vacinăm pentru că vin imigranţii peste noi şi trebuie, brusc, să creştem rata imunităţii îngrădind accesul la educaţie al celor care nu se încadrează în norme? Sau să vorbesc despre acea dirigintă a unui băiat de clasa a 8-a care-i terorizează mama ameninţând-o că-i va exmatricula copilul, dacă refuză vaccinul de anul acesta? Ba nu, mai bine să spun despre cum e să suni la 112 şi cum poliţia apare în 10 minute, dar ambulanţa nu pleacă de la sediu nici după oră, mai ales dacă urgenţa e pensionată şi are peste 60 de ani. Dă-i încolo de pensionari, că nu  mai produc pentru ţară, ce ne mai pasă de ei? Hai mai bine să ne bem cafeaua şi să mai dăm un like pe Facebook!
          Trăim vremuri grele, urâte, de o moralitate îndoielnică. Am impresia (care pe zi ce trece devine certitudine) că interesul e să ne prostească de mici, că doar de-asta vor să scoată scrisul de mână şi să introducă laptopul pe post de stilou şi hârtie. La fel şi cu uitatul la televizor în creşe şi grădiniţe: cu cât mai mici sunt copiii, cu cât se uită mai mult, cu atât mai bine, materialul e tocmai bun de stricat, că doar nu ne mai trebuie vreun geniu sau măcar vreun om inteligent, greu de manipulat şi înghiţit prostii pe bandă. Ştiu foarte bine că resursele sunt finite, că populaţia globului e tot mai mare, că în România (chiar zilele astea citeam într-un articol pe site-ul ştirilor PRO TV) numărul persoanelor cu vârsta peste 65 de ani e mai mare decât cel al copiilor de până-n 14 ani, dar, oameni dragi, puţin respect pentru viaţă! Nu poţi să laşi un om suferind să aştepte două ore o salvare, e strigător la cer! Nu poţi să-i impui un părinte să-şi vaccineze copilul, ba să-l mai şi pedepseşti sub diverse forme, acuzându-l de "rele tratamente aplicate minorului", când el tocmai pentru binele pruncului alege să nu-l imunizeze! Nu poţi să spui că e nepriceput medical, de parcă toţi cei care aleg să vaccineze au prea mult habar de medicină! Sunt atâţia medici împotriva vaccinurilor, toţi sunt nebuni, n-au studiat la rândul lor cot la cot cu ceilalţi?
           Cum poate un doctor să recomande imunizarea împotriva tuberculozei în cazul unui bebeluş de câteva zile care face tratament cu antibiotic? De ce părinţii care nu vaccinează trebuie pedepsiţi, iar în cazul în care copilul păţeşte ceva în urma unui vaccin, nu e tras nimeni la răspundere? Să se vorbească şi despre victimele vaccinurilor, despre toţi cei care s-au îmbolnăvit sau au murit în urma lor şi apoi fiecare să decidă în dreptul lui!
           Ne plângem de analfabeţi, dar în loc să creem condiţii pentru şcolarizare, încercăm să o condiţionăm. Scoatem scrisul de mână, îi învăţăm cu laptopul şi tableta şi apoi avem pretenţia ca bieţii copii să crească oameni, nu roboţi. Preferăm să deprindă nişte automatisme decât să-şi dezvolte normal structurile creierului. În ritmul acesta, încercând să luăm ce ni se pare bun din curtea vecinilor, vom ajunge ca în unele ţări din nordul Europei, unde copiii sunt luaţi de lângă părinţi la cel mai mic plânset, pe motiv că dacă plânge, înseamnă că mama sau tata nu sunt în stare să-i crească şi e mai bine să fie daţi în grija statului. Sau vom ajunge să numărăm cazurile de suicid din rândul adolescenţilor, pentru că orice tentativă de a le impune limite într-un fel sau altul va fi considerat agresiune...
          Corectitudine politică, toleranţă, unitate în diversitate, globalizare, progres, sat global... Un om căruia i se fură mintea şi mai ales sufletul nu mai e om. Dacă ne vom face că nu vedem, că nu ne pasă, consecinţele vor fi pe măsură şi orice reacţie de-atunci încolo va fi târzie!

Reverie

29 septembrie 2015

          


Acolo unde timpul a învăţat să aibă răbdare, unde oamenii zâmbesc şi se privesc în ochi fiecare, unde lucrurile mici şi gesturile mărunte au valoare, acolo unde nimeni nu se uită strâmb pentru că te porţi drept, unde visele prind aripi să zboare, iar gândurile spre împlinire aleargă călare, acolo unde totu-i verde şi nu plin de betoane, unde păsările cântă şi sufletele au culoare, acolo e un loc unde inima tresaltă şi mintea se pierde în zare... acolo, doar acolo timpul a învăţat să aibă răbdare... 


să fie Raiul oare?

Arc peste timp

căci ce am fi fără vise...



Despre efectele negative ale tabletelor şi smartphone-urilor asupra copiilor şi tinerilor

4 ani cât tot atâtea clipe

27 septembrie 2015


         
Nu ştiu pe unde s-au dus atâţia ani. Zilele astea am încercat să fac un efort de memorie. Am constatat că nu mai ştiu toate nopţile nedormite, nici de colici, nici din alte motive. Timpul a lăsat în urmă doar zâmbete şi bucurii, emoţiile primei alăptări, dar şi a celei din urmă; primei zile de creşă, care a fost grea pentru toţi, i se opune acum prima zi de grădiniţă. Te privesc şi mă minunez cât de repede şi mult ai crescut, cât de iute îţi merge mintea şi cum ne laşi, de multe ori, fără replică, de ajungem să bufnim în râs, în loc să ne supărăm pe tine.

          Creşti, copile, creşti şi sper în viaţă să-ţi fie bine! Şi-atunci când poate greu va fi, cu braţele deschise te vom primi! 
La mulţi ani, băieţel drag!
Zboară vesel şi sănătos!

Tot despre noi

26 septembrie 2015

sau un altfel de "la mulţi ani împreună, domnul meu!"

Eu nu mi-am aparţinut decât uneori, 
atunci când închideam ochii şi gândeam la tine.
Unii credeau că mă cunosc mai bine,
dar nu prea-şi puteau acorda amintirile.
Aşa că trecutul meu a rămas rătăcit undeva, la un colţ de stradă.
Acolo, într-o căsuţă îmbătrânită de vreme,
am învăţat prima dată să zbor.
Între timp, tocmai primii mei oameni mi-au frânt aripile
de mii de ori,
iar eu am adunat cioburile
şi le-am lipit într-un puzzle imperfect.
Şi am rămas aşa, aşteptând să treacă
durerea nepotrivirii pieselor.
Când ne-am întâlnit,
aveam la activ vreo câteva retuşuri,
minţi nepotrivite încercaseră să mă
repare cumva.
Tu doar ai întins sufletul spre mine
şi ai suflat din inimă
pulberea desăvârşirii,
iar coasta ta stângă recunoscându-mă,
mie şi ţie m-a redat
şi-atunci am învăţat să-mi aparţin cu adevărat.


Tema de la Ema

18 septembrie 2015

1. De când scrii? 
          Pe blogger din 2008. În lumea virtuală, de pe la sfârşitul lui 2007, când îmi făcusem un blog pe platforma Yahoo 360. Altfel, am mai scris în jurnale, de prin gimnaziu până pe la începutul facultăţii, în diverse oracole şi caiete de amintiri, un articol răzleţ într-un an de liceu care a apărut într-un cotidian din Piteşti, prin revistele şcolare ba o poezie, ba un articolaş, în presă, pe partea de online a unui cotidian naţional vreun an de zile, până i-au pus capăt zilelor (ziarului în toate formele).
         Când încă scriam versuri constant, mă bântuia un gând să le aşez într-un volum, între timp mi-a mai venit mintea la cap. Felicitări cui reuşeşte să trăiască din scris! Mi-ar fi plăcut să am atâta inspiraţie şi creativitate încât să scot volume pe banda rulantă, n-a fost să fie, mă mulţumesc cu ceea ce am şi încerc să împart şi altora din ceea ce (cred că) am de oferit pe această cale.

2. Ce îţi doreai să te faci "când vei fi mare"?
         La grădiniţă, la această întrebare spuneam că vreau să mă fac doctoriţă. Era ceva normal printre fetiţe şi pentru mama, de altfel. La liceu, contrar dorinţelor ei, am trecut ca prime opţiuni filologie şi istorie, iar spre final informatică şi chimie-biologie. Cam tot pe atunci m-am prins că vreau să fiu jurnalist, visam multe la vremea aceea, prin clasa a XII-a am cochetat cu ideea de traducător pe care, totuşi, am abandonat-o pentru măreţul meu ideal de gazetar. După ce, la un examen, un profesor mi-a pus aceeaşi întrebare, am descoperit că vreau să mă fac om. Nu e mult, cum spunea o fostă colegă de liceu, sunt doar două litere.

3. Care este în scris tema ta favorită?
         În operele marilor scriitori existau teme, motive, la mine sunt doar idei, gânduri, dorinţe...

4. Cărţile-pe hârtie sau electronice? Argumente.
         Fără niciun dubiu pe hârtie. Pentru că oricât de la îndemână mi-ar fi variantele electronice, tot mai bine urmăresc şi rumeg un text aşezat frumos pe-o pagină palpabilă. Doar gândul de a sta într-un hamac sau într-un balansoar pe prispa unei case, cu o carte bună în mână şi-o ciocolată caldă sau o limonadă lângă bate orice e-book de pe orice laptop, tabletă sau smartphone.

5. Ce meserie ţi-ai alege dacă ai lua-o de la capăt?
         Aceeaşi. Chiar dacă ştiu că pot face orice altceva, pentru că m-am reprofilat fără măcar să îndrăznesc să cred că mă voi descurca în alt domeniu decât cel studiat în facultate.

6. Ce bloguri îţi plac?
         Cele pe care le am în lista de bloguri. Nu prea mai am timp de explorări virtuale, ca să mai adaug altele.

7. De care împlinire te bucuri cel mai mult până acum?
          De familie. Ar mai fi şi altele de spus, dar sunt mai personale.

8. Ce carte ai recomanda, indiferent de anotimp?
         Biblia. Pentru cărţi nu există anotimpuri, orice merge citit oricând, iar dacă mai aduce şi un plus în suflet şi în minte, cu atât mai mult.

9. Pe cine nominalizezi la acest premiu?
         Contează câte nominalizări fac? Pe Ioana, Adelina, Ştefan, Raluca şi d-na Gina.

Adevărurile zilei

Cel care zâmbeşte în loc să se înfurie va fi întotdeauna mai puternic! (proverb japonez)

***
"Dacă chiar vreţi un tur al celor mai negre impulsuri ale voastre, atunci faceţi copii; şi asta vă va pune în legătură cu cele mai incontrolabile şi regretabile impulsuri ale voastre." (Michael Thompson-"Crescându-l pe Cain)

***
Nu există test de cultură generală mai complex şi mai dur decât cel la care te supune propriul copil cu întrebările sale. (din experienţa mea de zi cu zi)

Ofuri noi sau despre cum am devenit insensibilă

15 septembrie 2015

          Cu toate că am de onorat o leapşă de la Ema, nu despre asta voi scrie în cele de urmează. E o perioadă în care strâng multe ofuri, multe plânsete, nemulţumiri, nedumeriri, de-ale mele sau de-ale altora. Viaţa nu e perfectă, nu e nici roz sau nici chiar gri, cum îmi spunea cineva cândva, viaţa e aşa cum o vedem noi, cum ne-o dorim, cum ne-o facem. Părinţeala e şi ea parte din viaţă şi totodată un subiect sensibil şi un teren minat când începi să discuţi despre copii, teorii şi teoreme ale diversificării, creşterii, lăsatului la creşă sau la grădiniţă. Dar în perioada asta e mai mult ca oricând despre cele din urmă, despre copii care plâng când sunt lăsaţi cu îngrijitoarea/ educatoarea, care nu mănâncă sau nu dorm sau se trezesc noaptea pentru că visează urât. Iar părinţii şi-ar da viaţa ca mogâldeaţa lor să nu treacă prin aşa ceva. Numai că toate astea sunt inevitabile, iar dacă tu ca tată sau ca mamă nu-i dai copilului şansa să se adapteze, să vadă ce înseamnă creşa, grădiniţa, şcoala, dacă tu nu ai încredere în el că va trece peste perioada asta şi apoi îi va fi foarte bine, dacă te stresezi şi te panichezi înainte să-l vezi cum reacţionează, răspunsul piticului va fi pe măsură şi în loc să aibă o acomodare cât de cât uşoară, îi va fi foarte greu.
             Zilele astea m-am conturat într-un soi de mamă insensibilă printre prietenele mele care şi-au dus pentru prima dată copiii la grădiniţă şi asta mai ales pentru că eu sunt călită, ştiam ce reacţii poate avea, ştiam ce va urma. Pentru ele e sfârşitul lumii. Şi nu spun că nu le înţeleg, doar am trecut şi eu pe aici în urmă cu câţiva ani când am început să-l duc pe Matei la creşă. Cunosc toate sentimentele de vinovăţie, de nepregătire (mai mult a ta decât a lui), senzaţia că-l abandonezi, că nu-i va păsa nimănui dacă va mânca, dacă va plânge, dacă va dormi, le ştiu pe toate. Dar dacă am învăţat ceva în toţi aceşti ani de când băieţelul meu face parte din sistem, e că trebuie să-i oferi încredere copilului. Cât de negre ţi-ar fi temerile, lui nu trebuie să-i arăţi asta, trebuie să-l încurajezi şi să-l ajuţi să înţeleagă ce i se întâmplă. Nu a mâncat astăzi? Nu-i nimic, va mânca mâine. A plâns foarte rău după ce ai plecat? E absolut normal să fie aşa, şi pentru tine, ca părinte şi pentru el, o mână de om. Azi a plâns foarte tare, mâine va plânge la fel sau poate mai puţin, dar dacă tu nu-i oferi şansa să-ţi demonstreze că se poate acomoda, va fi cu-adevărat greu pentru toţi.
             Plânge Matei? Cum să nu plângă, după atâta perioadă în care a stat cu noi toţi acasă (de la 1 august creşa intra în vacanţă, noi nu l-am mai dus de pe la jumătatea lui iulie, iar de ieri a început grădiniţa) şi era liber să facă orice, oricând (bine, nu chiar orice şi oricand, dar oricum nu ca la grădiniţă)? Dar asta nu înseamnă că stau cu telefoane peste telefoane la educatoare şi cu gândul că dacă nu doarme, dacă nu mănâncă! Pentru că ştiu că dincolo de acel "nu-mi place la grădiniţă" e mai mult decât pare la prima vedere. Pentru că atunci când am fost să-l iau acasă mi-a arătat cu mândrie desenul lui de pe peretele pe care l-a aşezat doamna, pentru că stând de vorbă cu el descopăr că de fapt s-a jucat, a mâncat, a dormit. Aşa că la următoarea afirmaţie de genul "nu vreau să merg la grădiniţă" ştiu că nu e chiar aşa, dar că e normal să mai vrea acasă, nu e uşor pentru el să se acomodeze din nou unui program, altor colegi, unei alte doamne. Dar îi dau şansa să o facă, pentru că ştiu că vor veni şi zilele în care voi trage de el la propriu să meargă acasă şi el va spune "dar vreau să mai stau la grădi!"
              Aşadar, pentru toţi cei care treceţi printr-o astfel de perioadă de acomodare, aveţi răbdare! Iubiţi-i, îmbrăţişaţi-i, încurajaţi-i şi apoi daţi-le drumul! Nu vor păţi nimic! Poate că nu vor fi nicăieri trataţi ca acasă, dar oferiţi-le ocazia să se poată descurca! Şi dacă după n şanse tot nu vi se pare că era momentul pentru asta, mai lăsaţi-i să stea acasă, dacă aveţi posibilitatea. Dar aveţi mereu în gând faptul că, odată şi-odată, tot va veni clipa să le daţi drumul de lângă voi! Nu ştiu de ce, dar am impresia că în ciuda accesului la informaţie, în ciuda atâtor progrese, tendinţa e să devenim din ce în ce mai protectivi şi nu sunt convinsă că asta e în avantajul copiilor noştri!
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS