Pedagogii din viaţa mea

28 noiembrie 2014

aceia care m-au atins cumva

             Pe vremuri, în grădiniţe nu exista nici urmă de tehnologie, nu televizor, nu dvd player. Şi ce nevoie ar fi fost de ele când aveam o doamnă educatoare care se implica în ceea ce făcea şi ne oferea activităţi pe măsură? Aveam cinci ani când am mers prima dată la grădiniţă şi plângeam de parcă se rupea pământul. Pe mama o cam înmuiasem, d-na educatoare, însă, nu s-a arătat impresionată, doar mai avusese specimene ca mine. Eh, m-am aşezat încă plângând lângă o fetiţă şi asta a fost, ne-am împrietenit şi ne-am luat cu joaca şi am uitat de mama sau de acasă. Dulapul cu jucării era în fiecare zi dat peste cap. În rest, scriam, desenam (pe foaie, cu creion sau culori, pe bucăţi de faianţă sau farfurii - cu acuarele), învăţam cântece şi poezii sau cum să imităm sunete ale naturii (de exemplu, pentru ploaie, băteam cu degetele în masă toţi în acelaşi ritm, de parcă am fi fost o mică armată de pianişti). Când se putea, ieşeam în aer liber, în părculeţul din faţa grădiniţei şi ne făceam de cap cât cuprindea. Serbările erau la loc de cinste, fiecare avea un rol şi un costum pe măsură, făcut unde oare, dacă nu la o croitoreasă. Doamna educatoare nu mai e printre noi, dar faptul că încă-mi amintesc cu drag de dânsa şi de momentele petrecute împreună, spune multe. Tot auzeam că e severă. Poate că a fost, dar nu-mi amintesc să ne fi traumatizat în vreun fel. Din contră, iubea copiii şi asta se vedea.

*****

             Doamna învăţătoare e genul de om care ştie să te motiveze, să te facă să realizezi că poţi şi să vrei să dai mereu mai mult. Chiar dacă în aceeaşi clasă cu mine a fost şi băiatul dânsei, nu l-a tratat niciodată diferenţiat, ba dimpotrivă, era cel mai certat atunci când era cazul. Îmi amintesc mai ales pregătirile pentru serbări, cât de mult îşi dorea să iasă bine, dar şi cât ţinea să vrem şi noi să ne implicăm pe măsură. Şi mai ştiu că erau zile în care venea la şcoală cu orga şi aşa ne învăţa fel şi fel de cântece. Până nu am reascultat unele odată cu Matei, nici nu mi-am dat seama că le-am ţinut minte. Când îmi băteam capul cu vreo problemă la matematică, ştiam că o găsesc la magazin (avea unul de piese auto pe vremea aceea) şi m-ajuta doar atât cât să-mi dau seama de metoda de rezolvare. La finalul celor patru ani de şcoală primară, am apreciat foarte mult un lucru: doar două fete ar fi trebuit, conform mediei, să ia premiul I, a treia era sub ele cu doar cinci sutimi. Dânsa n-a ţinut cont de asta, ci de strădania şi capacităţile colegei. Pe atunci încă erau importante notele, iar premianţii puteau fi recunoscuţi de la distanţă: purtau pe cap coroniţe din flori naturale. Astăzi nici ele nu mai sunt oferite ca premiu, poate doar diploma şi...cam atât.

*****

            Gimnaziul mi-a adus un domn dirigente profesor de matematică cu care (aşa cum dânsul i-a spus mamei odată) mă-nţelegeam din priviri, o doamnă de română finuţă, în ciuda vârstei, care m-a făcut să îndrăgesc mult disciplina pe care o preda (dar pe care am dezamăgit-o când a aflat că mi-am ales jurnalism şi nu filologie), o doamnă de engleză de un calm extraordinar, deşi eram o clasă de gălăgioşi, un domn de fizică ce mi-a pus capac, o profesoară de istorie extrem de pasionată şi una de franceză la care niciodată nu reuşeam să iau nota maximă. Strădania, însă, a dus la o muncă ce mi-a fost de mare ajutor şi a făcut ca în liceu să-ndrăgesc şi mai mult această limbă şi să o învăţ cu şi mai mare uşurinţă. E drept că şi domnişoara profesoară a avut un rol important în asta. Faptul că era tânără n-a însemnat nicio secundă că nu avea metodă, ci dimpotrivă. Când şi-a dat seama de interesul şi de pasiunea mea pentru franceză, n-a ezitat să mi le cultive; aşa am ajuns la fel şi fel de concursuri organizate de Alianţa Franceză din Piteşti şi chiar şi la olimpiadă, deşi era cu siguranţă conştientă că nu sunt chiar la nivelul la care aş fi putut să mă clasez pe un loc onorabil. Dar faptul că nu rata nicio ocazie să mă facă să scriu, a contat foarte mult.
            Cu doamna dirigintă, profesoară de română era să-mi pierd definitiv interesul pentru această materie pe care în generală o îndrăgisem atât de tare. Uram să învăţ mot-a-mot comentariile pe care ni le preda. De la o doamnă care mă învăţase să gândesc singură şi să analizez cu mintea mea un text, nu pricepeam cum de am ajuns la filologie cu cineva la care trebuia să tocesc. În cei patru ani, o singură dată am reuşit să o impresionez şi nu datorită memoriei (pe care o aprecia la alte colege ce reuşeau să reproducă în lucrări comentarii întregi), ci pentru că am făcut faţă foarte bine unei olimpiade (la care nu datorită ei am ajuns, ci unui alt profesor corector), deşi aveam şi alte interese şi nu mă spetisem cu pregătirea.
            La religie s-au tot schimbat profesorii, dar cel pe care l-am avut în clasa a 12-a e un om cu adevărat special. Sper să am ocazia într-o zi să-i povestesc despre felul în care m-a influenţat. În zilele noastre se vorbeşte despre scoaterea religiei din şcoli, după ce devenise materie opţională. De parcă n-au fost suficienţi anii de comunism, în care s-a trăit fără Dumnezeu, acum se doreşte s-ajungem tot într-acolo...

*****

            În facultate n-am mai pus aşa mare preţ pe dăruirea profesorilor, dar am ştiut s-o recunosc. N-am priceput atunci şi încă nu reuşesc să-ţeleg cum domnul profesor cu care aveam seminariile de radio putea face faţă cu brio tuturor activităţilor în care implicat. Multă energie trebuie să ai ca să faci câte făcea el şi multă pasiune, fără-ndoială! Ceva mă face să cred că nu s-a schimbat. Doamna profesoară care ne ţinea seminariile despre Fundamentele sistemului mass media este una dintre cele mai plăcute prezenţe feminine pe care le-am întâlnit până acum: modestă, cu bun simţ şi muuultă răbdare. Poate nu întâmplător lucra (şi poate mai lucrează) la Argeşul ortodox, împreună cu domnul meu profesor de religie din liceu, de care povesteam mai sus. 

Fără-ndoială, oamenii frumoşi se atrag unii pe alţii, pentru a creşte şi a şlefui alţi oameni frumoşi.




Adevărul zilei

De neoprit

11 noiembrie 2014

            Cam aşa se poate spune că sunt cei de la 3 Sud Est. De neoprit în a produce şi a cânta melodii uşor de fredonat, dar nu şi de uitat. Eram copil când au apărut cu melodia "Ai plecat", au urmat apoi şi altele care mi-au înfrumuseţat serile de vară pe care le petreceam, din când în când, la ţară. Undeva prin liceu am avut ocazia să-i şi văd, erau în plin turneu "Antidrog", împreună cu Animal X şi Cristiana Răduţă.
            Când în sfârşit s-a produs inevitabilul şi cei trei s-au despărţit pentru a-şi vedea fiecare de viaţa lui, m-am resemnat, bucurându-mă totodată că Laurenţiu a continuat să cânte. Apoi, când au revenit în vechea formulă, am aşteptat să văd dacă mai pot produce acelaşi efect de altădată. Şi m-au surprins plăcut. Mai ales cu cea mai nouă producţie, "Liberi", în care muzicuţa dă un ton aparte întregii piese. Videoclipul putea fi mai bun, bineînţeles, am reţinut mai ales faza din final, cu cei doi tineri dansând printre fulgere.

De-am putea face asta şi în realitate! Poate chiar am simţi că putem fi...

Copilăria fără părinţi nu e copilărie!

             Acesta nu este doar un videoclip, la fel cum melodia nu este doar un alt cântec pe piaţa muzicală din România. Este un manifest şi un program iniţiat de cei de la Voltaj. Un motiv în plus ca să-i apreciez. Sunt printre puţinele trupe muzicale româneşti care nu cântă doar ca să cânte, ci şi pentru a face o schimbare.

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS