Două mâini

31 iulie 2014

în taină s-au întâlnit, inimile de la început s-au dăruit...


Dragostea noastră e doar una şi e de ajuns pentru ei amândoi!

Amintiri din viitor: Ne vedem joi

17 iulie 2014

         Că de n-ar fi, nu s-ar povesti... cum în zi de joi, refren pentru doi în luna lui cuptor, ne-am cunoscut noi, din adânc de dor... şi iată pe dată cum povestea-i altă, despre un băiat şi de-acum şi-o fată!
         

Cronică la-nceput de iulie

2 iulie 2014

              Când mi-am anunţat colegii de serviciu că am fost cerută de soţie şi că am şi acceptat, una dintre fete a stat puţin pe gânduri şi, după ce m-a felicitat, mi-a spus ceva ce ulterior a devenit un soi de laitmotiv al vieţii mele: "Ai curaj!" Încă nu împlinisem 24 de ani, iar cererea în căsătorie venise după trei luni şi ceva de relaţie, nu după câţiva ani de teste sau concubinaj, poate că avea dreptate să gândească aşa, având în vedere obiceiurile vremii.
             Când am dat vestea că va mai sosi un membru în familia noastră, bineînţeles că nu au lipsit comentariile de genul "Sunteţi tineri, trebuia să mai aşteptaţi şi voi, să vă mai trăiţi viaţa!" Vă sună cunoscut? Printre toate reacţiile de care am avut parte, a existat şi aceea care a dus la exclamarea minunatului "Ai curaj!" Eh, a venit şi momentul în care m-am dumirit, fără doar şi poate, că am, într-adevăr curaj: când un coleg de serviciu mi-a observat burtica ce găzduia un nouă viaţă, adică un al doilea copil în familie. Atât de răspicat mi-a spus că sunt curajoasă, încât a trebuit să-mi accept fără urmă de tăgadă această însuşire.
              E ciudat să constaţi că ceea ce ar trebui să însemne normalitate, pentru unii e semn de îndrăzneală; să te uiţi în jur şi să observi cum oamenii se tem să-şi asume responsabilităţi care altădată erau privite cu respect şi multaşteptate. Acum, că am intrat în rândul celor care, fie aşteaptă un al doilea copil, fie au deja doi, (cam cum se întâmplă prin zona în care locuim), nu pot să nu mă întreb câţi vor avea curajul să treacă bariera psihologică spre cifra trei; câţi vor putea privi societatea în faţă şi oamenii, cu replicile lor acide şi să le spună "Da, îl vrem pe al treilea!" sau "Dacă Dumnezeu ne mai dă, de ce nu?"
              Indiferent cine ce ar zice (şi am auzit şi eu destule, personal sau de la alte familii), e clar că nu lumea trebuie să decidă. Pentru că nici vecinul de la trei, nici asistenta din spital sau vânzătoarea de la colţul blocului nu va creşte copilul. Datul cu părerea e sport naţional, e lucru ştiut, la fel ca şi faptul că "gura lumii n-o astupă nici pământul". Aşa că, înainte de a da sfaturi şi dacă tot vreţi binele cuiva, încercaţi să vedeţi acest bine din punctul său de vedere, nu din al vostru!

E mare lucru să taci, să spui o vorbă înţeleaptă sau să-ţi oferi ajutorul la momentul potrivit!
              
               
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS