O altfel de urare (fara diacritice)

31 decembrie 2014

             
Din an in an scriu tot mai rar, sperand c-am sa revin si astazi imi doresc in dar doar sa am timp din plin. De cand sunt mama,totusi oama,eu vremea altfel mi-o socot si ma impart mereu la trei, asa cum pot. 
 Trec ani in zbor, cu bune si cu rele, la taste iar m-am asezat, gandindu-ma la ele, ca nu e om pe-acest pamant sa nu greseasca o data si sa nu aiba vreun regret in viata-i toata. Eu va doresc s-aveti puterea de-a birui mereu durerea cu zambet si cu chip senin! Sa luati din toate, dar mai mult sa dati, sa nu uitati de aveti frati si sa iertati iara si iara, ca-ntr-o eterna primavara! Sanatosi voi toti sa fiti si voiosi sa ma cititi si la anul de-oti voi, bucurosi ne-om intalni!

Unii au cancer în trup, alţii în suflet

17 decembrie 2014

              Mie mi-e greu uneori cu doi copii între care diferenţa de vârsta e de aproape trei ani, ea are cinci, aproape din an în an şi li se dăruieşte în egală măsură. Mie mi-e greu când răceşte vreunul, face temperatură şi nu doarme bine, ea are un băieţel cu sindrom Down. Mie mi-e greu câteodată când am vreo durere, ea se luptă în fiecare zi cu cancerul... O boală pe care a ajuns să o iubească, pentru a fi suficient de puternică încât să-i ţină zilnic piept.
              Am citit "Cancerul, dragostea mea" prin mai, însărcinată fiind în şapte luni şi de-atunci mă tot gândesc la o grămadă de lucruri. Veţi spune, poate, că sunt multe persoane care suferă de această boală şi tot atâtea care sunt răpuse de ea; că Mioara Grigore nu e cu nimic mai specială decât alţii, că toată lumea are nevoie de bani sau orice altceva. Dar eu nu aici vreau să ajung. Ci la faptul că adesea ne victimizăm pentru nimicuri, n-avem suficientă răbdare, suntem avari, orgolioşi, egoişti, individualişti, ne interesăm doar de viaţa noastră şi prea puţin de a celor din jur. Ne rugăm prea rar, ne enervăm prea des, zâmbim uneori, ţipăm adesea... Cei care au cancerul în trup luptă să scape de el, noi, restul, ne facem că nu vedem înăuntrul nostru şi mergem mai departe.

Avem boala în suflet şi nu vrem să ne dăm seama!

Dragostea nu creşte în pom!

Amintiri din viitor: Despre mine, prin voi

15 decembrie 2014

               El butonează de zor un laptop de jucărie pe care l-a aşezat în poala mea. Tu, în funduleţ pe genunchiul meu stâng, molfăi o cărticică pentru pitici. El mă dă grămadă când vine repede să mă ia în braţe şi să-mi spună că mă iubeşte, tu rânjeşti gingia când mă zăreşti. El te cuprinde şi-mi zice pe un ton tandru că eşti drăguţa lui, tu doar ce-i auzi glasul şi te răsuceşti la 180 de grade. El fuge şi sare şi cântă şi tu te topeşti că nu eşti acolo, în iureşul lui. El are puţin peste trei ani, tu doar cinci luni.

Voi creşteţi, eu rămân mică, dar cu o inimă ce dă pe dinafară!

La mulţi ani, omul meu!

Pedagogii din viaţa mea

28 noiembrie 2014

aceia care m-au atins cumva

             Pe vremuri, în grădiniţe nu exista nici urmă de tehnologie, nu televizor, nu dvd player. Şi ce nevoie ar fi fost de ele când aveam o doamnă educatoare care se implica în ceea ce făcea şi ne oferea activităţi pe măsură? Aveam cinci ani când am mers prima dată la grădiniţă şi plângeam de parcă se rupea pământul. Pe mama o cam înmuiasem, d-na educatoare, însă, nu s-a arătat impresionată, doar mai avusese specimene ca mine. Eh, m-am aşezat încă plângând lângă o fetiţă şi asta a fost, ne-am împrietenit şi ne-am luat cu joaca şi am uitat de mama sau de acasă. Dulapul cu jucării era în fiecare zi dat peste cap. În rest, scriam, desenam (pe foaie, cu creion sau culori, pe bucăţi de faianţă sau farfurii - cu acuarele), învăţam cântece şi poezii sau cum să imităm sunete ale naturii (de exemplu, pentru ploaie, băteam cu degetele în masă toţi în acelaşi ritm, de parcă am fi fost o mică armată de pianişti). Când se putea, ieşeam în aer liber, în părculeţul din faţa grădiniţei şi ne făceam de cap cât cuprindea. Serbările erau la loc de cinste, fiecare avea un rol şi un costum pe măsură, făcut unde oare, dacă nu la o croitoreasă. Doamna educatoare nu mai e printre noi, dar faptul că încă-mi amintesc cu drag de dânsa şi de momentele petrecute împreună, spune multe. Tot auzeam că e severă. Poate că a fost, dar nu-mi amintesc să ne fi traumatizat în vreun fel. Din contră, iubea copiii şi asta se vedea.

*****

             Doamna învăţătoare e genul de om care ştie să te motiveze, să te facă să realizezi că poţi şi să vrei să dai mereu mai mult. Chiar dacă în aceeaşi clasă cu mine a fost şi băiatul dânsei, nu l-a tratat niciodată diferenţiat, ba dimpotrivă, era cel mai certat atunci când era cazul. Îmi amintesc mai ales pregătirile pentru serbări, cât de mult îşi dorea să iasă bine, dar şi cât ţinea să vrem şi noi să ne implicăm pe măsură. Şi mai ştiu că erau zile în care venea la şcoală cu orga şi aşa ne învăţa fel şi fel de cântece. Până nu am reascultat unele odată cu Matei, nici nu mi-am dat seama că le-am ţinut minte. Când îmi băteam capul cu vreo problemă la matematică, ştiam că o găsesc la magazin (avea unul de piese auto pe vremea aceea) şi m-ajuta doar atât cât să-mi dau seama de metoda de rezolvare. La finalul celor patru ani de şcoală primară, am apreciat foarte mult un lucru: doar două fete ar fi trebuit, conform mediei, să ia premiul I, a treia era sub ele cu doar cinci sutimi. Dânsa n-a ţinut cont de asta, ci de strădania şi capacităţile colegei. Pe atunci încă erau importante notele, iar premianţii puteau fi recunoscuţi de la distanţă: purtau pe cap coroniţe din flori naturale. Astăzi nici ele nu mai sunt oferite ca premiu, poate doar diploma şi...cam atât.

*****

            Gimnaziul mi-a adus un domn dirigente profesor de matematică cu care (aşa cum dânsul i-a spus mamei odată) mă-nţelegeam din priviri, o doamnă de română finuţă, în ciuda vârstei, care m-a făcut să îndrăgesc mult disciplina pe care o preda (dar pe care am dezamăgit-o când a aflat că mi-am ales jurnalism şi nu filologie), o doamnă de engleză de un calm extraordinar, deşi eram o clasă de gălăgioşi, un domn de fizică ce mi-a pus capac, o profesoară de istorie extrem de pasionată şi una de franceză la care niciodată nu reuşeam să iau nota maximă. Strădania, însă, a dus la o muncă ce mi-a fost de mare ajutor şi a făcut ca în liceu să-ndrăgesc şi mai mult această limbă şi să o învăţ cu şi mai mare uşurinţă. E drept că şi domnişoara profesoară a avut un rol important în asta. Faptul că era tânără n-a însemnat nicio secundă că nu avea metodă, ci dimpotrivă. Când şi-a dat seama de interesul şi de pasiunea mea pentru franceză, n-a ezitat să mi le cultive; aşa am ajuns la fel şi fel de concursuri organizate de Alianţa Franceză din Piteşti şi chiar şi la olimpiadă, deşi era cu siguranţă conştientă că nu sunt chiar la nivelul la care aş fi putut să mă clasez pe un loc onorabil. Dar faptul că nu rata nicio ocazie să mă facă să scriu, a contat foarte mult.
            Cu doamna dirigintă, profesoară de română era să-mi pierd definitiv interesul pentru această materie pe care în generală o îndrăgisem atât de tare. Uram să învăţ mot-a-mot comentariile pe care ni le preda. De la o doamnă care mă învăţase să gândesc singură şi să analizez cu mintea mea un text, nu pricepeam cum de am ajuns la filologie cu cineva la care trebuia să tocesc. În cei patru ani, o singură dată am reuşit să o impresionez şi nu datorită memoriei (pe care o aprecia la alte colege ce reuşeau să reproducă în lucrări comentarii întregi), ci pentru că am făcut faţă foarte bine unei olimpiade (la care nu datorită ei am ajuns, ci unui alt profesor corector), deşi aveam şi alte interese şi nu mă spetisem cu pregătirea.
            La religie s-au tot schimbat profesorii, dar cel pe care l-am avut în clasa a 12-a e un om cu adevărat special. Sper să am ocazia într-o zi să-i povestesc despre felul în care m-a influenţat. În zilele noastre se vorbeşte despre scoaterea religiei din şcoli, după ce devenise materie opţională. De parcă n-au fost suficienţi anii de comunism, în care s-a trăit fără Dumnezeu, acum se doreşte s-ajungem tot într-acolo...

*****

            În facultate n-am mai pus aşa mare preţ pe dăruirea profesorilor, dar am ştiut s-o recunosc. N-am priceput atunci şi încă nu reuşesc să-ţeleg cum domnul profesor cu care aveam seminariile de radio putea face faţă cu brio tuturor activităţilor în care implicat. Multă energie trebuie să ai ca să faci câte făcea el şi multă pasiune, fără-ndoială! Ceva mă face să cred că nu s-a schimbat. Doamna profesoară care ne ţinea seminariile despre Fundamentele sistemului mass media este una dintre cele mai plăcute prezenţe feminine pe care le-am întâlnit până acum: modestă, cu bun simţ şi muuultă răbdare. Poate nu întâmplător lucra (şi poate mai lucrează) la Argeşul ortodox, împreună cu domnul meu profesor de religie din liceu, de care povesteam mai sus. 

Fără-ndoială, oamenii frumoşi se atrag unii pe alţii, pentru a creşte şi a şlefui alţi oameni frumoşi.




Adevărul zilei

De neoprit

11 noiembrie 2014

            Cam aşa se poate spune că sunt cei de la 3 Sud Est. De neoprit în a produce şi a cânta melodii uşor de fredonat, dar nu şi de uitat. Eram copil când au apărut cu melodia "Ai plecat", au urmat apoi şi altele care mi-au înfrumuseţat serile de vară pe care le petreceam, din când în când, la ţară. Undeva prin liceu am avut ocazia să-i şi văd, erau în plin turneu "Antidrog", împreună cu Animal X şi Cristiana Răduţă.
            Când în sfârşit s-a produs inevitabilul şi cei trei s-au despărţit pentru a-şi vedea fiecare de viaţa lui, m-am resemnat, bucurându-mă totodată că Laurenţiu a continuat să cânte. Apoi, când au revenit în vechea formulă, am aşteptat să văd dacă mai pot produce acelaşi efect de altădată. Şi m-au surprins plăcut. Mai ales cu cea mai nouă producţie, "Liberi", în care muzicuţa dă un ton aparte întregii piese. Videoclipul putea fi mai bun, bineînţeles, am reţinut mai ales faza din final, cu cei doi tineri dansând printre fulgere.

De-am putea face asta şi în realitate! Poate chiar am simţi că putem fi...

Copilăria fără părinţi nu e copilărie!

             Acesta nu este doar un videoclip, la fel cum melodia nu este doar un alt cântec pe piaţa muzicală din România. Este un manifest şi un program iniţiat de cei de la Voltaj. Un motiv în plus ca să-i apreciez. Sunt printre puţinele trupe muzicale româneşti care nu cântă doar ca să cânte, ci şi pentru a face o schimbare.

Ştire de ultimă oră

31 octombrie 2014

                                  Parcurile bucureştene vor fi desfiinţate din lipsă de... copii

                Vremea rece i-a speriat pe părinţii prichindeilor amatori de leagăne şi jocuri în aer liber. Oamenii mari au decis că singura distracţie a micuţilor va fi de-acum în case şi în mall-uri.
                Aerul închis şi recirculat din marile spaţii comerciale le promite părinţilor că le va feri odraslele de colţii aprigi ai virusurilor de tot felul.

Frământări părinteşti

30 octombrie 2014

                De când am rămas însărcinată prima dată, am conştientizat cel mai mult ce-aş fi vrut să fie altfel în educaţia mea şi mi-am promis atunci că eu voi face lucrurile diferit cu pruncii mei. Ei bine, nu reuşesc. Nu reuşesc deloc sau reuşesc într-o mică măsură, oricum ar fi, îmi pun mereu întrebări şi mă frământ adesea. N-am citit n cărţi despre creşterea copiilor, dar când rămân fără idei şi fără răbdare, sunt tentată să caut soluţiile magice pe care le oferă specialiştii în ceea ce se numeşte în vremurile noastre "parenting".
               Să nu ridici tonul la copil, să nu-l baţi (deci să nu-l agresezi în niciun fel), să nu-l pedepseşti pentru comportamentul neadecvat, să nu-l recompensezi pentru cel bun că e ca şi cum l-ai mitui şi nu-şi dezvoltă motivaţia interioară pentru a face un anumit lucru, să nu-i spui "Bravo!", să nu-l pui la colţ, să nu faci diferenţe între copii şi câte şi mai câte. Care mă fac să-mi dau seama (în caz că nu m-am prins deja) de câtă răbdare, inventivitate şi disponibilitate e nevoie! Cam ca la Ioana, drept pentru care am şi felicitat-o! Dar răbdare, inventivitate şi disponibilitate nu există mereu, pentru că oameni suntem, n-avem resurse inepuizabile. Şi-atunci ce faci, te dai peste cap de trei ori să îndeplineşti standardele specialiştilor, că altfel nu eşti sau nu te simţi un părinte bun, capabil? Şi dacă după toate strădaniile de a creşte un copil fericit şi fără traume, ajuns adult la rândul său, afli că, de fapt, e dezamăgit pentru că în x momente ale vieţii lui n-ai fost acolo aşa cum şi-ar fi dorit? Că ar fi preferat să acţionezi şi să gândeşti altfel sau să spui altceva? Cine poate şti ce-şi va aminti peste ani puiul de om, ce anume îl va marca (pozitiv sau negativ) din educaţia primită?
                Ne dăm atâta interes, citim cărţi, mergem la conferinţe, ca să ne creştem copiii altfel decât am fost crescuţi noi... Nu spun că nu trebuie sa încercăm, ci doar că e posibil ca, indiferent de metoda aleasă, rezultatul să ne surprindă şi nu neapărat în mod plăcut. Poate fi cineva 100% convins că într-o anume situaţie a ales cea mai bună soluţie? Eu nu cred. Şi nu cred nici că avem timp să stăm mereu să ne evaluăm reacţiile, dacă sunt sau nu conforme celor mai noi teorii de parenting... Până la urmă, oricât aş şti eu cum îmi doresc să-mi fie odraslele şi ce principii să le transmit, numai Dumnezeu ştie cum vor deveni!

Adevărurile zilei

              "Te naşti pur ca lacrima. Ceea ce ai ajuns este numai ce te-a învăţat viaţa dacă ai ochi de văzut şi urechi de auzit." (Ileana Vulpescu, într-un interviu pe care l-am citit la Ştefan Ciobanu)


              Despre dragoste şi răbdare, via Modart, într-o discuţie la această postare a d-nei Gina: 

                   "Răbdarea este prima trăsătură a dragostei pe care ne-o spune Sfântul Apostol Pavel. Cine iubeşte este în stare să ierte şi să rabde mult. Înalt Preasfinţitul Părinte Andrei, Arhiepiscop al Alba Iuliei, ne învaţă foarte frumos: "Dacă spunem că-i iubim, trebuie să-i răbdăm pe soţii şi soţiile noastre cu toate lipsurile lor. Să ni-i imaginăm cum vor fi la capătul drumului. Să-i răbdăm pe copiii noştri cu toate ştrengăriile pe care le fac. Să-i răbdăm pe bătrânii noştri cu toate neputinţele lor. Să-i răbdăm pe toţi aşa cum sunt, dacă zicem că-i iubim. Adevărata dragoste ştie că nici soţul nu-i perfect şi nici soţia nu este perfectă, nici copiii nu-s perfecţi, nici părinţii nu-s perfecţi şi nici colegii de muncă nu sunt perfecţi. Pe nici unul Dumnezeu nu i-a terminat încă. Dacă în noi este dragostea lui Dumnezeu, avem răbdare cu greşelile celorlalţi pe care îi iubim. Noi îi privim în aşa fel încât nu-i vedem cum sunt ei astăzi, ci aşa cum vor fi ei, tot mai buni, în viitor. Şi dragostea ne va face să-i ajutăm în drumul lor spre desăvârşire".

Indispensabil

21 octombrie 2014

când vrem să ne plimbăm, ca fetele, prin magazine;
când vremea nu e foarte prietenoasă;
dar mai ales în dup-amiezile în care mergem să-l recuperăm de la creşă pe frăţiorul năzdrăvan.

Wrapul nostru cel de toate zilele
Pentru că a trecut săptămâna bebeluşilor purtaţi , pentru că în curând vom renunţa la el pentru un mei tai şi pentru că e genul de obiect pe care îmi pare rău că nu l-am descoperit mai devreme, adică pe vremea bebeluşiei lui Matei. Tare mult ne-ar fi fost de folos! Prinţesa Urbană a scris despre sistemele de purtare aici , citiţi şi vă minunaţi şi eventual cumpăraţi-vă unul adecvat!

Confesiune de octombrie

10 octombrie 2014

Rănesc mult. Greşesc des. Regret tot timpul.
Mint frumos, pentru că oamenii nu sunt suportă adevărul. Încă nu sunt atât de puternică să rămân singură.
Tac prea multe uneori, mă cenzurez adesea, nu am răbdare câtă ar trebui, nu copilăresc suficient, deşi am cu cine şi pentru cine.
Mi-e teamă de eşec, de ceea ce-aş putea pierde încercând, de-asta mă decid greu când e să iau o hotărâre importantă. Mi-e mai teamă, însă, că m-aş putea pierde pe mine...
Mi-e dor de nişte vremuri când puteam pleca oriunde, oricând, oricum. Şi mi-e dor de nişte oameni pe care cândva îi întâlneam mai des.
Nu citesc orice, doar de dragul de a mai tăia o carte de pe listă, oricât de premiată ar fi. Nu ascult orice, indiferent cât de pretenţioasă aş părea.
Visez la o casă cu mansardă care să aibă ferestre spre cer; în curte un balansoar, un hamac şi un căţel...

Ce toamnă minunată!




Lecţia vieţii veşnic vie

29 septembrie 2014

           Şi uite că am trecut şi de postarea cu numărul 555. Coincidenţă sau nu, atâţia ani are şi Bucureştiul. Pentru unii aglomerat, sufocant, stresant, prăfuit, pentru mine cu multe lucruri (încă) de descoperit. Parcuri multe, pe alese, teatre, muzee, clădiri noi şi vechi, oameni de toate felurile, anonimat cât cuprinde. E un oraş al contrastelor şi pentru toate gusturile, în care poţi creşte, dar şi în care te poţi pierde, în orice sens am vorbi.
           Nu am ajuns la vreun eveniment dedicat capitalei, pentru că în acel sfârşit de săptămână am sărbătorit şi rememorat cu totul altceva, în oraşul tinereţii mele, să-i spun aşa, Piteşti. Pentru unii cimitir, pentru alţii cei mai frumoşi ani, perioada liceului a fost, într-adevăr, specială. Cu emoţii şi sentimente de tot felul, cor, cenaclu, spectacole, plimbări în ţară şi puţin în afară, un timp al marilor descoperiri şi începutul unei mari schimbări. După 10 ani de la absolvire, aceleaşi feţe şi totuşi altele, oameni  împliniţi, la rândul lor părinţi.

            Trece vremea şi n-o poţi opri...!


Trecut-au anii...

27 septembrie 2014


Azi trei ani am împlinit
De când mamă am devenit!
Şi mă rog să-ţi fie bine,
Să creşti mare lângă mine!
Să creşti mare, sănătos
Şi cu sufletul frumos!

06.11.2011-Foto Larisa
24.08.2014-Foto Albert Stănescu 

Timpul trece, dragostea rămâne!

Poză de album

12 septembrie 2014

             Avem bone, bunici, creşe, maşini de spălat rufe/ vase, detergenţi de toate felurile, oale minune, sisteme de purtat copiii şi totuşi timpul fuge de parcă nici n-ar fi. Tot aud că e greu să creşti un copil în zilele noastre, darămite doi sau mai mulţi. Da, pentru cine nu are niciun fel de ajutor nu are cum să fie uşor, dar asta nu înseamnă că e imposibil sau că nu e frumos. Pe vremuri femeile făceau şi aveau grijă de mult mai mulţi prunci, în condiţiile în care locuiau la sat, aveau treburi în casă şi în afara ei, iar bărbaţii mai plecau şi la război şi rămâneau singure perioade lungi de timp. Ar fi fost de aşteptat ca progresul să înlesnească lucrurile, nu să le complice, totuşi puţine cupluri se încumetă să aducă pe lume un alt suflet.
              E greu din punct de vedere financiar, vor spune multe voci. Da, dacă te gândeşti că atunci când ai copii trebuie să renunţi la multe care ţi-ar face plăcere sau viaţa mai comodă, nu-i uşor să drămuieşti bugetul. Culmea că tocmai familiile în care banii sunt puţini se bucură de cei mai mulţi pitici. Şi nu pentru că părinţii nu ştiu de metode contraceptive sau nu şi-ar dori o croazieră în jurul lumii, ci pentru că îl au pe Dumnezeu şi asta spune tot. Să te laşi în voia Lui şi să fii conştient că El are grijă de oricine vine pe lume chiar nu-i lesne de făcut, iar satisfacţia e pe măsură.
              Să ai mai mult de un copil înseamnă să te împarţi în două, în trei, în oricât e nevoie, dar să fii totuşi imparţial, corect, lucid şi calm chiar şi atunci când poate eşti frânt de oboseală. Dar când ajungi să pui geană pe geană, gândul că ai casa şi sufletul pline de zâmbete, chicoteli, îmbrăţişări stângace sau mângâieri timide, face ca orice altceva să conteze prea puţin. Şi da, nu mai am timp de scris, de citit sau de stat pe net ca altădată, dar nici că-mi pare rău. Mă străduiesc să cresc... oameni.

Două mâini

31 iulie 2014

în taină s-au întâlnit, inimile de la început s-au dăruit...


Dragostea noastră e doar una şi e de ajuns pentru ei amândoi!

Amintiri din viitor: Ne vedem joi

17 iulie 2014

         Că de n-ar fi, nu s-ar povesti... cum în zi de joi, refren pentru doi în luna lui cuptor, ne-am cunoscut noi, din adânc de dor... şi iată pe dată cum povestea-i altă, despre un băiat şi de-acum şi-o fată!
         

Cronică la-nceput de iulie

2 iulie 2014

              Când mi-am anunţat colegii de serviciu că am fost cerută de soţie şi că am şi acceptat, una dintre fete a stat puţin pe gânduri şi, după ce m-a felicitat, mi-a spus ceva ce ulterior a devenit un soi de laitmotiv al vieţii mele: "Ai curaj!" Încă nu împlinisem 24 de ani, iar cererea în căsătorie venise după trei luni şi ceva de relaţie, nu după câţiva ani de teste sau concubinaj, poate că avea dreptate să gândească aşa, având în vedere obiceiurile vremii.
             Când am dat vestea că va mai sosi un membru în familia noastră, bineînţeles că nu au lipsit comentariile de genul "Sunteţi tineri, trebuia să mai aşteptaţi şi voi, să vă mai trăiţi viaţa!" Vă sună cunoscut? Printre toate reacţiile de care am avut parte, a existat şi aceea care a dus la exclamarea minunatului "Ai curaj!" Eh, a venit şi momentul în care m-am dumirit, fără doar şi poate, că am, într-adevăr curaj: când un coleg de serviciu mi-a observat burtica ce găzduia un nouă viaţă, adică un al doilea copil în familie. Atât de răspicat mi-a spus că sunt curajoasă, încât a trebuit să-mi accept fără urmă de tăgadă această însuşire.
              E ciudat să constaţi că ceea ce ar trebui să însemne normalitate, pentru unii e semn de îndrăzneală; să te uiţi în jur şi să observi cum oamenii se tem să-şi asume responsabilităţi care altădată erau privite cu respect şi multaşteptate. Acum, că am intrat în rândul celor care, fie aşteaptă un al doilea copil, fie au deja doi, (cam cum se întâmplă prin zona în care locuim), nu pot să nu mă întreb câţi vor avea curajul să treacă bariera psihologică spre cifra trei; câţi vor putea privi societatea în faţă şi oamenii, cu replicile lor acide şi să le spună "Da, îl vrem pe al treilea!" sau "Dacă Dumnezeu ne mai dă, de ce nu?"
              Indiferent cine ce ar zice (şi am auzit şi eu destule, personal sau de la alte familii), e clar că nu lumea trebuie să decidă. Pentru că nici vecinul de la trei, nici asistenta din spital sau vânzătoarea de la colţul blocului nu va creşte copilul. Datul cu părerea e sport naţional, e lucru ştiut, la fel ca şi faptul că "gura lumii n-o astupă nici pământul". Aşa că, înainte de a da sfaturi şi dacă tot vreţi binele cuiva, încercaţi să vedeţi acest bine din punctul său de vedere, nu din al vostru!

E mare lucru să taci, să spui o vorbă înţeleaptă sau să-ţi oferi ajutorul la momentul potrivit!
              
               

Amintiri din viitor: Doi şi două

25 iunie 2014

            Peste câteva săptămâni, începând de astăzi, timpul va curge, din nou, altfel şi se va împărţi de atâtea şi atâtea ori. Nu ştiu ce va fi, nu ştiu cum va fi şi nu cred că am ştiut vreodată. Poate că mi-am dorit, am intuit, dar realitatea nu se rezumă niciodată doar la asta. Cert e că va fi totul nou şi sper că răbdarea se va multiplica şi înnoi şi ea clipă de clipă. Va fi o nouă provocare, cu altfel de amintiri din viitor, cu o balanţă echilibrată şi un meci la dublu, cu doi şi... două.
           Dincolo de orice, e senin şi e linişte, vântul adie alene printre frunzele copacilor, iar singurul cânt care-mi desfată auzul e cel al păsărelelor. Va fi o vară toridă, sau poate nu, va mai ploua, sau poate nu, în sufletul meu, însă, ştiu sigur că se vor aduna toate anotimpurile posibile, cu întreaga paletă de fenomene meteo.

 Fără-ndoială exist, pentru că... simt.

"Ridică-ţi ochii din telefon, închide ecranul!"

2 iunie 2014

Aveam altceva în gând pentru azi, dar am dat peste acest videoclip şi nu m-am putut abţine să nu-l postez.

La aniversară

26 mai 2014

6 ani în 3 imagini.

Februarie 2008- o atitudine şi nişte frământări care nu se uită prea uşor

26 sept 2009-ziua în care am început să... cresc

03 mai 2014 - şi creşterea continuă, într-un prezent frumos, plin de provocări şi gânduri despre viitorul în... 4 

De la nici 23, la 29. Atâţia ani în tot atâtea clipe.

Panoramice bucureştene

12 mai 2014

Vedere din Orăşelul Copiilor

Parcul Tineretului



Parcul Carol-Monumentul Eroilor

O seară hai-hui prin centrul vechi

Fântâni în Orăşelul Copiilor

Lamia Beligan: "Există un timp pentru toate"

9 mai 2014

"Nu mai e timp. Fiecare zi trebuie trăită frumos şi cu conştiinţa că moartea poate veni oricând şi ne va găsi exact în starea în care ne aflăm în momentul acela. Când eşti tânăr, trăieşti cu sentimentul că ai toată viaţa înaintea ta, dar vine o vreme când timpul capătă o altă densitate şi lucrurile în care ai crezut poate cu prea multă patimă devin lipsite de consistenţă. Îţi dai seama că de fapt sunt foarte puţine lucrurile care contează cu adevărat şi, dacă ne gândim bine, singurul lucru care contează cu adevărat în pespectiva veşniciei este mântuirea sufletului."

"Regret enorm timpul pe care l-am risipit.

Şi nu mai este timp să-l recuperaţi?
Nu. Există un timp pentru toate (abia îşi mai stăpâneşte lacrimile). Iartă-mă! Regret timpul pe care l-am pierdut în situaţii care nu mi-au adus nimic, care n-au construit nimic în mine, cu oameni care n-au adăugat nimic la ceea ce sunt, în sensul bun al cuvântului.

Există lucruri pe care dacă nu le-ai făcut la vremea lor, nu le mai poţi face. Sunt lucruri care se pot reface, dar altele nu.

Vă condamnaţi pentru asta?
Nu ştiu dacă mă condamn, îmi pare rău pur şi simplu că am fost atât de stupidă. E ca şi cum ai avea sentimentul că ai risipit o parte din talanţii pe care ţi i-a dat Dumnezeu. Mă doare că n-am ştiut să folosesc la maxim potenţialul pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, că l-am risipit uneori în lucruri prosteşti. Uneori, dar destul în economia unei vieţi.

Acesta ar putea fi sfatul pe care l-aţi lăsa în încheiere cititorilor noştri: să nu-şi risipească timpul.
În nici un caz. Timpul e un dar nepreţuit! "

(de aici http://www.ortodoxiatinerilor.ro/modele-idoli/20261-lamia-beligan-omul-poarta-sine-ce-va-deveni)

Trage-ţi oblonul

28 aprilie 2014

Ascultă, copile, ce-mi spune viaţa:
De-a pururi în umbră să torci al tău gând,
Când simţi în pleoapă o lacrim-arzând,
Ia seama la vreme şi acopere-ţi faţa,
Să nu fie ochi să te vadă plângând.

Alături cu alţii te-nşiruie-n horă
Şi lumii plăteşte-i cu ce-i eşti dator,
Fă-i patimei tale din zâmbet zăvor,
Tăcerea să-ţi fie statornica soră,
Să nu ştie nimeni ce rane te dor.

Iar noaptea când cade şi ceaţa se lasă,
Tu trage-ţi oblonul, să n-ai mărturii,
Şi-atunci sub tavanul ascunsei chilii,
Despătură-ţi taina ce-n suflet te-apasă,
Stropind-o cu lacrimi de ceasuri târzii...
(Octavian Goga)

Nu mai scriu

24 aprilie 2014

            ... pentru că nu mai am tragere de inimă, căci timp, dacă vreau cu adevărat, îmi fac. Sunt prea multe, în ultima vreme, care mă dezamăgesc şi prea puţine care mă uimesc în sens pozitiv. Asta mă face să rămân într-o stare de... nu ştiu exact, latenţă, expectativă....Privesc oamenii şi mă sperie felul în care pot evolua/involua, în care se pot schimba; e ciudat să nu mai ştii cum să-i vorbeşti cuiva şi despre ce anume, să-ţi acorzi timp să evaluezi nişte situaţii ca să constaţi apoi ce comportament să adopţi.
            E prea mult egoism în jur, prea multă nepăsare, prea mulţi fac precum struţul, băgând capul în pământ şi sperând ca alţii să facă ceea ce lor le e lehamite (?). Prea mult uităm de noi înşine, ca apoi să uităm şi de cei din jurul nostru, începând cu cei mai apropiaţi.
            Nu pot să scriu despre asta la nesfârşit, despre tot ce văd în preajma mea, pentru că ori le văd pe toate negative, ori chiar nu sunt altfel şi atunci nu mai reuşesc să fiu optimistă. Prefer să încerc să mă adun, să mă recompun, că am şi de ce şi pentru cine, sunt atâtea provocări care mă aşteaptă şi oameni cărora ar trebui să mă dăruiesc din plin, nu cu jumătăţi de măsură, nu gândindu-mă cât de urâtă e lumea şi cum să le vorbesc frumos despre ea sau cum să-i învăţ să trăiască în ea...
             Aşa că până voi regăsi acel ceva pe care (cred că) l-am pierdut pe drum, pe aici va fi mai puţin din mine şi poate mai mult din orice altceva...

Cea mai solicitantă slujbă din lume

16 aprilie 2014

Ceva idei?

Răspunsul este la un click și câteva minute de vizionare distanță, dar mereu în ochii noștri.

Unui pui de om

Cronică de aprilie

14 aprilie 2014

          Spectatoare neputincioasă la o piesă care se derulează fără momente de pauză.
          Oameni indiferenți, posaci, egoiști, privind mereu în jos și foarte rar în jur, puțini mai ridică ochii spre albastrul cerului.
          Prieteni care nu mai știu, de fapt, ce înseamnă "prietenie" și minciuni cu picioare scurte, pe care se străduiesc să le transforme-n adevăr.
          Părinți, frați, surori, bunici, rude pentru care sângele s-a făcut de mult apă.
          Dezumanizare totală, tehnologizare maximă pentru un confort aparent și-un timp niciodată suficient, falsitate...


Câtă dezamăgire...



Copil al anilor '80, mai știi?

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS