Efectele micului ecran asupra minţii copilului (I)

5 martie 2013

foto: Internet
"          În urmă cu cinci ani am cunoscut un tânăr american care mi-a fost coleg la un curs de specializare pe care l-am urmat în străinătate. Împrietenindu-ne, am petrecut mult timp împreună povestind despre viaţa noastră de până atunci. Cel mai mult m-a impresionat viaţa fratelui său, Michael, asupra căreia reveneam adesea în discuţiile noastre.Voi reproduce pe scurt povestea lui Michael, renunţând la dialogurile care s-au purtat atunci între mine şi prietenul meu John, pentru a scurta povestirea.
             Când avea 10 ani – povestea el -părinţii lor s-au despărţit. El a rămas cu tatăl lui, iar fratele său,care avea atunci numai 2 ani, a fost luat de mama sa. Însă mamei sale nu îi mai rămanea aproape deloc timp să se ocupe de el, căci îşi petrecea întreaga zi la serviciu, şi astfel a fost nevoită să angajeze o bonă care să stea cu Michael. Aceasta însă îl lăsa pe fratele lui John să stea ceasuri întregi în faţa televizorului.Aceasta era o activitate care lui îi făcea foarte mare plăcere, iar bonei îi convenea, neavând astfel deloc de furcă cu el. Mama cunoştea aceasta, însă era multumiţă, crezând că astfel el va învăţa o mulţime de lucruri, pe care nimeni altcineva nu ar avea timpul să i le spună. Michael devenea însă din ce în ce mai agitat şi obraznic cu toţi cei din jur, inclusiv cu mama sa. Ea nu putea să-i refuze nici o plăcere, ca o compensaţie la timpul pe care nu putea să i-l acorde. Michael era un copil inteligent, astfel că în primii ani de şcoală se părea că nu va avea probleme la învăţătură. Dar încă de pe atunci se observa la el o anumită hiperactivitate şi neatenţie.
             Mai târziu aceste fenomene s-au accentuat. După clasa a IV-a a început să înveţe din ce în ce mai prost, devenind un elev problemă. Nu putea sta locului, nu se putea concentra la ore, era permanent distrat, extrem de irascibil şi certăreţ, deşi avea un suflet foarte bun. Mama a început să-l ducă la doctori, pentru ca în final să constate că suferă de ADHD (deficit de atenţie cu hiperactivitate). Pentru ca să poată sta liniştit în clasă, lui Michael i s-a dat să ia ritalin, un sedativ care se administrează foarte multor copii în America. Acasă era destul de liniştit când se uita la televizor sau când se juca pe calcu lator, dar în rest avea un comportament imposibil. Mai cu seamă când nu i se făcea pe plac devenea extrem de irascibil şi agresiv. După televizor au urmat jocurile pe calculator, care îi ocupau cea mai mare parte a timpului liber, iar apoi Internetul. Cum venea de la şcoală, se aşeza la calculator, uitand chiar şi să mai mănânce. Doctorii au insistat mult pe lângă mama sa să nu-l mai lase atât de mult în faţa ecranului, însă ea nu se putea opune. Era suficient să se deschidă discutia pentru ca Michael să facă o adeverată criză de nervi şi să devină violent.
              Cu mare dificultate a reuşit să termine şcoala, prieteni nu prea avea, iar cu fetele întâmpina multe probleme, în principal din pricină că s-a îngrăşat foarte mult şi de aceea se simţea complexat. De asemenea, se pare că privitul la imagini de pe site-urile erotice de pe Internet i-a produs un dezechilibru atât psihologic, cât şi organic, căci nu mai poate întreţine relaţii sexuale normale cu o fată. Acum are 30 de ani (la începutul anului 2002) şi stă acasă. A încercat de mai multe ori să se angajeze, dar nu rezistă mai mult de câteva zile. Este extrem de neliniştit şi distrat, nu are putere să se motiveze şi să se concentreze la munca pe care o are de făcut, nu poate asculta şi îndeplini ceea ce i se spune, deşi la prima vedere pare o persoană normală. Mama sa este disperată, fiindcă îşi dă seama că nu este bun de nimic şi nu ştie ce o să facă în viaţă după ce nu o să mai fie ea. În afară de a sta pe Internet, a mânca şi a bea nu-i mai place să facă nimic altceva. Odată mi-a spus că nu-i mai vine să părăsească lumea virtuală, că lumea reală îl plictiseşte şi îl oboseşte grozav."

(din nota cărţii cu acelaşi titlu, autori Virgiliu Gheorghe, Nicoleta Criveanu,Andrei Drăgulinescu; Bucureşti: Prodromos, 2007)

2 comentarii:

INCERTITUDINI spunea...

Sunt absolut convinsă că așa se întâmplă lucrurile cu foarte mulți copii.
Îi observi repede în clasă, sunt apatici, aparent poți avea senzația că ascultă explicațiile, de fapt nu este așa, sunt palizi, pentru că dorm puțin și în puținele ore în care dorm nu se odihnesc.Capacitatea de a se concentra este foarte scăzută.
Vinovați sunt părinții.
Vinovați și inconștienți.
Știi de ce? pentru că, deși greșesc, vor performanțe de la copiii lor, care, deja, sunt bolnavi.

Este comod să-l așezi pe micuț în fața televizorului.. nu ai nicio problemă, el tace.Doar că vremea trece și oboseala se cronicizează.Asemenea copii sunt ca niște adulți ceva mai mici, dar plictisiți de a cunoaște lumea reală.
Să știi, Crenguța, că ai pus degetul pe o rană adâncă.
Mulți adulți ar trebui să ia aminte.

Crengu spunea...

Ma bucur ca am pus degetul pe rana si am de gand sa o mai fac pe viitor, cu alte informatii.

Adultii nu-si dau seama de ceea ce fac pentru ca si ei sunt prinsi in mirajul micului ecran. Am prieteni care nu au televizor si nici nu-i simt lipsa, iar timpul alocat calculatorului este destul de redus. Deci se poate si fara, important este sa vrem, mai ales cand mai e si unul mic in zona.

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS