Pentru că uneori mă simt

25 octombrie 2012

aşa

Căci, da, vă vine să credeţi sau nu, proverbul acela african pe care l-am citit aici, "It takes a village to raise a child", este cât se poate de adevărat. Iar unii nu au parte nici măcar de un sfert dintre cei care au ajutat-o pe Zu să întocmească acea listă minunată. Şi dacă vreţi să ştiţi cum e după ce apare un copil, ei bine Prinţesa Urbană a spus-o foarte bine şi tot ea a vorbit şi despre cum e cu grămada de sfaturi pe care le primeşti în timpul sarcinii sau după. Asta nu înseamnă în niciun caz să nu faceţi copii, înseamnă doar că oricât de minunată ar fi această experienţă, vor fi şi momente în care vi se părea că pur şi simplu nu (mai) faceţi faţă!




Toamna mea

Care realizare

22 octombrie 2012

este mai importantă: cea care-ţi aduce admiraţia şi gloria lumii sau aceea care-ţi aduce liniştea sufletească şi duhovnicească? E o întrebare care încă de dimineaţă nu-mi dă pace, deşi nu e prima dată când îmi vine-n gând. Cumva, răspunsul îl ştiu şi îl accept, e cel mai aproape de sufletul meu. Dar ce faci cu aşteptările pe care ceilalţi le au de la tine? După legile lumeşti, eu le-am înşelat de mult, după cele dumnezeieşti, mai am de muncă.

Să fie asta definiţia ratării sau doar un imbold spre a căuta în adâncuri şi a da la iveală tot mai mult şi mai bun?

Cea mai grea, dar şi cea mai frumoasă leapşă

Pentru mine, cel puţin, pentru că au fost câteva întrebări la care aş fi dat mai multe răspunsuri.

Ziua cea mai frumoasă:
astăzi
Lucrul cel mai uşor:
să-ţi judeci aproapele
Obstacolul cel mai mare:
îndoiala
Cea mai mare greşeală:
răzbunarea
Rădăcina tuturor relelor:
egoismul
Distragerea cea mai frumoasă:
să te faci util
Cei mai buni profesori:
copiii
Prima necesitate:
să simţi
Cea mai mare fericire:
să împarţi cu ceilalţi
Misterul cel mai mare:
Dumnezeu
Cel mai mare defect:
orgoliul
Fiinţa cea mai periculoasă:
care tace şi face
Sentimentul cel mai josnic:
mânia
Cadoul cel mai frumos:
iertarea
Cel mai necesar:
să nu fii singur/ă
Ruta cea mai rapidă:
drumul corect
Senzaţia cea mai satisfăcătoare:
pacea interioară
Arma cea mai eficace:
surâsul
Cel mai bun remediu:
rugăciunea
Cea mai mare satisfacţie:
lucrul dus la bun sfârşit
Forţa cea mai puternică:
credinţa
Fiinţele cele mai necesare:
părinţii
Cel mai frumos dintre toate:
dragostea

Primită de la Ema, o dau mai departe d-nei Gina, Simonei, lui Flory şi lui Ştefan.

Ne merităm soarta!

15 octombrie 2012

Vreţi respect, încredere, dragoste, prietenie, zâmbete? Nimic mai simplu: oferiţi-le! Vreţi un oraş şi-o ţară mai curate? Păstraţi-le! Vă doriţi valori, principii? Protejaţi-le! Vreţi să aveţi o bătrâneţe liniştită? Aveţi grijă de cei mai în vârstă ai voştri! Priviţi în jur: oamenii, animalele, plantele, lucrurile, păsările, copiii, cerul, soarele, copacii şi nu numai. Priviţi parcurile în care se joacă cei mai mici dintre noi. V-ar plăcea să nu fie niciun fel de gunoi pe jos? Atunci nu staţi pe bănci, ronţăind seminţe şi aruncând cojile sau alte mizerii pe unde puteţi şi nu fumaţi şi apoi lăsaţi mucurile aiurea! Aveţi maşini? Foarte bine. Nu parcaţi unde nimeriţi, pe motiv că nu aveţi locuri special amenajate! S-ar putea să blocaţi drumul unei mămici care plimbă un bebeluş într-un cărucior sau unei persoane cu handicap locomotor, care se deplasează cu cârje, cadru sau căruţ cu rotile. Dacă vă place să traversaţi pe trecerea pentru pietoni, să ştiţi că şi alţii îşi doresc acelaşi lucru, dar uneori automobilele staţionează fix pe jumătate din zebră. Avem transport în comun şi locuri rezervate unor categorii de oameni, ştiţi care sunt acelea, nu le ocupaţi când nu e cazul!

Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face! Ar putea fi un început bun, dacă ne dorim ca lucrurile în ţara asta să fie aşa cum trebuie! 

Pentru că eu una m-am săturat să fac slalom cu căruciorul printre maşini parcate aiurea şi am obosit să tot duc la gunoi mucurile de ţigară pe care copilul le adună de prin parcuri (căci, deh, e mic şi toate nimicurile i se par interesante). Mai nou trebuie să învăţ să merg privind în sus, căci nu se ştie de la ce etaj al cărui bloc cineva-şi aruncă resturile de nicotină ambalată şi nestinsă. Pentru că, da, mi s-a întâmplat în această dup-amiază: un muc de ţigară, aprins, a trecut razant pe lângă mine. Şi m-am uitat spre geamuri şi balcoane, încercând să ghicesc făptaşul care nu s-a gândit că putea nimeri copilul. Lăsaţi refrenul "Las-o, bă, că merge aşa!" Nu merge! Vine un moment când te saturi şi te întrebi de ce n-ai plecat când ai avut ocazia, pentru că uite în ce ţară trăieşti! Da, dar ţara asta înseamnă mai ales oamenii din ea. Cu ei începe şi se termină totul. Revin şi spun: ce vouă nu vă place, nu faceţi altora! Poate pare mult, dar e atât de simplu şi de uşor! 

Schimbarea începe cu fiecare dintre noi!

Nu sunt

11 octombrie 2012

ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!...
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu...
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât... Cel care sunt!...
(Ion Minulescu- "Nu sunt ce par a fi")

Minulescu s-a resemnat. Eu nu, nu încă; cine-a zis că sunt o bună creştină? mai e timp... sau poate nu?

 



 Do you know what it's like?...

Nu lăsaţi poezia în stradă!

5 octombrie 2012

În ultimul an am reacţionat târziu sau deloc la multe lucruri, din păcate. Aşa se face că de-abia de curând am aflat de situaţia lui Ştefan: "apartamentul în care stau (am stat) a fost retrocedat foştilor propietari (eu fiind chiriaş la ICRAL, sector 4) şi astfel sunt pus în situaţia ca în octombrie, toată familia să plece, cu toată mobila din casă, unde... momentan nu ştim. Cei de la primărie ridică tot timpul din umeri, suntem trecuţi pe o listă, dar cam atât (poate cineva de acolo va vedea acest post şi se va mişca ceva). Calea chiriei este dificilă, fiind angajaţi la stat, deci bugetari, salariile nu sunt foarte mari. Aşa că orice ajutor mi-ar prinde bine, măcar pe mama mea să o pun la adăpost. Oricum, orice ajutor este bine venit acum, chiar şi răspândirea linkului, poate ajunge la ochii cuiva de pe la primărie."
Şi m-am revoltat. Pentru că nu se poate ca, fiind într-o astfel de circumstanţă, familia lui şi cu siguranţă multe altele, primăria să nu le ofere niciun fel de alternativă. Da, trăim în România, dar asta nu trebuie să fie o scuză pentru astfel de lucruri sau pentru mentalitatea lui "era de aşteptat" sau "ceva normal". Normalitatea ţine şi de noi, de felul în care acţionăm/ reacţionăm.

Aşadar, bucureşteni din toate colţurile capitalei şi nu numai voi, uniţi-vă! De la cei care-l ştiţi pe Ştefan, la cei care aţi pus, cu el, Pariu pe prietenie, sau i-aţi citit, pe blog, (întâmplător sau nu) în antologii, în volume, poeziile. Dacă măcar o dată aţi trecut printr-o situaţie din care nu ştiaţi cum o să ieşiţi şi cineva, cumva, a fost mâna de ajutor de care aveaţi nevoie, atunci nu rămâneţi nepăsători! Ştefan şi familia sa au nevoie de o alternativă  în maxim o săptămână! Mai multe puteţi citi aici şi aici.




"Să îmi ţin sufletul cald şi pe cei dragi aproape..."



Când...

3 octombrie 2012

... aveam timp să citesc, făceam cu totul altceva.
... aş fi avut timp să mă plimb, stăteam în casă.
... ar fi trebuit să mă bucur de vremea de afară, lucram.
... puteam să trăiesc şi să explorez la maxim lumea, navigam pe internet.
... vroiam să mă joc, nu aveam cu cine.
... ieşeam în oraş, pierdeam vremea aiurea.
... aveam prietenii aproape, nu stăteam suficient împreună.

Aşa se face că acum îmi doresc să citesc, să mă plimb (singură), să lucrez (dar ca acum 3 ani si jumătate :) ), să explorez lumea, să ies în oraş, să simt că am prieteni. De jucat acum am cu cine, dar prietenii... aşa tare s-au cernut, că mă întreb uneori dacă-mi ajung degetele de la o mână ca să-i număr. Şi da, uneori plâng şi mă plâng, poate prea puţin sau poate prea mult. Şi nu, nu mai ard şi nu-mi mai pasă de multe ca înainte... O fi bine, o fi rău? Nu ştiu. Prefer să nu mai caut sau să aştept răspunsuri, am observat că vin oricum atunci când trebuie!
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS