Amintiri din viitor: 10

27 iulie 2012

Nu ştiu dacă au fost chiar 10 întâmplări, cum nu ştiu nici dacă au fost ciudate. Dar minunea a fost din plin, fără pic de îndoială. Cu siguranţă vor mai fi şi altele, trebuie doar să am inima deschisă ca să le văd, să ţi le arăt, să le adulmecăm ca pe ploaie şi să ne bucurăm de ele!


Acum, hai, cântă cu mine aşa cum doar tu ştii: zece întâmplări ciudate şi-o minune te-au adus în casă!

eram om şi m-au făcut "om mare"

25 iulie 2012

întoarcerea

când eram copil
serile miroseau a vin nou
şi dimineţile
a pâine proaspătă...

la fiecare zvâcnet inima mea
lua viaţă din cer şi o aducea
pe pământ...

ştiam să trăiesc
-înainte de a mă naşte m-a învăţat Dumnezeu -
dar m-au înşfăcat
m-au tuns mi-au dat o uniformă şi
m-au escortat într-o clădire unde

mi-au confiscat ochelarii cu lentile de lacrimi
ai uimirii
şi mi-au dat ochelarii cu lentile de sticlă
ai ştiinţei
punându-mă să stau într-o bancă
cu mâinile la spate ca un acuzat
condamnat la 12 ani de şcoală
pentru infracţiunea
de a fi inocent...

mi-au luat metodic
tot ce era viu în mine
m-au golit lăuntric
de tot ce era de dincolo
cu o tenacitate surâzătoare
aşteptând să le mulţumesc
şi să le fiu recunoscător...

ah, cel mai greu e să uiţi
chipurile acelor oameni deplin satisfăcuţi că
au frânt şi au îngenunchiat
un copil ce alerga tot mai viu pe câmp
până cădea epuizat de bucurie în iarbă
cu inima bătând atât de tare încât
smulgea morţii din ţărână şi-i
arunca în cer......

eram om şi m-au făcut "om mare"
îndopându-mă cu temerile
şi prejudecăţile lor

un "om mare" ce încă mai caută
firimituri de copilărie
pe sub mesele înţelepţilor acestei lumi
cărora le put picioarele ca nişte hoituri
pentru că nu L-au lăsat
pe Iisus să le spele...

căci dacă L-ar fi lăsat
ar fi zbughit-o cu mine pe câmp
şi-ar fi alergat şi ei până
ar fi căzut epuizaţi
în iarba caldă...

iar după ce şi-ar fi tras suflarea
ar fi primit de la Dumnezeu
o bucată de pâine şi una
de peşte pe care
mâncându-le cu poftă
ar fi început să simtă iar în nări mireasma
de vin nou şi pâine proaspătă
de hram tainic
a vieţii

nebăgând multă vreme de seamă
că bucata de câmp pe care au cinat
e tot
mai
departe

de lume...

(Marius Iordăchioaia)

Sfatul zilei (2)

Când ai nevoie de dragoste

18 iulie 2012

Când ai nevoie de ajutor, nimeni din cei care se presupune că ar trebui să ţi-l ofere, nu o face. Iar de cerut, nu poţi, pentru că ai senzaţia că obligi şi nu asta îţi doreşti. Şi atunci nu-ţi rămâne decât să te aduni, pentru a suta, mia, n-a oară, deşi nici tu nu ştii cum să mai faci şi asta. Dar ajungi să o faci şi nu pentru tine, ci pentru cei care contează pe tine, pentru că e datoria ta să faci asta şi asta şi cealaltă. Şi uite aşa tragi aer în piept, îţi mai strigi o dată, în liniştea sufletului tău, neputinţele, te gândeşti câtă dreptate are Cărtărescu în poezia aia cu dragostea şi mergi mai departe. C-aşa-i în viaţă!

"când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşti dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte."

Doruri, melancolii, generaţia de sacrificiu şi alegerile conştiente

15 iulie 2012

În ultima vreme rar apuc să mai scriu şi eu ceva aşa, pe sufletul meu. Măcar citesc pe la alţii, pe ici, pe colo, câte un fragment, două sau postări şi articole întregi. Zilele astea, însă, am dat în doruri şi melancolii. D-na profesoară Gina a marcat, ieri, ziua Franţei şi azi am citit la Ema despre generaţia de sacrificiu. Aşa mi-am amintit de toate jocurile copilăriei, de filme, de haine, de muzică, de zilele de şcoală şi de oracolele completate prin pauze, de minunatele mele căzături de la joacă şi câte şi mai câte.

Şi nu pot să nu mă întreb: copiii de astăzi, adulţii de mâine, oare ce îşi vor aminti şi ce le vor povesti urmaşilor?

*****

Şi dacă tot vorbim de copii, citiţi câte ceva despre vaccinuri la Feli, aici şi aici. Coroborat cu ce mai ştiam şi mai citisem deja pe net despre acest subiect, am ajuns să mă îngrozesc. Dacă tot luăm decizii în numele lor, măcar să fie unele în cunoştinţă de cauză. Să nu spunem mai târziu "N-am ştiut, nu mi-a spus nimeni!".

Viitori/ actuali părinţi/bunici, informaţi-vă şi alegeţi ca atare pentru binele copilului/nepotului vostru!

La capătul unei zile grele

Greceşte sau româneşte?

10 iulie 2012



Mi-ar plăcea să ştiu greacă, să înţeleg mesajul. Tare-s curioasă dacă versurile piesei româneşti seamănă cu cele greceşti!

Şi dacă tot a venit vorba, ce ziceţi, aţi merge la nunta cuiva din trecut?

Cât ne costă să ţinem ritmul într-o societate cofeinizată

9 iulie 2012

Viaţa modernă se desfăşoară la viteze mari. Mâncarea noastră este fast, conexiunile noastre la Internet sunt şi mai rapide. Transmitem, dăm email, upgradăm. Lucrăm peste program pentru a ne menţine în faţa concurenţei. Suntem pe fugă. Chiar şi atunci când privim la televizor, ne uităm la CSI şi Anatomia lui Grey — filme cu oameni dinamici, în mişcare şi stresaţi.
Cursa de şoareci nu a fost niciodată atât de acerbă. Însă ne adaptăm. Suntem multifuncţionali, dormim pe fugă. Petrecem timp de calitate unii cu alţii, în locul cantităţii. Primim tone de informaţii. Ne obişnuim cu imaginile în mişcare. Aşa trebuie să fie, nu-i aşa? Sau doar ne facem viaţa prea grea pentru noi înşine?

Probabil trăim aşa cum conducem: Întotdeauna depăşim limita cu 10 km – dacă e 50, conducem cu 60, dacă e 70, conducem cu 80. Probabil pur şi simplu devenim dependenţi de stimuli. Gândiţi-vă cum era viaţa înainte să existe televizorul, radioul, telefonul... Ştirile ajungeau pe jos sau călare. Călătoria intercontinentală dura zile sau săptămâni. Ritmul era lent şi lumea era mare. Astăzi, în fiecare colţ al planetei sunt plasaţi jurnalişti, care transmit în continuu. Ştirile de noapte îţi prezintă lumea în 22 de minute. Pentru cei ce nu au răbdare, burtiera oferă titluri fierbinţi, cu biţi de informaţii care clipesc şi se derulează repetitiv; Internet ne permite să scanăm doar titlurile. Twitter ne dă tot ce avem nevoie în 140 de caractere. Se petrec atâtea, noi vrem doar esenţialul, doar crema, doar suprafaţa. Viteza este esenţială. Putem face faţă? Putem înţelege ceva cu adevărat din asta? Avem vreun sentiment faţă de aceste lucruri? Probabil. Dar numai pe moment, pentru că trebuie să trecem mai departe – avem alte lucruri importante de văzut.

Cu televiziunea prin satelit, Internet, dispozitive mobile, tablete, laptopuri, DVD-uri, iPod-uri, radio, jocuri video, întotdeauna există ceva care ne stimulează. Televizorul, al treilea mare consumator de timp al nostru după muncă şi somn, ne oferă o lume hiper cu spicuiri, zoom şi focus, zgomot şi instantanee. În scurt timp dorim o hiper-stimulare. Am uitat de viaţa simplă de altădată, cu curgerea ei lentă, fără efecte speciale. E de mirare că creştem o nouă generaţie agitată? S-ar putea să fie o problemă aici, dar ne mişcăm prea repede ca să avem timp să ne uităm la ea.

Să încetinim o clipă.
Să ne gândim la asta.
Ce preţ plătim pentru atenţia noastră de scurtă durată, pentru hiperactivitatea noastră compulsivă?
Nu răspundeţi prea repede – opriţi-vă din citit şi gândiţi-vă puţin.

O să vă întrerup cu un răspuns (nu v-aţi oprit din citit, nu?). Preţul pe care îl plătim este profunzimea. Renunţăm la profunzimea din relaţiile noastre. Profunzime în emoţii, profunzime în gânduri. Credem că avem înţelepciune când, de fapt, avem informaţii. Credem că a trăi sub acelaşi acoperiş înseamnă a fi o familie. Gândiţi-vă la studiul despre interacţiunea tată-copil citat de dr. James Dobson în cartea Ce îşi doresc soţiile să ştie soţii lor despre femei (What Wives Wish Their Husbands Knew About Women). Cercetătorii au întrebat mai întâi un grup de taţi de vârstă medie cât timp petrec pe zi cu copiii lor de un an. Răspunsul mediu a fost 15-20 de minute. Când cercetătorii au folosit nişte metode pentru a stabili timpul real, au constatat că timpul mediu era de 37 de secunde—2,7 interacţiuni pe zi a 10 – 15 secunde fiecare. Probabil dăm din cap şi spunem, cum pot să facă asta cu copiii lor? Însă ştiu că dacă taţii din studiu ar citi statistica din concluzii, ar gândi acelaşi lucru: Da, aş vrea să petrec mai mult timp cu copiii mei, dar cel puţin eu petrec 15-20 de minute pe zi. Mult mai bine decât acei taţi de 37 de secunde.
Apoi, după un moment de gândire la această problemă, vor da pagina şi vor trece mai departe.

Aşa facem toţi.
Acesta e un cerc vicios: dependenţa de stimuli este atât cauza superficialităţii noastre, cât şi un simptom al ei. Este greu să ne rupem de ceva atât de captivant, facil şi omniprezent. Profunzimea e prea grea. Profunzime înseamnă să descoperi o carte grozavă, să te aşezi să o citeşti, să o studiezi cu adevărat şi să te cufunzi în ea. În schimb, noi ne umplem raftul de cărţi pe care abia le răsfoim. E asta o problemă? Gândiţi-vă.

Supradoza de stimulare conduce în final la amorţire. Nimic nu rămâne în cacofonie mai mult de un minut. Prea mult zgomot devine zgomot alb, asemenea fâşâitului unui canal tv neprogramat.
Atunci, cum ar putea Dumnezeu – epitomul profunzimii, substanţei, echilibrului, meditaţiei liniştite, atemporalităţii, desăvârşirii morale şi a tot ce este opus superficialităţii noastre – să ajungă la mintea noastră într-o manieră remanentă? Până şi tragedii de genul celei din 11 septembrie sau cum a fost tsunamiul din Japonia tind să devină banale în toată zarva asta. Mintea noastră absoarbe rapid evenimentele şi noi trecem mai departe. După atacul din 11 septembrie, frecventarea bisericilor a crescut, dar după trei săptămâni s-a redus la loc la nivelurile anterioare.

Citiţi în Biblie, în Evanghelia după Matei, capitolul 13, versetele 1-23, o parabolă despre ce se întâmplă cu mesajul lui Dumnezeu. O parte din el este furat de cel rău; o parte se pierde pentru că oamenii sunt prea superficiali pentru a-l primi; o altă parte se risipeşte pentru că oamenii sunt prea dependenţi de lume ca să-l ia în seamă. Parabola asta are un sens aparte într-o lume racordată la bidonul cu cafea.

Astăzi, Dumnezeu este o voce care strigă în pustiu. Avem o viaţă suficient de liniştită pentru a-L putea auzi?
Nu răspundeţi prea repede – opriţi-vă din citit şi gândiţi-vă puţin.
(preluat de aici )
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS