Niciodată

10 decembrie 2012

prima ninsoare nu mi-a căzut atât de grea pe suflet ca acum.




*****

Nu există dragoste mai falsă decât aceea care nu ştie să accepte imperfecţiunea, neputinţa, durerea...

*****

Cândva încercam să conving pe cineva să-şi ierte mama pentru că nu-i mai dăduse un semn de viaţă de foarte mulţi ani. Era de mult om mare, poate că nu mai avea nevoie de ea, dar avea nevoie să ştie de ce a plecat lasându-şi în urmă copilul. Să o ierte pentru că îi dăduse viaţă... Însă de-abia acum înţeleg: să dai naştere unui pui de om nu te face în mod automat mamă, e nevoie de mult mai mult. Dar nimic nu e niciodată simplu, doar pare. Iar dacă e complicat, sunt şanse să devină şi mai complicat. Pentru că suntem oameni, nu dumnezei. Pentru că n-am învăţat să avem spirit de sacrificiu, să ne gândim întâi la cel de lângă noi, să încercăm să înţelegem, să simţim, să ne pese cu adevărat, să (ne) dăruim...

Nu mai am timp

4 decembrie 2012

sau energie nici măcar pentru lucrurile pe care (uneori) le urăsc, darămite pentru cele care-mi plac!  

Dacă ştie cineva cum faci să faci timp şi răbdare şi chef şi de toate, îl/ o rog să împartă şi cu mine reţeta! Mulţumesc! 


La mulţi ani, omul meu drag!

Despărţirea

29 noiembrie 2012

(sursa foto: internet)
Câte poveşti s-au spus şi câte am mai putea spune împreună... Ne ştim de mai bine de şase ani, ani plini cu de toate, cu tot soiul de emoţii. Şi tu le-ai trăit cu mine pe fiecare dintre ele. Dar eu m-am schimbat, am început să-ţi văd limitele pe măsură ce-mi doream altceva. Tu - ai rămas la fel. M-ai trădat o singură dată, m-a costat destul de mult, dar am trecut peste şi am continuat de-atunci împreună încă nişte ani, încă nişte clipe. Acum a venit momentul să ne despărţim. Am găsit ceea ce căutam. N-a fost uşor, trebuia să mă asigur că ştie ce-nseamnă fidelitatea. Aşa că, draga mea cameră foto Sony, poţi să stai liniştită: amintirile mele viitoare sunt pe mâini bune!
Şi tu la fel!

Amintiri din viitor: 16 noiembrie

16 noiembrie 2012


Aparent o zi ca oricare alta, de toamnă; rece, dar de fapt atât, atât de caldă. Să ne trăieşti, copil drag! 
 
 La mulţi ani Mateilor, oriunde v-aţi afla!

Se caută bloggeri!

De preferat din Bucureşti/ împrejurimi sau cu posibilitate de cazare în capitală.
Fără trac de scenă.
Cu talent literar/vocal/instrumental.

De ce?
Pentru ocazia de a urca pe scena clubului Mojo, din centrul vechi al capitalei.

Mai departe dau cuvântul celui care îşi doreşte să facă posibile aceste întâlniri, Ştefan Ciobanu:

"Cu Bloggerii pe scenă este un proiect pe care îl am în cap și aș dori să îl realizez. Nu sunt blogger în adevăratul sens al cuvântului, faptul că am un blog nu mă și cataloghează, dar fiindcă sunt unul din organizatorii întâlnirilor literar artistice Pariu pe Prietenie, și fiindcă am găsit multe siteuri incitante, m-am gândit ca una din întâlnirile noastre să fie dedicată bloggerilor. Blogul meu este unul exclusiv literar, poeziile mele găsindu-și loc printre pixeli atunci când nu își găsesc loc prin tipar. 
decii, dacă ai  talent literar 
dacă ai pană pentru articole percutante (sau o pisică jucăușă care îți aleargă pe taste) 
dacă scrii poezii proză sau
scente schițe monologuri
dacă ai talent în a cânta din chitară 
                                         fluier
                                         muzicuță
                                      voce
sau orice manifestare specială 
lasă un semn la acest anunț, și vei avea ocazia să urci pe scena clubului Mojo din centrul vechi al capitalei. Ce spuneți? Cu ocazia aceasta avem ocazia să ne și cunoaștem dincolo de monitoare și taste. Vedeți mai întâi manifestările pe care le organizăm noi, și apoi contactați-mă."


Deci, cine se înscrie?



O zi perfectă, în imagini

Pentru că uneori mă simt

25 octombrie 2012

aşa

Căci, da, vă vine să credeţi sau nu, proverbul acela african pe care l-am citit aici, "It takes a village to raise a child", este cât se poate de adevărat. Iar unii nu au parte nici măcar de un sfert dintre cei care au ajutat-o pe Zu să întocmească acea listă minunată. Şi dacă vreţi să ştiţi cum e după ce apare un copil, ei bine Prinţesa Urbană a spus-o foarte bine şi tot ea a vorbit şi despre cum e cu grămada de sfaturi pe care le primeşti în timpul sarcinii sau după. Asta nu înseamnă în niciun caz să nu faceţi copii, înseamnă doar că oricât de minunată ar fi această experienţă, vor fi şi momente în care vi se părea că pur şi simplu nu (mai) faceţi faţă!




Toamna mea

Care realizare

22 octombrie 2012

este mai importantă: cea care-ţi aduce admiraţia şi gloria lumii sau aceea care-ţi aduce liniştea sufletească şi duhovnicească? E o întrebare care încă de dimineaţă nu-mi dă pace, deşi nu e prima dată când îmi vine-n gând. Cumva, răspunsul îl ştiu şi îl accept, e cel mai aproape de sufletul meu. Dar ce faci cu aşteptările pe care ceilalţi le au de la tine? După legile lumeşti, eu le-am înşelat de mult, după cele dumnezeieşti, mai am de muncă.

Să fie asta definiţia ratării sau doar un imbold spre a căuta în adâncuri şi a da la iveală tot mai mult şi mai bun?

Cea mai grea, dar şi cea mai frumoasă leapşă

Pentru mine, cel puţin, pentru că au fost câteva întrebări la care aş fi dat mai multe răspunsuri.

Ziua cea mai frumoasă:
astăzi
Lucrul cel mai uşor:
să-ţi judeci aproapele
Obstacolul cel mai mare:
îndoiala
Cea mai mare greşeală:
răzbunarea
Rădăcina tuturor relelor:
egoismul
Distragerea cea mai frumoasă:
să te faci util
Cei mai buni profesori:
copiii
Prima necesitate:
să simţi
Cea mai mare fericire:
să împarţi cu ceilalţi
Misterul cel mai mare:
Dumnezeu
Cel mai mare defect:
orgoliul
Fiinţa cea mai periculoasă:
care tace şi face
Sentimentul cel mai josnic:
mânia
Cadoul cel mai frumos:
iertarea
Cel mai necesar:
să nu fii singur/ă
Ruta cea mai rapidă:
drumul corect
Senzaţia cea mai satisfăcătoare:
pacea interioară
Arma cea mai eficace:
surâsul
Cel mai bun remediu:
rugăciunea
Cea mai mare satisfacţie:
lucrul dus la bun sfârşit
Forţa cea mai puternică:
credinţa
Fiinţele cele mai necesare:
părinţii
Cel mai frumos dintre toate:
dragostea

Primită de la Ema, o dau mai departe d-nei Gina, Simonei, lui Flory şi lui Ştefan.

Ne merităm soarta!

15 octombrie 2012

Vreţi respect, încredere, dragoste, prietenie, zâmbete? Nimic mai simplu: oferiţi-le! Vreţi un oraş şi-o ţară mai curate? Păstraţi-le! Vă doriţi valori, principii? Protejaţi-le! Vreţi să aveţi o bătrâneţe liniştită? Aveţi grijă de cei mai în vârstă ai voştri! Priviţi în jur: oamenii, animalele, plantele, lucrurile, păsările, copiii, cerul, soarele, copacii şi nu numai. Priviţi parcurile în care se joacă cei mai mici dintre noi. V-ar plăcea să nu fie niciun fel de gunoi pe jos? Atunci nu staţi pe bănci, ronţăind seminţe şi aruncând cojile sau alte mizerii pe unde puteţi şi nu fumaţi şi apoi lăsaţi mucurile aiurea! Aveţi maşini? Foarte bine. Nu parcaţi unde nimeriţi, pe motiv că nu aveţi locuri special amenajate! S-ar putea să blocaţi drumul unei mămici care plimbă un bebeluş într-un cărucior sau unei persoane cu handicap locomotor, care se deplasează cu cârje, cadru sau căruţ cu rotile. Dacă vă place să traversaţi pe trecerea pentru pietoni, să ştiţi că şi alţii îşi doresc acelaşi lucru, dar uneori automobilele staţionează fix pe jumătate din zebră. Avem transport în comun şi locuri rezervate unor categorii de oameni, ştiţi care sunt acelea, nu le ocupaţi când nu e cazul!

Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face! Ar putea fi un început bun, dacă ne dorim ca lucrurile în ţara asta să fie aşa cum trebuie! 

Pentru că eu una m-am săturat să fac slalom cu căruciorul printre maşini parcate aiurea şi am obosit să tot duc la gunoi mucurile de ţigară pe care copilul le adună de prin parcuri (căci, deh, e mic şi toate nimicurile i se par interesante). Mai nou trebuie să învăţ să merg privind în sus, căci nu se ştie de la ce etaj al cărui bloc cineva-şi aruncă resturile de nicotină ambalată şi nestinsă. Pentru că, da, mi s-a întâmplat în această dup-amiază: un muc de ţigară, aprins, a trecut razant pe lângă mine. Şi m-am uitat spre geamuri şi balcoane, încercând să ghicesc făptaşul care nu s-a gândit că putea nimeri copilul. Lăsaţi refrenul "Las-o, bă, că merge aşa!" Nu merge! Vine un moment când te saturi şi te întrebi de ce n-ai plecat când ai avut ocazia, pentru că uite în ce ţară trăieşti! Da, dar ţara asta înseamnă mai ales oamenii din ea. Cu ei începe şi se termină totul. Revin şi spun: ce vouă nu vă place, nu faceţi altora! Poate pare mult, dar e atât de simplu şi de uşor! 

Schimbarea începe cu fiecare dintre noi!

Nu sunt

11 octombrie 2012

ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!...
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu...
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât... Cel care sunt!...
(Ion Minulescu- "Nu sunt ce par a fi")

Minulescu s-a resemnat. Eu nu, nu încă; cine-a zis că sunt o bună creştină? mai e timp... sau poate nu?

 



 Do you know what it's like?...

Nu lăsaţi poezia în stradă!

5 octombrie 2012

În ultimul an am reacţionat târziu sau deloc la multe lucruri, din păcate. Aşa se face că de-abia de curând am aflat de situaţia lui Ştefan: "apartamentul în care stau (am stat) a fost retrocedat foştilor propietari (eu fiind chiriaş la ICRAL, sector 4) şi astfel sunt pus în situaţia ca în octombrie, toată familia să plece, cu toată mobila din casă, unde... momentan nu ştim. Cei de la primărie ridică tot timpul din umeri, suntem trecuţi pe o listă, dar cam atât (poate cineva de acolo va vedea acest post şi se va mişca ceva). Calea chiriei este dificilă, fiind angajaţi la stat, deci bugetari, salariile nu sunt foarte mari. Aşa că orice ajutor mi-ar prinde bine, măcar pe mama mea să o pun la adăpost. Oricum, orice ajutor este bine venit acum, chiar şi răspândirea linkului, poate ajunge la ochii cuiva de pe la primărie."
Şi m-am revoltat. Pentru că nu se poate ca, fiind într-o astfel de circumstanţă, familia lui şi cu siguranţă multe altele, primăria să nu le ofere niciun fel de alternativă. Da, trăim în România, dar asta nu trebuie să fie o scuză pentru astfel de lucruri sau pentru mentalitatea lui "era de aşteptat" sau "ceva normal". Normalitatea ţine şi de noi, de felul în care acţionăm/ reacţionăm.

Aşadar, bucureşteni din toate colţurile capitalei şi nu numai voi, uniţi-vă! De la cei care-l ştiţi pe Ştefan, la cei care aţi pus, cu el, Pariu pe prietenie, sau i-aţi citit, pe blog, (întâmplător sau nu) în antologii, în volume, poeziile. Dacă măcar o dată aţi trecut printr-o situaţie din care nu ştiaţi cum o să ieşiţi şi cineva, cumva, a fost mâna de ajutor de care aveaţi nevoie, atunci nu rămâneţi nepăsători! Ştefan şi familia sa au nevoie de o alternativă  în maxim o săptămână! Mai multe puteţi citi aici şi aici.




"Să îmi ţin sufletul cald şi pe cei dragi aproape..."



Când...

3 octombrie 2012

... aveam timp să citesc, făceam cu totul altceva.
... aş fi avut timp să mă plimb, stăteam în casă.
... ar fi trebuit să mă bucur de vremea de afară, lucram.
... puteam să trăiesc şi să explorez la maxim lumea, navigam pe internet.
... vroiam să mă joc, nu aveam cu cine.
... ieşeam în oraş, pierdeam vremea aiurea.
... aveam prietenii aproape, nu stăteam suficient împreună.

Aşa se face că acum îmi doresc să citesc, să mă plimb (singură), să lucrez (dar ca acum 3 ani si jumătate :) ), să explorez lumea, să ies în oraş, să simt că am prieteni. De jucat acum am cu cine, dar prietenii... aşa tare s-au cernut, că mă întreb uneori dacă-mi ajung degetele de la o mână ca să-i număr. Şi da, uneori plâng şi mă plâng, poate prea puţin sau poate prea mult. Şi nu, nu mai ard şi nu-mi mai pasă de multe ca înainte... O fi bine, o fi rău? Nu ştiu. Prefer să nu mai caut sau să aştept răspunsuri, am observat că vin oricum atunci când trebuie!

Amintiri din viitor: Anul 1, era noastră

27 septembrie 2012

Păcat... că timpul a trecut în zbor, că mintea nu poate reţine atâtea pe cât sufletul ar vrea... că nu-ţi pot descrie tot ce-am simţit şi ce-am trăit în acest an care s-a dus... că nu am găsit vreme să-ţi scriu mai des, mai concret, mai cu suflet. Dar ştii, sunt cuvinte, gesturi, fapte despre care nu pot scrie şi trăiri pe care am preferat să le simt din plin. Peste ani, privind fotografiile, te vei minuna, poate, descoperindu-te. Iar eu voi lăcrima în colţ de suflet... retrăindu-te!



La mulţi ani sănătoşi, frumoşi, plini de zâmbete şi culoare!

Pentru că dragostea nu durează doar trei ani...

26 septembrie 2012



        ... cel puţin în cazul nostru! La cât mai mulţi, domnul meu! :)

Oare?

10 septembrie 2012



Ca de obicei, prea multe de spus sau de ascuns... acolo, într-un colţ de suflet... 


Şi timpul fuge...

Amintiri din viitor: 10

27 iulie 2012

Nu ştiu dacă au fost chiar 10 întâmplări, cum nu ştiu nici dacă au fost ciudate. Dar minunea a fost din plin, fără pic de îndoială. Cu siguranţă vor mai fi şi altele, trebuie doar să am inima deschisă ca să le văd, să ţi le arăt, să le adulmecăm ca pe ploaie şi să ne bucurăm de ele!


Acum, hai, cântă cu mine aşa cum doar tu ştii: zece întâmplări ciudate şi-o minune te-au adus în casă!

eram om şi m-au făcut "om mare"

25 iulie 2012

întoarcerea

când eram copil
serile miroseau a vin nou
şi dimineţile
a pâine proaspătă...

la fiecare zvâcnet inima mea
lua viaţă din cer şi o aducea
pe pământ...

ştiam să trăiesc
-înainte de a mă naşte m-a învăţat Dumnezeu -
dar m-au înşfăcat
m-au tuns mi-au dat o uniformă şi
m-au escortat într-o clădire unde

mi-au confiscat ochelarii cu lentile de lacrimi
ai uimirii
şi mi-au dat ochelarii cu lentile de sticlă
ai ştiinţei
punându-mă să stau într-o bancă
cu mâinile la spate ca un acuzat
condamnat la 12 ani de şcoală
pentru infracţiunea
de a fi inocent...

mi-au luat metodic
tot ce era viu în mine
m-au golit lăuntric
de tot ce era de dincolo
cu o tenacitate surâzătoare
aşteptând să le mulţumesc
şi să le fiu recunoscător...

ah, cel mai greu e să uiţi
chipurile acelor oameni deplin satisfăcuţi că
au frânt şi au îngenunchiat
un copil ce alerga tot mai viu pe câmp
până cădea epuizat de bucurie în iarbă
cu inima bătând atât de tare încât
smulgea morţii din ţărână şi-i
arunca în cer......

eram om şi m-au făcut "om mare"
îndopându-mă cu temerile
şi prejudecăţile lor

un "om mare" ce încă mai caută
firimituri de copilărie
pe sub mesele înţelepţilor acestei lumi
cărora le put picioarele ca nişte hoituri
pentru că nu L-au lăsat
pe Iisus să le spele...

căci dacă L-ar fi lăsat
ar fi zbughit-o cu mine pe câmp
şi-ar fi alergat şi ei până
ar fi căzut epuizaţi
în iarba caldă...

iar după ce şi-ar fi tras suflarea
ar fi primit de la Dumnezeu
o bucată de pâine şi una
de peşte pe care
mâncându-le cu poftă
ar fi început să simtă iar în nări mireasma
de vin nou şi pâine proaspătă
de hram tainic
a vieţii

nebăgând multă vreme de seamă
că bucata de câmp pe care au cinat
e tot
mai
departe

de lume...

(Marius Iordăchioaia)

Sfatul zilei (2)

Când ai nevoie de dragoste

18 iulie 2012

Când ai nevoie de ajutor, nimeni din cei care se presupune că ar trebui să ţi-l ofere, nu o face. Iar de cerut, nu poţi, pentru că ai senzaţia că obligi şi nu asta îţi doreşti. Şi atunci nu-ţi rămâne decât să te aduni, pentru a suta, mia, n-a oară, deşi nici tu nu ştii cum să mai faci şi asta. Dar ajungi să o faci şi nu pentru tine, ci pentru cei care contează pe tine, pentru că e datoria ta să faci asta şi asta şi cealaltă. Şi uite aşa tragi aer în piept, îţi mai strigi o dată, în liniştea sufletului tău, neputinţele, te gândeşti câtă dreptate are Cărtărescu în poezia aia cu dragostea şi mergi mai departe. C-aşa-i în viaţă!

"când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşti dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte."

Doruri, melancolii, generaţia de sacrificiu şi alegerile conştiente

15 iulie 2012

În ultima vreme rar apuc să mai scriu şi eu ceva aşa, pe sufletul meu. Măcar citesc pe la alţii, pe ici, pe colo, câte un fragment, două sau postări şi articole întregi. Zilele astea, însă, am dat în doruri şi melancolii. D-na profesoară Gina a marcat, ieri, ziua Franţei şi azi am citit la Ema despre generaţia de sacrificiu. Aşa mi-am amintit de toate jocurile copilăriei, de filme, de haine, de muzică, de zilele de şcoală şi de oracolele completate prin pauze, de minunatele mele căzături de la joacă şi câte şi mai câte.

Şi nu pot să nu mă întreb: copiii de astăzi, adulţii de mâine, oare ce îşi vor aminti şi ce le vor povesti urmaşilor?

*****

Şi dacă tot vorbim de copii, citiţi câte ceva despre vaccinuri la Feli, aici şi aici. Coroborat cu ce mai ştiam şi mai citisem deja pe net despre acest subiect, am ajuns să mă îngrozesc. Dacă tot luăm decizii în numele lor, măcar să fie unele în cunoştinţă de cauză. Să nu spunem mai târziu "N-am ştiut, nu mi-a spus nimeni!".

Viitori/ actuali părinţi/bunici, informaţi-vă şi alegeţi ca atare pentru binele copilului/nepotului vostru!

La capătul unei zile grele

Greceşte sau româneşte?

10 iulie 2012



Mi-ar plăcea să ştiu greacă, să înţeleg mesajul. Tare-s curioasă dacă versurile piesei româneşti seamănă cu cele greceşti!

Şi dacă tot a venit vorba, ce ziceţi, aţi merge la nunta cuiva din trecut?

Cât ne costă să ţinem ritmul într-o societate cofeinizată

9 iulie 2012

Viaţa modernă se desfăşoară la viteze mari. Mâncarea noastră este fast, conexiunile noastre la Internet sunt şi mai rapide. Transmitem, dăm email, upgradăm. Lucrăm peste program pentru a ne menţine în faţa concurenţei. Suntem pe fugă. Chiar şi atunci când privim la televizor, ne uităm la CSI şi Anatomia lui Grey — filme cu oameni dinamici, în mişcare şi stresaţi.
Cursa de şoareci nu a fost niciodată atât de acerbă. Însă ne adaptăm. Suntem multifuncţionali, dormim pe fugă. Petrecem timp de calitate unii cu alţii, în locul cantităţii. Primim tone de informaţii. Ne obişnuim cu imaginile în mişcare. Aşa trebuie să fie, nu-i aşa? Sau doar ne facem viaţa prea grea pentru noi înşine?

Probabil trăim aşa cum conducem: Întotdeauna depăşim limita cu 10 km – dacă e 50, conducem cu 60, dacă e 70, conducem cu 80. Probabil pur şi simplu devenim dependenţi de stimuli. Gândiţi-vă cum era viaţa înainte să existe televizorul, radioul, telefonul... Ştirile ajungeau pe jos sau călare. Călătoria intercontinentală dura zile sau săptămâni. Ritmul era lent şi lumea era mare. Astăzi, în fiecare colţ al planetei sunt plasaţi jurnalişti, care transmit în continuu. Ştirile de noapte îţi prezintă lumea în 22 de minute. Pentru cei ce nu au răbdare, burtiera oferă titluri fierbinţi, cu biţi de informaţii care clipesc şi se derulează repetitiv; Internet ne permite să scanăm doar titlurile. Twitter ne dă tot ce avem nevoie în 140 de caractere. Se petrec atâtea, noi vrem doar esenţialul, doar crema, doar suprafaţa. Viteza este esenţială. Putem face faţă? Putem înţelege ceva cu adevărat din asta? Avem vreun sentiment faţă de aceste lucruri? Probabil. Dar numai pe moment, pentru că trebuie să trecem mai departe – avem alte lucruri importante de văzut.

Cu televiziunea prin satelit, Internet, dispozitive mobile, tablete, laptopuri, DVD-uri, iPod-uri, radio, jocuri video, întotdeauna există ceva care ne stimulează. Televizorul, al treilea mare consumator de timp al nostru după muncă şi somn, ne oferă o lume hiper cu spicuiri, zoom şi focus, zgomot şi instantanee. În scurt timp dorim o hiper-stimulare. Am uitat de viaţa simplă de altădată, cu curgerea ei lentă, fără efecte speciale. E de mirare că creştem o nouă generaţie agitată? S-ar putea să fie o problemă aici, dar ne mişcăm prea repede ca să avem timp să ne uităm la ea.

Să încetinim o clipă.
Să ne gândim la asta.
Ce preţ plătim pentru atenţia noastră de scurtă durată, pentru hiperactivitatea noastră compulsivă?
Nu răspundeţi prea repede – opriţi-vă din citit şi gândiţi-vă puţin.

O să vă întrerup cu un răspuns (nu v-aţi oprit din citit, nu?). Preţul pe care îl plătim este profunzimea. Renunţăm la profunzimea din relaţiile noastre. Profunzime în emoţii, profunzime în gânduri. Credem că avem înţelepciune când, de fapt, avem informaţii. Credem că a trăi sub acelaşi acoperiş înseamnă a fi o familie. Gândiţi-vă la studiul despre interacţiunea tată-copil citat de dr. James Dobson în cartea Ce îşi doresc soţiile să ştie soţii lor despre femei (What Wives Wish Their Husbands Knew About Women). Cercetătorii au întrebat mai întâi un grup de taţi de vârstă medie cât timp petrec pe zi cu copiii lor de un an. Răspunsul mediu a fost 15-20 de minute. Când cercetătorii au folosit nişte metode pentru a stabili timpul real, au constatat că timpul mediu era de 37 de secunde—2,7 interacţiuni pe zi a 10 – 15 secunde fiecare. Probabil dăm din cap şi spunem, cum pot să facă asta cu copiii lor? Însă ştiu că dacă taţii din studiu ar citi statistica din concluzii, ar gândi acelaşi lucru: Da, aş vrea să petrec mai mult timp cu copiii mei, dar cel puţin eu petrec 15-20 de minute pe zi. Mult mai bine decât acei taţi de 37 de secunde.
Apoi, după un moment de gândire la această problemă, vor da pagina şi vor trece mai departe.

Aşa facem toţi.
Acesta e un cerc vicios: dependenţa de stimuli este atât cauza superficialităţii noastre, cât şi un simptom al ei. Este greu să ne rupem de ceva atât de captivant, facil şi omniprezent. Profunzimea e prea grea. Profunzime înseamnă să descoperi o carte grozavă, să te aşezi să o citeşti, să o studiezi cu adevărat şi să te cufunzi în ea. În schimb, noi ne umplem raftul de cărţi pe care abia le răsfoim. E asta o problemă? Gândiţi-vă.

Supradoza de stimulare conduce în final la amorţire. Nimic nu rămâne în cacofonie mai mult de un minut. Prea mult zgomot devine zgomot alb, asemenea fâşâitului unui canal tv neprogramat.
Atunci, cum ar putea Dumnezeu – epitomul profunzimii, substanţei, echilibrului, meditaţiei liniştite, atemporalităţii, desăvârşirii morale şi a tot ce este opus superficialităţii noastre – să ajungă la mintea noastră într-o manieră remanentă? Până şi tragedii de genul celei din 11 septembrie sau cum a fost tsunamiul din Japonia tind să devină banale în toată zarva asta. Mintea noastră absoarbe rapid evenimentele şi noi trecem mai departe. După atacul din 11 septembrie, frecventarea bisericilor a crescut, dar după trei săptămâni s-a redus la loc la nivelurile anterioare.

Citiţi în Biblie, în Evanghelia după Matei, capitolul 13, versetele 1-23, o parabolă despre ce se întâmplă cu mesajul lui Dumnezeu. O parte din el este furat de cel rău; o parte se pierde pentru că oamenii sunt prea superficiali pentru a-l primi; o altă parte se risipeşte pentru că oamenii sunt prea dependenţi de lume ca să-l ia în seamă. Parabola asta are un sens aparte într-o lume racordată la bidonul cu cafea.

Astăzi, Dumnezeu este o voce care strigă în pustiu. Avem o viaţă suficient de liniştită pentru a-L putea auzi?
Nu răspundeţi prea repede – opriţi-vă din citit şi gândiţi-vă puţin.
(preluat de aici )

Pentru că nu mă pot abţine!

27 iunie 2012

Dacă vara asta nu (prea) dorm, dansez! Şi mă dau în leagăn, pe tobogan, alerg, (re) învăţ să mă mir, mă bucur de soare, de viaţă, de vântul din plete şi visez cu ochii deschişi.


Voi, îndrăzniţi să vă lăsaţi purtaţi de ritm?


Amintiri din viitor: Nouă

Se spune că unei femei îi trebuie nouă luni pentru a deveni mamă şi alte nouă pentru a redeveni femeie. Dar unui copil cât îi trebuie ca să înveţe să fie copilul acelei femei?

Câteodată şăd şi cuget

21 iunie 2012

Oare ce doare mai tare: singurătatea, sub orice formă ar fi ea sau indiferenţa, nepăsarea?

*****

Limba română, este, totuşi, una cu un vocabular limitat. Altfel nu-mi explic de ce tocmai cuvântul care m-ar descrie cel mai bine astăzi lipseşte din dicţionar. Sau poate nu-l găsesc eu...

*****

Pe principiul "Cu ce m-am ales în viaţă?" mă gândesc uneori nu la ce-am avut şi ce-am pierdut/câştigat eu, ci la cât s-au folosit sau nu alţii din faptul că exist/am existat în viaţa lor, fie doar şi pentru câteva minute... Căci dacă nu las sau nu am lăsat nimic bun altora, dacă nu am produs niciun efect pozitiv în mintea, sufletul sau comportamentul lor, poate că e momentul să-mi trag o scuturătură zdravănă şi să mai schimb ceva, pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale, ca să citez din clasici...

*****

Da, multe-mi trec pe dinainte, şi prin suflet, şi prin minte... şăd rar în ultima vreme, dar cuget des, de asta nu scap, deşi tare bine mi-ar prinde o pauză de la gânduri... şi de la simţuri; să nu mai simtă inima, ca să nu mai aibă mintea ce rumega... Să închid ochii, cu faţa la cer şi să nu aud nimic altceva decât trilul păsărelelor, să simt doar adierea vântului şi mirosul de iarbă proaspăt cosită... Şi-apoi să mă ridic de parcă aş fi şezut o veşnicie, să trag aer în piept şi să mă urnesc, aşa, cu bateriile încărcate, spre zilele ce vor urma...

Cine poate şti?

19 iunie 2012

Timpul, viaţa, Dumnezeu... cern orgolii, suflete, prietenii...

*****

Tot aud că nu mai sunt copiii/tinerii cum erau altădată. Dar ce, părinţii/bunicii mai sunt la fel?

*****

Cine poate şti
De unde vine vara
Şi încotro se duce
Cântând
Caravana ei verde şi aurie?
Unii zic c-ar veni
Din pământ,
Că-şi trage povara,
Fierbinte şi dulce,
Din bostănărie,
Că se naşte în pepenii verzi,
În miezul lor
Strălucitor
Ca un palat
Luminat
De rubine,
Cu pereţi
De porfir şi nestemate
Şi cu pardoseala purpurie.
Tot ce se poate,
Dar mie
Mi-a spus o fetiţă cuminte
Că-şi aduce aminte
Cum vara vine din copilărie,
Şi cum,
În miros de lapte, de fân şi de fum,
Alunecă de-aici,
Trasă de fluturi, de buburuze şi de furnici,
Înspre bunici.

(Ana Blandiana - "Cine poate şti")


"Vara vine din copilărie"... cât de simplu, de frumos şi de adevărat! Copii fiind ştiam să ne bucurăm de orice, oricât de cald sau de frig ar fi fost afară, oricât de bine sau de rău ar fi mers economia, indiferent cine ar fi fost preşedinte sau câte culori ar fi avut partidele politice. Ce s-a întâmplat de ne-am pierdut? Cum de ne-am schimbat atât de mult încât abia dacă mai ştim că avem un cer deasupra noastră, în albastrul căruia ne-am putea pierde privirea? Ne grăbim şi nici noi nu ştim exact spre ce. Strângem comori şi n-avem idee pentru cine. Atâtea case umplu asfaltul... zac goale între garduri înalte şi gânduri măreţe...


Biete suflete pustii!

Sfatul zilei

Mi-e dor să zbor...

Copiii fac ceea ce văd...

30 mai 2012

... sau aşchia nu sare departe de trunchi!



(preluat de aici)

Asta ar însemna ca, adulţi fiind, copiii să fie copii fidele ai părinţilor lor. Ceea ce nu este întotdeauna valabil. Însă, într-adevăr, filmuleţul vizează un subiect important: cei de mâine sunt cei pe care noi îi naştem şi îi creştem (sau nu) astăzi.

Să avem grijă nu doar de minţile lor, ci şi de suflete! Mai ales de ele!

Amintiri din viitor: Doi ani peste un sfert de secol

26 mai 2012

Stau uneori şi mă gândesc la cum vei fi sau ce vei face când vei avea vârsta pe care tocmai o împlinesc. Eu, trebuie să recunosc, am făcut (în general) ce mi-a plăcut, ce am crezut eu de cuviinţă că e bine pentru mine. Chiar dacă asta a însemnat să mă opun ideii de bine a altcuiva. Uneori, însă, am făcut şi ce-a trebuit, chiar de nu mi-a fost mereu pe plac. Sper doar că nu te vei compromite, că peste ani vei putea privi în urmă fără să te ruşinezi de felul în care ţi-a trecut viaţa. Să trăieşti clipa, da, dar să ai conştiinţa consecinţelor care vor urma din asta. Şi să ţi le asumi, bune sau rele. Să înveţi din tot şi de la toţi, să nu fii şi să nu pari mai presus de cineva, pentru că în faţa lui Dumnezeu oamenii sunt egali. Să ştii să vezi în fiecare ceva bun, sămânţa aceea de îndumnezeire, să ajuţi, dacă poţi, dacă ţi se cere, dacă simţi, dar să nu încerci să schimbi felul cuiva de a fi, te vei strădui în zadar. Fiecare are nevoie de propriile sale experienţe, de propriile sale învăţăminte, ceea ce e valabil pentru tine, pentru altul poate să nu fie.


Doi ani peste un sfert de secol! Pare mult timp, dar va trece atât de repede... cu siguranţă voi fi mândră de tine! Dar şi de mine, pentru că voi fi reuşit să trec peste multe şi să cresc un OM!

Întoarcerea

25 mai 2012

Înapoi acasă, în oraşul mititel şi cocheţel de la poalele Daciei. Şi-n fiecare clipă petrecută aici îmi amintesc tot mai mult de ce am vrut cu ardoare să plec, mă trage sufletul tot mai tare către "cuibuşorul meu de nebunii" şi-mi urlă copilul din mine că s-a săturat de-atâtea ploi şi vânt şi frig. Că vrea soare şi plimbări în lumea largă şi căscat ochii la lună şi ascultat de greieri pe-nserate... Dar cum nu toate-s roz în viaţă, ne punem pe aşteptat zile mai bune şi visăm cu ochii deschişi la un timp ce va veni, la amintiri noi şi lucruri şi mai şi.

... şi cei de aproape ai mei departe au stat*

16 mai 2012

 Ferice de voi, ferice de noi cei ce nu ştim şi nici nu voim în inimi să citim... câte gânduri ascunse, câte vorbe nespuse, câte lupte duse şi dorinţe apuse... câte dureri, câte frustrări, câtă singurătate şi iluzie-n toate... ferice de voi, ferice de noi... vai de cei ce-şi plâng amarul prin unghere de odăi, căci li s-a umplut paharul de-atâtea furtuni şi ploi de gânduri ascunse şi dorinţe apuse, de frustrări, singurătate... câte iluzii-n toate, în inimi şi fapte, în oameni şi şoapte...


*din psalmul 37

Cea mai perfectă gafă

7 mai 2012

Nu-mi plac reclamele cu doamna şi poştaşul care se tot duc la cumpărături la Lidl. Şi nu-mi plac pentru că sunt fade şi pentru că vocea doamnei îmi zgârie, de-a dreptul, auzul. Iar cu reclama de care am avut parte azi, la radio, m-am lecuit de tot. Cei care se ocupă de promovare şi publicitate ar trebui să mai treacă puţin pe la şcoală. Nu de-alta, dar "cea mai perfectă ţară" e o gafă cât ei de mare. Şi nu cred că de când am învăţat eu gramatică şi până acum s-a schimbat ceva într-atât încât "perfect" să aibă grade de comparaţie. Dacă ştie cineva altceva, îmi cer scuze pentru neştiinţă şi-l rog să mă actualizeze şi pe mine! Dacă nu, domnuleeee poştaş, roagă-ţi colegii să mai pună mâna pe-o carte, când plănuiesc un spot nou!

Mai

6 mai 2012







Timp, cărţi, soare, verde, parcuri, adieri de vânt, paşi mici pentru umanitate, dar atât de mari de fapt, zâmbete, jocuri, idei greu de pus la un loc, regăsire, reinventare, vise, parfum de liliac, lucruri simple, gânduri.

Oricât de departe aş fugi pe pământ...

Stare de aprilie

10 aprilie 2012

Nu am timp, uneori nici chef nu am, nu mai am cuvinte la mine, deşi aş avea multe de spus. Mă bucur de verdele care mi se arată la geam, de norii pufoşi de pe cer, de-albastrul însorit şi chiar de ploile care apar din când în când. Pe prima, de săptămâna trecută, parcă, am savurat-o din plin, a venit la pachet cu vreo două curcubeie. Acum aştept, cuminte, cele câteva zile de respiro care vor veni în curând, zile de dor de ducă şi oameni frumoşi.
 

Ar trebui

29 martie 2012

Astăzi aş scrie, dar nu pot...
Vă las, în schimb, cu nişte versuri de-ale Anei Blandiana:


Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...

Ce faci?

20 martie 2012

Uneori, oricât de mare ţi-ar fi o bucurie, parcă nu găseşti puterea să o savurezi. Şi vine clipa când în sfârşit poţi să-ţi recapeţi răsuflarea din iureşul vieţii şi realizezi câte ai pierdut de fapt. Mai ai cum să recuperezi? Dacă-ţi doreşti cu adevărat, dacă te străduieşti, dacă nu pierzi timpul lamentându-te că ai fi putut să faci asta şi asta şi pe cealaltă.

Şi câteodată îţi lipsesc cuvintele. Pur şi simplu nu vor să se aşeze cuminţi unde vrei tu să le pui. Aşa că stau acolo-n suflet şi dospesc. Îşi mai schimbă ordinea, înţelesul, forma, dar păstrează mesajul. Până la momentul potrivit, când în sfârşit te opreşti să le asculţi. De-abia atunci parcă-şi găsesc şi ele rostul.

Dar ce te faci cu gesturile acelea mărunte care ar putea spune mai mult decât toate literele, dar care rămân şi ele suspendate undeva, de-a curmezişul fiinţei? Adesea dor atât, atât de tare...

Pentru că

19 martie 2012

nu am fost la niciunul dintre cele două concerte ale ei de la Sala Palatului, deşi, da, tare mi-aş fi dorit



şi pentru că pe ei îi voi asculta, în mare parte, astăzi.




Se anunţă o săptămână a contrastelor!

Cu ce rămâi?

15 martie 2012

Cui să-i spui şi cine să-nţeleagă? Uneori, nu ai cui, nu are cine. Şi tot ce poţi să faci e să le strângi pe toate într-un colţ de suflet: neputinţele, nerăbdările, plânsetele înnăbuşite, îmbrăţişările pe care nu le dai şi cele pe care nu le primeşti, disperările, renunţările, impresiile acelea că tu nu poţi, tu nu eşti în stare, ţie nu-ţi iese nimic aşa cum ar trebui, nemulţumirile, frustrările, instinctul acela pe care ar trebui să-l asculţi, dar nu ai cum, neîncrederea şi câte şi mai câte. Să le strângi pentru ca într-o bună zi să reuşeşti să faci ceva cu ele, să le transformi în ceea ce ar fi trebuit să fie de la bun început. Să nu renunţi la ceea ce îţi place să faci, să-ţi păstrezi măcar o fărâmă de timp pentru tine, pentru dorinţele, visele, pasiunile tale... Şi, mai presus de orice, să nu renunţi să fii tu. Pentru că în clipa aceea nimic nu mai e cum ai vrea să fie... se prăbuşesc toate precum piesele de domino şi oricât ai vrea să reclădeşti ce-a fost, nu mai are cum să fie la fel... nimic, nici măcar primăvara asta care întârzie, dar despre care ştii că va veni... când toate certitudinile tale nu sunt decât apă de ploaie, când tot ce ai vrea să spui ţi se aşează de-a curmezişul pentru că priveşti la celălalt şi ştii că nu i-ar plăcea să audă ce ai de zis, ce ai strâns în tine atâta timp... să nu răneşti, să nu plictiseşti, să nu te vaiţi, să nu te gândeşti doar la tine... şi totuşi... cui să-i spui şi cine să-nţeleagă? Până la urmă, toate trec, e legea firii... important e cu ce rămâi...

Deci, cu ce rămâi din toate zilele, experienţele, frământările, visele?

Scurte

13 martie 2012

Niciun copil nu-şi aminteşte câte haine a avut sau câte jucării şi de care, dar toţi ştiu dacă se simt sau nu iubiţi (de părinţi, bunici, etc.) Şi atunci când sunt adulţi cu atât mai mult atârnă dragostea de care au avut parte decât toate beneficiile materiale. Căci ce valoare ar avea toate facilităţile puse la dispoziţie de părinţii lor, dacă le-a lipsit afecţiunea, iar sufletul lor a tânjit după ea?

*****

Vine, vine primăvara! O simt cum se joacă de-a v-aţi ascunselea, e prin apropiere şi-abia o aştept cu soarele, cu florile, cu mugurii şi pomii ei înfloriţi! Îmi va fi plină, la fel cum a fost şi iarna ce-a trecut! Ce-i drept, a venit vremea să mă bucur cu toţi porii de fiecare anotimp! Se anunţă aventuri şi activităţi care de care mai interesante!

*****

În ultima perioadă am tot descoperit bloguri şi oameni frumoşi. Aşa că şi-au căpătat o listă aparte pe pagina mea. Dacă sunteţi curioşi, daţi şi voi un click! Din blog în blog multe se pot citi/afla/savura!

*****

Astăzi starea mea se acordează cu interpreţi precum Gigi D'Alessio sau Laura Pausini. Dacă tot e martie şi e luna noastră, doamnelor, domnişoarelor, să ascultăm ce are de spus D'Alessio despre puterea femeilor.

Amintiri din viitor: Ziua mamei

8 martie 2012

Astăzi, cu tine, mă întorc într-un timp din care credeam că-mi amintesc prea puţin...

În fiecare an, în preajma zilei de 8 martie, ziua mamei, făceam fotografii speciale; mai ştiu şi acum senzaţia pe care o aveam încercând să-mi fixez capul în acel capăt de opt, după instrucţiunile fotografului, care garanta că va fi o imagine inedită... inedită, dar cumva la fel şi pentru mămicile colegilor mei... nu pricepeam de ce i-ar putea plăcea mamei o asemenea poză, de fapt nici acum nu ştiu ce credea despre ele. Ştiu doar că an de an, de la grădiniţă şi apoi până la finalul clasei a patra, veneam acasă cu câte una...

Mi-a părut cumva ciudat că mi-a răsărit din memorie tocmai asta, dar am zâmbit gândului că şi tu mi-ai aduce în viitor astfel de cadouri. De altfel, parcă privesc deja prima felicitare făcută de tine pentru mine, mama ta... bucuria care-ţi joacă-n ochi, emoţia de a şti dacă îmi place sau nu, exaltarea la auzul răspunsului... serbarea specifică, poeziile, cântecele, încercările de a le ţine minte, stângăciile... ce momente frumoase! Cum aş putea să nu le savurez din plin, cum aş putea să nu-ţi apreciez eforturile de a-mi pune un zâmbet pe chip într-o astfel de zi ?

"De ziua ta, mămico, în dar ţi-am adus inima..." ... un refren ce părea de mult uitat... mâine îmi va răsuna altfel în suflet!


Umanitar. Măcar citeşte, nu trece nepăsător mai departe!

7 martie 2012

Sunt multe persoane -copii, tineri şi adulţi deopotrivă- care au nevoie de ajutor financiar pentru a putea suporta costurile pe care le presupune lupta pentru sănătate, pentru viaţă. Adesea e prea puţin ceea ce putem face, dar măcar aşa nu rămânem indiferenţi şi cred că şi asta contează. Un strop de la noi, mai mult de la Dumnezeu, pentru că, până la urmă, El are ultimul cuvânt.

Mie mi-a atras atenţia Andlei, un băieţel de doi-nouă (adică de doi ani şi nouă luni), căreia, la începutul lunii februarie, i-a fost descoperită o formaţiune tumoră abdominală ce îi afectează pelvisul şi funcţiile urinare. Pe blogul lui Cabral i-am descoperit pe Sara, Raisa, Iannys şi Alexandru. Dar şi Gabriela şi Răzvan au nevoie de noi.


Haideţi să îi ajutăm aşa cum putem!

Hai-hui prin inimă şi minte

6 martie 2012

Ei bine, astăzi se împlinesc patru ani de când mi-am făcut blog pe blogspot. Înainte avusesem unul pe yahoo şi apoi o perioadă am fost colaboratoarea lui Adrian Vlasă. De curând am recitit pe la el câte ceva din ce scriam atunci şi mi-am amintit cum eram, cum gândeam...

Aşa cum spuneam, se împlinesc 4 ani. Scriam des la început, din pasiune, pentru puterea cuvintelor, despre multe. Cu timpul am scris tot mai rar, tot din pasiune, dar despre mai puţine.Am învăţat atât cât am putut, nu ştiu dacă mult sau puţin, cum nu ştiu nici dacă cei care m-au citit au rămas cu ceva de la mine. Încă mai cred în puterea cuvintelor. Aşternute - pe o coală albă, de hârtie sau pe una virtuală - sau rostite, au o forţă imensă. Cam ca în povestea dintr-un articol pe care l-am citit de curând.

Poate că într-un viitor nu foarte îndepărtat voi renunţa să mai scriu pe aici. Din... multe motive. Cel mai important? Oricât m-am străduit, nu (cred că) am învăţat să folosesc aşa cum ar trebui puterea de care vorbeam mai sus. Şi atâta timp cât ajung să mă plafonez, iar scopul blogului (şi-al meu, până la urmă) ajunge să se reducă la zero, orice alt efort e în zadar. Poate. Până la acel moment, însă, va trebui să mă mai suportaţi puţin.


La mulţi ani, blog!?!

Să ne fim

27 februarie 2012


Haide, spune-mi, îţi mai aminteşti? Mai ştii cum a început totul, mai ştii emoţiile, privirile timide, uimite, gesturile stângace şi acea minunată seară de februarie? Parcă ar fi fost ieri. Iar azi, azi e încă atât de frumos, de fapt e mult, mult mai frumos şi mai cald, mai viu şi mai inocent. Atâţia ani, dar de-abia câteva luni. Să tot fie şi să ne tot fim, mult mai firesc şi mai senin ca până acum! :)


Două anotimpuri

23 februarie 2012


La geam ciucuri de gheaţă, în casă lalele albe şi zâmbete de ochi albaştri.
Ce iarnă bogată afară, ce primăvară-n suflet!

Iubeşte-l cu respect, încă de la naştere!

19 februarie 2012

Pentru viitoarele mămici şi nu numai!



(de aici)

Vouă ce v-ar fi plăcut/ v-ar plăcea să ştiţi înainte de a deveni mamă, tată, părinţi şi de ce nu, bunici?

Piua!

16 februarie 2012

Ca în jocurile copilăriei. Să luăm o pauză să ne dezmorţim după atâta deszăpezire, dezumanizare şi alte asemenea care definesc starea actuală a ţării, a lumii, a... omului. Şi, cât încă n-avem parte de ACTA, să ascultăm nişte Mylene Farmer, să dansăm şi să desenăm câte ceva...





Amintiri din viitor: Întoarcerea la origini

11 februarie 2012

Ca să te învăţ să descoperi lumea, mai întâi trebuie ca eu să o (re)descopăr. Şi să fac asta prin ochii copilului din mine, să mă gândesc la tot ce-aş fi vrut să fac şi nu am făcut, la tot ce-aş fi putut întreba şi nu am întrebat, la tot ce aş fi putut observa, dar m-am făcut că nu văd. De-acum trebuie să învăţ să descompun lucrurile în bucăţele pe care mai apoi să le asamblez ca pe un puzzle. Dar mai ales trebuie să învăţ să mă mir, căci de mult nu m-am mai lăsat pradă uimirii. Şi-apoi, odată cu tine, trebuie să învăţ să cad şi să mă ridic, de parcă nu aş fi căzut şi nu m-aş fi ridicat niciodată, deşi am păţit-o de atâtea ori... Ca să-ţi explic ce este frica sau dragostea sau credinţa, trebuie să-mi dezgrop toate temerile şi să-nvăţ să le iubesc, aşa cum n-am făcut-o, poate, niciodată... iar la final trebuie să am încredere că mi-am însuşit bine lecţiile...

Pentru tine, trebuie să mă întorc în mine!

Şi dacă ramuri bat în geam...

7 februarie 2012

Să te trezeşti dimineaţa şi perdeaua copacilor îngheţaţi să-ţi farmece privirea. Să deschizi geamul şi să nu auzi decât trosnetul lor de vreme, geamătul... Oare plâng de frig şi lacrimile s-au transformat în ţurţuri? Iarna asta, oricât de grea şi apocaliptică, cum se exprimă ştiriştii, e de-a dreptul superbă...






"Nu părem să vrem să facem lumea un loc mai bun pentru copiii noştri." (Steve Jobs)

5 februarie 2012

Vremea asta îmi poartă gândul departe, departe... şi la o cană de vin fiert, cu scorţişoară, la poveşti spuse la gura sobei, cu oameni dragi şi gângurit de copii... Şi ce cald şi bine e când primeşti câte-un semn de la prieteni!...

*****

"Cum să fii o mamă bună pentru fiul tău?" sau "un tată bun pentru fiica ta"? Iubindu-i! Iubindu-i pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce nu sunt şi pentru ceea ce pot fi. Nu pentru tine, ci pentru ei, cu şi pentru Dumnezeu... Pur. Şi simplu.

*****

"Naşterea copiilor este uşoară. Renaşterea este grea." (D. Tsatsi - Arhondaric în aer liber)

*****

Comunicarea este o specie pe cale de dispariţie. În ciuda Facebook, Twitter şi alte asemenea. Internetul nu ne apropie unii de alţii, la fel cum nimic din ceea ce aparţine progresului nu poate face asta. Mediul virtual nu te poate ajuta să trăieşti cu adevărat. Sau, cum ar spune Steve Jobs: "Timpul tău este limitat, aşa că nu îl irosi trăind viaţa unei alte persoane."

Eterna şi fascinanta... Românie

"Zi-le oameni şi dă-le pace!" - Ion Luca Caragiale

30 ianuarie 2012

Negreşit că, sus în ceruri
Soarele fiind aprins,
Nu se simte frigul, gerul
Care astăzi ne-a coprins.

Negreşit ! focul din soare
Nu-l plăteşte Dumnezeu,
Însă noi plătim, sârmanii,
Lemne şi cărbuni mereu.

Doamne, de-ai veni-ntr-o noapte
Pe pământul îngheţat
Ca să vezi cât e de jalnic
Să tot tremuri nencetat.

Tu, care-ţi iubeşti făptura,
N-ai mai zice un cuvânt
Şi-ai opri crivăţul aspru
Să mai sufle pe pământ!
(Iarnă)



Trec astăzi ignorat prin lume,
Dar, trainic, las în viitor
Un semn, o glorie, un nume
Acestui imbecil popor!
(Da... nebun!)

Numai aici: testaţi-vă vederea gratuit!!!

Dorinţă de iarnă

25 ianuarie 2012

Aş vrea să mă îngrop în zăpadă
şi să zac aşa, întinsă,
până-n primăvară
să răsară din mine
câteva fire de iarbă
şi poate o floare cu şapte culori
ca-n desenele animate de altădată
poate atunci aminte-mi voi aduce
iarăşi de mine
când ţineam curcubeul în palmă...



(foto: undeva în Bucureşti, în urmă cu câteva ore)

Unde ni-s fetele de altădată?

17 ianuarie 2012




Realitatea-i tristă, da... fetele de azi sunt mamele de mâine... dacă vor mai considera de nasul lor o astfel de meserie. Viitorul? Nu cred că mai sună de mult bine, cam de când am uitat de valori, de credinţă.

Ei sunt fiii voştri! Cum i-aţi născut, aşa-i aveţi! Ce le găsiţi vina numai lor? Vă trebuie preoţi mai buni? Naşteţi-i! Iată vă spun că tot poporul este răspunzător că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu, mai ai Împărăţiei lui Dumnezeu! Poporul îşi are în toate privinţele povăţuitorii pe care îi merită. (Pr. Arsenie Boca)

Cât timp nu vom face schimbarea necesară, vom continua să avem conducători incapabili, huligani pe străzi sau fete... sofisticate...

La aniversară

15 ianuarie 2012




Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Matei are nevoie de ajutorul nostru ca să crească!

13 ianuarie 2012

Ştiu, mulţi vor spune "alt copil bolnav". Ei bine, da, altul, pe lângă toţi care există în lumea Internetului şi în afara ei. Asta nu înseamnă că trebuie trecut cu vederea. Am citit titlul postării, cele câteva rânduri de introducere, iar când am dat cu ochii de numele său am tresărit; nu era un Matei cunoscut, dar asta nu m-a făcut să renunţ de la a mai citi. Pentru că şi dacă i-aş cunoaşte pe toţi copiii bolnavi din această lume, tot n-aş putea să rămân indiferentă.

La 2 luni, Matei începea prima cură de citostatice, urmând ca după alte două luni să fie operat pentru înlăturarea unei tumori maligne situate în abdomen şi coloana vertebrală. Aşa se face că la doar un an de zile, când alţi pitici învaţă să vorbească sau să meargă, Matei trebuie să lupte să învingă o boală cruntă: cancerul. Numai că, la fel cum are nevoie de ajutor ca să înveţe să păşească în lumea asta mare, la fel trebuie ajutat să trăiască, mai ales că are şanse să supravieţuiască.

Cei care vor să îl ajute financiar pe Matei o pot face:
  • In conturile de mai jos
Lei: RO75 RZBR 0000 0600 1002 0501 - Raiffeisen Bank, Agentia Apusului, titular SIMPALEAN IOANA ALINA

Euro: RO46 RZBR 0000 0600 1351 7388 - Raiffeisen Bank , Agentia Berceni , titular SIMPALEAN TRAIAN GHEORGHE; SWIFT : RZBRROBU


  • Numere de teledon (obtinute cu sprijinul Asociatiei P.A.V.E.L.) pentru campania: Ajutor Matei!“ - in perioada 14 decembrie 2011 - 14 martie 2012
0900 900 200 - 5 euro/apel (numar apelabil doar din reteaua Romtelecom)
0900 900 202 - 10 euro/apel (numar apelabil doar din reteaua Romtelecom)

  • Prin transfer WESTERN UNION, Money Gram - aveti nevoie doar de nume si tara: SIMPALEAN Traian Gheorghe sau SIMPALEAN Ioana Alina; ROMANIA

Pentru sistemul PayPal accesaţi site-ul lui Matei, butonul fiind situat în bara de meniu din stânga.

Scrisoare de adio: "Unde este Dumnezeu, mamă? Unde este Dumnezeu, tată? Nu vedeţi că înnebunim fără El?"

12 ianuarie 2012

Adolescenţilor zilelor noastre şi celor ce vor veni, dar mai ales părinţilor acestora...


<< „ Salvaţi sufletele noastre” , S.O.S….., aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu ( printre toate celelalte porcării sexuale)... Da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înnăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste ( ce e aia poate că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!
De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne; ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare, pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge din televizoare…
Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre…">> (scrisoarea în întregime)

Şi cu asta ce-am făcut?

8 ianuarie 2012

Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut :
Sus Cutare ! Jos Cutare !
Şi cu asta ce-am făcut ?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare,
Şi cu asta ce-am făcut ?

Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în sărăcie,
Şi cu asta ce-am făcut ?

Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare,
Şi cu asta ce-am făcut ?

Pentru-a câştiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine,
Şi cu asta ce-am făcut ?

Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize,
Şi cu asta ce-am făcut ?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut ?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut ?

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri !
E sloganul cunoscut ;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut ?

(Constantin Tănase)

Cugetări de ianuarie

6 ianuarie 2012

Unde se duce dragostea când se duce? Şi de ce? Iar în locul ei ce rămâne, respectul? Poate că de fapt el apare atunci când dispare admiraţia. Când nu-l mai pui pe celălalt pe un piedestal, pentru că de-abia atunci începi să-l vezi cum e cu adevărat. Cu calităţi şi defecte. Un simplu om. Care te întregeşte. Şi poate că acolo începe iubirea adevărată, când îţi dai seama că el/ea e cel/cea care te poate şlefui cel mai bine, dar şi cel/cea care te poate pune cel mai bine în valoare. Iar tu poţi face acelaşi lucru pentru el/ea. Cu nădejde şi credinţă, dar mai ales cu dragoste. Chiar dacă nu-ţi prea vine să-ţi laşi lutul sub altă daltă decât a ta. Şi aşa se naşte încrederea...

"Ia-ţi timp să spui "îmi pare rău", "iartă-mă", "te rog" şi toate cuvintele de dragoste pe care le ştii."*

2 ianuarie 2012

Câte strânge omu-n suflet într-o zi, darămite într-un an! Oare ce mai ţinem minte din anul care tocmai a trecut? Cât am zâmbit, cât am urât, cât i-am invidiat pe cei din jurul nostru, cât ne-am rugat, cât am crezut sau am sperat? Cât am reuşit să rămânem noi, în ciuda tuturor întâmplărilor şi câţi oameni avem aproape? "Fie ca noul an să vă aducă doar prieteni ca voi!" Recunosc, această urare m-a pus tare mult pe gânduri, m-a făcut să mă analizez în relaţia cu ceilalţi, pe care îi consider sau i-am considerat prieteni. Şi mi-am dat seama că mi-am încălcat o promisiune: aceea de a nu mai avea pretenţii de la oameni, nici măcar de la cei apropiaţi. Pentru că riscul de a fi dezamăgită creşte. Fiecare percepe lucrurile în felul său, iar în cazul de faţă, parafrazându-l pe Marquez, se poate spune că doar pentru că cineva nu-şi manifestă prietenia faţă de tine aşa cum ţi-ai dori, nu înseamnă că nu-ţi este prieten. Doar că întotdeauna egoismul care te caracterizează îşi va dori altceva. Şi poate că de fapt nici nu e vorba despre egoism, ci doar de ceva "propriu firii noastre": "a fi în comuniune cu alţii, a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi unii pe alţii". Iar iubirea care nu e arătată nu cred că se poate numi ca atare. Valabil şi pentru prietenie.

*****

Aici am citit ceva care îmi va da de gândit cu zilele, cum mi se întâmplă uneori. Doar că de cele mai multe ori concluziile unor astfel de subiecte sunt prea personale ca să scriu despre ele. Şi nu doar concluziile, ci bucăţi întregi din viaţa mea. Oricât de mult ar semăna între ele, blogul nu e un jurnal intim.

*****

N-aş fi crezut nicicând că pot (re)învăţa copilăritul. Totuşi prezentul mă contrazice. Pot. Asta şi multe altele. Trebuie doar să-mi dau voie...



*sursă titlu

A mai trecut un an

1 ianuarie 2012

A mai trecut un an, s-a dus…
Şi-n veci n-o să mai vie
Şi câţi creştini ne-au părăsit
Şi câte suflete-au pornit
Cu el în veşnicie...
Aşa trec anii după ani
Şi duc cu ei la vale
Şi pe bogaţi, şi pe sărmani
Pe mame dragi, lăsând orfani
Şi tot ce află-n cale.
În anu-acesta poate treci
Şi tu, iubite frate!
Vezi zilele să le petreci,
Căci acolo pe unde mergi
Vei fi-ntrebat de toate.
Şi ce folos de-ai câştiga
Aicea lumea toată
Şi sufletul ţi l-ai uitat,
Căci pentru el n-ai adunat
Nimica niciodată.
O, Dumnezeule Ceresc,
Rugămu-Te fierbinte
Să fii cu noi în orice zi
Şi-n anul care va veni
Să ne ajuţi, Părinte!
(sursa)


La mulţi ani cu sănătate, că-i mai bună decât toate!
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS