Radiografia unui comportament

24 iulie 2011

Nu ştiu dacă timpul nu mai are răbdare, dacă noi ne-am pierdut-o sau dacă am avut-o vreodată. Cert e că peste tot văd oameni tot mai grăbiţi, mai individualişti, mai egoişti. Oameni care se înghesuie la urcarea în mijloacele de transport în comun, de parcă am trăi în cine ştie ce sat rupt de lume şi acel autobuz/troleu/metrou (după caz) ar fi ultima rată.

Văd femei gravide sau persoane în vârstă care sunt ţinute, adesea în picioare, pentru că locurile rezervate pentru ele sunt, de obicei, primele care se ocupă. Dar, din păcate, văd şi bătrâni/bătrâne care dau dovadă de orice altceva, numai de înţelepciune, cumpătare şi blândeţe nu. Oameni trecuţi prin viaţă care aproape dau peste tine în goana de a-şi ocupa un loc sau care te fac să vrei să-ţi astupi urechile atunci când încep să se certe cu câte cineva pentru dreptul lor de a sta jos...

Mai sunt bătrânii care stau de dimineaţă până seară în stradă, să-şi vândă puţinul pe care-l au pentru cele necesare traiului. Nici nu mă întreb ce mănâncă toata ziua, pentru că adeseori am văzut băbuţe "servind" doar un codru de pâine. Cu portul lor de femei crescute la ţară, vin parcă din altă lume, una pe care nu mai ştim de mult să o apreciem la adevărata ei valoare.

Şi da, mai sunt acele persoane în vârstă care nu au ce vinde, fără rude, sau poate doar cu copii rătăciţi prin lume (dar şi sufleteşte, căci au uitat de părinţi şi de acasă), care stau cu mâna întinsă pe la colţuri de străzi... Pe ele nu le poate asigura nimeni că mâine va fi mai bine, că vor avea unde dormi sau ce pune pe masă. Numai Dumnezeu ştie ce e în sufletul şi în mintea lor, pentru că noi, cei care trecem pe lângă ele adesea nepăsători, nu le întrebăm nici măcar de sănătate.

Cocoţaţi în blocuri care de care mai înalte, înghesuiţi în apartamente -cutii de chibrituri- unii în capul altora, ne facem că nu vedem nimic în jur, nu vrem să întrebăm nimic pe nimeni şi dacă s-ar putea ca vecinii să nici nu observe că existăm, ar fi ideal. Ne-am înstrăinat atât de mult unii de alţii... Ne place să fim noi cu noi, Doamne fereşte să ne atingă altcineva, din greşeală, pe stradă, în magazine sau în mijloacele de transport în comun, sărim ca arşi, de parcă nu am fi trăit nicicând în mijlocul oamenilor.

Ne-am dorit confort, tehnologie, progres. Şi nu ne dăm seama că ne-au adus mai mult rău, decât bine. Criză economică? Nu, morală, sufletească! La ce bun că avem reţele sociale pe Internet? În loc să ne apropiem unii ne alţii şi să ne cunoaştem mai bine, mai rău ne-am îndepărtat. La ce bun că avem cele mai performante televizoare, când copiii se îmbolnăvesc de dorul părinţilor? Şi ce dacă avem maşini de spălat, dacă ne plângem în continuare că nu avem timp de nimic?

Dacă cineva poate să spună că asta înseamnă fericire, suntem cu adevărat demni de milă...


"Trebuie să recâştigăm timpul redevenind sensibili la necazurile şi durerile celorlalţi prieteni, rude, vecini sau oameni de pe stradă, dar mai ales sensibili la glasul propriei inimi atât de întristată, îndoliată ca şi cum am fi murit printre străini, îngropaţi fiind în grijile şi plăcerile blestemate ale unei existenţe lipsite de Dumnezeu.

Vă rog să nu treceţi cu vederea cuvintele acestea – nu ştim cât ne va mai răbda Domnul."

(Gheorghe Fecioru - în nr. 19 din revista "Familia ortodoxă")

2 comentarii:

Ema spunea...

Ma înfioară scrisul tău ... Știu cât adevăr este și ma doare!
Ai grija de VOI!

alexander spunea...

asta+i viata. din pacate, trebuie sa invatam sa privim. :)

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS