Magazinul de vise

28 iulie 2011

La un colţ de stradă, lângă un amanet, într-o zonă prin care trec aproape zilnic cu RATB-ul, se află un magazin... special. Mic, acoperit într-o oarecare măsură de verdeaţă, cu geamuri închise la culoare şi unul dintre ele chiar crăpat, ai zice că e doar un spaţiu abandonat şi nimic mai mult.
Dacă v-aş spune numele, v-aţi da seama cu siguranţă ce-am descris. Dar poate aţi realizat şi aşa despre ce este vorba. Şi nu, nu e acest magazin. Cel despre care scriu este unul care vinde drame celor care cred că de fapt cumpără iluzii şi un strop de viaţă mai bună decât au deja.

S-a întâmplat să zăresc de câteva ori astfel de cumpărători, semn că magazinul numai pustiu nu e şi clienţii fideli ştiu exact când şi cum să dea de vânzător. Unii, care îşi dau seama, poate, că nu e bine ce fac sau care nu au suficient curaj să se prezinte la tejghea sau nu vor să fie văzuţi acolo, îşi aşteaptă într-un ungher prietenii să vină cu achiziţia, trăgând din când în când cu ochiul, nerăbdători. Şi culmea, după vorbă, după port, nu ar fi zis nimeni că acei adolescenţi pe care i-am văzut în acţiune recurg la aşa ceva. M-am gândit la motivele pentru care ar face asta: să fie teribilism, să fie dorinţa de a demonstra că sunt independenţi sau poate doar aceea de a-şi sfida părinţii? Şi mi-am dat seama că nu am cum să-i înţeleg, nu am cum să pricep ce e în mintea sau în sufletul lor.

Un lucru ştiu sigur: că ar trebui să fim mult mai apropiaţi de copiii noştri şi mult mai atenţi la ei, la ceea ce vor, la ceea ce visează să fie, să facă, să aibă. Ar trebui să le oferim ceva foarte preţios: timp. Să-i cunoaştem cu adevărat, să le demonstrăm că într-adevăr ne pasă de ei. Telefonul mobil, televizorul, bunicii sau rudele (oricât de mult i-ar iubi) nu-i pot înlocui pe părinţi.

Între această campanie


de care am citit acum ceva vreme pe blogul lui Cabral şi următoarea



tind să cred că prima ar avea un impact mai puternic. Deşi la televizor, de exemplu, n-am auzit vorbindu-se despre niciuna dintre ele, pe a doua am găsit-o căutând astfel de campanii pe Google. Dacă nu suntem informaţi de către cei în măsură să facă asta sau dacă noi nu ne informăm, dacă nu ne interesăm despre ce se întâmplă în jurul nostru, cum vom şti să ne protejăm şi să ne ajutăm copiii, nepoţii, rudele, prietenii sau cunoştinţele?

Când nu ştii cu ce te lupţi sau când nu vrei să ştii că trebuie să faci asta, rezultatele sunt pe măsură. Să nu ne păcălim cu ideea "Mie nu mi se poate întâmpla!", următoarea mutare, cum spune şi sloganul celei de-a doua campanii, ne aparţine!

Radiografia unui comportament

24 iulie 2011

Nu ştiu dacă timpul nu mai are răbdare, dacă noi ne-am pierdut-o sau dacă am avut-o vreodată. Cert e că peste tot văd oameni tot mai grăbiţi, mai individualişti, mai egoişti. Oameni care se înghesuie la urcarea în mijloacele de transport în comun, de parcă am trăi în cine ştie ce sat rupt de lume şi acel autobuz/troleu/metrou (după caz) ar fi ultima rată.

Văd femei gravide sau persoane în vârstă care sunt ţinute, adesea în picioare, pentru că locurile rezervate pentru ele sunt, de obicei, primele care se ocupă. Dar, din păcate, văd şi bătrâni/bătrâne care dau dovadă de orice altceva, numai de înţelepciune, cumpătare şi blândeţe nu. Oameni trecuţi prin viaţă care aproape dau peste tine în goana de a-şi ocupa un loc sau care te fac să vrei să-ţi astupi urechile atunci când încep să se certe cu câte cineva pentru dreptul lor de a sta jos...

Mai sunt bătrânii care stau de dimineaţă până seară în stradă, să-şi vândă puţinul pe care-l au pentru cele necesare traiului. Nici nu mă întreb ce mănâncă toata ziua, pentru că adeseori am văzut băbuţe "servind" doar un codru de pâine. Cu portul lor de femei crescute la ţară, vin parcă din altă lume, una pe care nu mai ştim de mult să o apreciem la adevărata ei valoare.

Şi da, mai sunt acele persoane în vârstă care nu au ce vinde, fără rude, sau poate doar cu copii rătăciţi prin lume (dar şi sufleteşte, căci au uitat de părinţi şi de acasă), care stau cu mâna întinsă pe la colţuri de străzi... Pe ele nu le poate asigura nimeni că mâine va fi mai bine, că vor avea unde dormi sau ce pune pe masă. Numai Dumnezeu ştie ce e în sufletul şi în mintea lor, pentru că noi, cei care trecem pe lângă ele adesea nepăsători, nu le întrebăm nici măcar de sănătate.

Cocoţaţi în blocuri care de care mai înalte, înghesuiţi în apartamente -cutii de chibrituri- unii în capul altora, ne facem că nu vedem nimic în jur, nu vrem să întrebăm nimic pe nimeni şi dacă s-ar putea ca vecinii să nici nu observe că existăm, ar fi ideal. Ne-am înstrăinat atât de mult unii de alţii... Ne place să fim noi cu noi, Doamne fereşte să ne atingă altcineva, din greşeală, pe stradă, în magazine sau în mijloacele de transport în comun, sărim ca arşi, de parcă nu am fi trăit nicicând în mijlocul oamenilor.

Ne-am dorit confort, tehnologie, progres. Şi nu ne dăm seama că ne-au adus mai mult rău, decât bine. Criză economică? Nu, morală, sufletească! La ce bun că avem reţele sociale pe Internet? În loc să ne apropiem unii ne alţii şi să ne cunoaştem mai bine, mai rău ne-am îndepărtat. La ce bun că avem cele mai performante televizoare, când copiii se îmbolnăvesc de dorul părinţilor? Şi ce dacă avem maşini de spălat, dacă ne plângem în continuare că nu avem timp de nimic?

Dacă cineva poate să spună că asta înseamnă fericire, suntem cu adevărat demni de milă...


"Trebuie să recâştigăm timpul redevenind sensibili la necazurile şi durerile celorlalţi prieteni, rude, vecini sau oameni de pe stradă, dar mai ales sensibili la glasul propriei inimi atât de întristată, îndoliată ca şi cum am fi murit printre străini, îngropaţi fiind în grijile şi plăcerile blestemate ale unei existenţe lipsite de Dumnezeu.

Vă rog să nu treceţi cu vederea cuvintele acestea – nu ştim cât ne va mai răbda Domnul."

(Gheorghe Fecioru - în nr. 19 din revista "Familia ortodoxă")

Din grădina mea :)

10 iulie 2011


Prea puţine din toate câte mi-ai dăruit, iar cea mai valoroasă şi mai frumoasă încă n-a ieşit la lumină! Mulţumesc!



Amintiri din viitor: Am să fiu acolo!

Am să fiu acolo, oricum, oricât... indiferent cât de greu mi-ar fi şi peste câte ar trebui să trec pentru asta! Ca să te întorci oricând cu drag, ca să simţi ceea ce trebuie şi ceea ce vei avea nevoie...

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS