Cuvinte care nu-şi pot găsi drumul spre lumină

2 decembrie 2010

Ţi-am scris în mintea mea de mii de ori... cuvinte care nu şi-ar putea găsi nicicând drumul spre lumină... şi asta doar din teama că le vei răstălmăci iarăşi, pierzând din vedere sensul pe care eu am îndrăznit să-l dau...

Ştiu, nu mă vei înţelege nicicând, deşi încă aştept momentul în care vom fi pe aceeaşi lungime de undă. Poate că îmi doresc ceva ce nu se va întâmpla vreodată...

Eu... te-am învăţat fără să vreau. Îţi ştiu textele, ezitările, visele, reacţiile, orgoliul, încăpăţânarea, îţi cunosc dezamăgirile şi neputinţele, amărăciunile şi strigătele... pe cele înnăbuşite, dar şi pe cele de disperare... îţi ştiu şi lacrimile... le-am cules într-un colţişor aparte, să-mi aducă aminte că eşti om şi că fără Dumnezeu nu poţi prea multe... Tu, din păcate, nu mă cunoşti, ai doar o impresie despre cum sunt... departe de tot ceea ce reprezint, de ceea ce mă supără sau mă face fericită...

Ţi-ai fi dorit să fiu o prelungire a ta, dar m-am dovedit a fi un om rebel şi încăpăţânat, care merge până în pânzele albele pentru aspiraţiile sale... un om care nu face nimic pentru a transforma în realitate ceea ce ţi-ai dorit să devii... un om care a învăţat să se aşeze în matca lui, care ştie că viaţa merită trăită, cu bune şi cu rele, un om care a aflat pe propria piele că adevăratul caracter se formează în mijlocul furtunilor... un om despre care parcă ţi-e teamă să accepţi că, dincolo de toate, e... fericit!

Da, nu ai înţeles niciodată că binele pe care îl vezi pentru mine nu coincide cu cel spre care tind... şi nu ai înţeles niciodată, oricât de mult te-am rugat, că trebuie să mă laşi să iau decizii şi să-mi ascum consecinţele ca atare. Când am facut asta, ai considerat că sunt împotriva ta, că nu-mi pasă de tine, că fac numai ceea ce vreau eu, chiar dacă vedeai că mie mi-era bine...

Ştii, îmi amintesc puţine momente de bucurie dintre noi... clipele în care ar fi trebuit să se creeze legătura aceea puternică, unică... Cele mai minunate etape din viaţa mea, cele mai speciale minute sau poate ore... toate, toate ai avut grijă să le umbreşti... pentru că fericirea pe care eu o trăiam şi o trăiesc nu are aceeaşi culoare sau poate acelaşi sens pe care tu l-ai vrut pentru mine... atât de aproape şi totuşi atât de departe...

Îţi aminteşti ce mi-ai spus în acea seară târzie de februarie, când eu ţi-am dat o veste atât de frumoasă pentru mine? Îţi aminteşti clipa aceea de demult, când eu am plecat fără ca tu să-ţi fi luat "La revedere!"? Mai ştii şi mândria pe care ai simţit-o atunci, câtă bucurie îţi aduceam, deşi eram departe? Eu ştiu fiecare vorbă şi fiecare gest... Mi-am dorit să uit, dar au fost prea multe care s-au imprimat în fiinţa mea, ca nişte tatuaje permanente... În sufletul meu, ştiu ce mi-aş fi dorit să fie şi ştiu că am încercat să fie bine... te-am înţeles şi o fac în continuare mai mult decât ţi-ai putea închipui... dar vine timpul când trebuie să pun şi punct anumitor atitudini... Altfel, nu aş mai putea continua... dacă ţie ţi-a fost greu sau nu te-ai priceput să-mi dai aripi, mi le iau eu, iară şi iară, ca de fiecare dată...

Nu e lipsă de respect şi nici de iubire, e doar dorinţa de a înţelege că sunt mai împlinită ca niciodată... Dacă asta e prea mult de citit printre rânduri, dacă e prea mult de dus pentru tine, închide ochii şi învaţă să simţi... E atât, atât de simplu! Respiră adânc, priveşte cerul şi lasă-l să-ţi vorbească despre binele meu... De ce ţi-e greu să crezi în fericirea mea? Sau ar trebui să mă întreb de ce... te doare?... Şi cât aş fi vrut să-mi spui că...

2 comentarii:

Ema spunea...

http://www.youtube.com/watch?v=r5Lg4QuFTeM&feature=related

Crengu spunea...

@Ema - Poate voi putea spune mai multe cand ne vom revedea, intr-o zi... Melodia e superba, dar... plina de tristete...

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS