Ce au în comun un scriitor francez şi o revistă din România?

6 decembrie 2010

Era aproape miezul nopţii şi copiii îl aşteptau pe Moş Nicolae, când eu am descoperit un om din spatele unei reviste care mi-a înseninat adolescenţa. Pare greu de crezut că la 13-14, chiar 16 ani cineva savura o publicaţie care poveşteşte despre oameni şi locuri deosebite, care se dedică ajutorării celor care au nevoie, care îmbină cu succes, în paginile sale, literatură, sfaturi culinare, medicinale, "leacuri" pentru suflet. La un moment dat, ceva s-a întâmplat. Copilul din mine a crescut şi a uitat de revista care îi punea zâmbetul pe buze şi care îl fascina de-a dreptul.

În urmă cu ceva timp, însă, am regăsit plăcerea de altădată de a o savura. Şi am început să-mi amintesc: ce visam pe drum spre taraba de ziare, nerăbdarea cu care o răsfoiam, setea cu care sorbeam fiecare slovă şi dorinţa... dorinţa care a devenit realitate prea puţin şi care mocneşte în sufletul meu, aşteptându-şi împlinirea deplină...

Azi am citit în paginile ei despre Jules Verne şi pasiunea pentru Transilvania, pentru pământul nostru românesc, ce l-a făcut să scrie "Castelul din Carpaţi." Şi din nou am început să îmi aduc aminte: casa sub formă de corabie, dintr-un orăşel franţuzesc, emoţia cu care am intrat în acel spaţiu, al lui, timiditatea cu care am păşit pe podeaua cu hartă(nici mai mult, nici mai puţin decât itinerariul unei călătorii în jurul Pămîntului), uimirea faţă de atâta imaginaţie şi inventitate şi bucuria de a-mi achiziţiona "Castelul din Carpaţi" în limba în care a fost scrisă...

Oare câţi dintre noi au reuşit măcar o dată să vadă România cu ochii lui Jules Verne? De câte ori am ştiut să apreciem această ţară aşa cum a făcut-o acest scriitor străin? Şi cum se face că numai cei care nu sunt de aici văd toate lucrurile bune din ea?...

Printre toate acestea, avem o revistă care se face cu sufletul. Cu sufletul unui om de-a dreptul fascinant, care a ştiut să strângă în jurul său oameni la fel de frumoşi.

(Cu mulţumiri pentru împărtăşire lui Claudiu Târziu. )

*foto arhiva proprie (casa lui Jules Verne, din Amiens)

3 comentarii:

alexander spunea...

aveam si eu o revista: anticipatia, o revista cu traditie. wow! cat ma bucuram cand mai gaseam la tarabele cu carti cate un numar mai vechi (1950 - 1960).
apoi mai era revista START 2001. ceva mai noua.
apoi, citeam ziarul MAGAZIN. in care am gasit subiectele mele favorite.
in generala eram abonat la revista CUTEZATORII (PITICOT in clasa I) ;)

Ema spunea...

"Şi cum se face că numai cei care nu sunt de aici văd toate lucrurile bune din ea?..."
Uite ca incep prin a te contrazice...Parerea mea este ca noi cei de aici vedem si lucrurile bune.Insa le traim totodata si pe cele rele.Si cand le punem pe astea doua in balanta,se inclina prea mult in favoarea lucrurilor rele.Sau poate ca cele rele sunt palpabile si ne lovim de ele la tot pasul.O pensie impozitata,salarii mai mici ptr ca deh,trebuie sa fim solidari pe timp de criza,nu?Sa mai continui cu un sistem sanitar de tot rahatul?
Mai bine iti spun ca imi este tare dor de tine.Fara sa ma mai gandesc la neajunsuri.Ptr ca m-as intreba cand incep sa impoziteze astia dorul...
Te pup si iti urez o seara minunata!

Crengu spunea...

@alex - Suntem niste norocosi, copiii de acum oare la ce se reviste se aboneaza? (daca fac asta)

@Ema - As fi vrut sa zic ceva, dar partea cu dorul m-a dezarmat. :D Nu pot sa spun decat ca sentimentul e reciproc si ca ma bucur ca-mi esti asa cum nu credeam ca vom fi, ma bucur ca, atunci cand poti, imi lasi cate un semn! Te pup si eu!

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS