Mai trece-un an...

Pentru zilele de ieri şi pentru toate cele de mâine

30 decembrie 2010

Tu m-ai modelat sub gene
şi m-ai lăsat să-ţi fiu:
femeie
peste şoapte mi-ai suflat răbdare
şi-n partea mea dreaptă
ţi-ai pitit coasta stângă
inima mi-ai tatuat-o cu
amândoi ochii
aşa-mi explic acum reflexele ei de sânge albastru
şi cum mă ştii pe de rost,
ca doctorul la raze
iar sufletul...
pe el l-ai luat în palme
atât de simplu şi de natural...
în căuşul lor
mi-l fereşti de ploi, de frig, de ninsori
în timp ce al tău arde
ca o torţă
pentru trupul şi gândul din noi!

I can't go on, I will go on!

28 decembrie 2010

În casă miros de brad, afară o privelişte de basm, în suflet... întrebări, dar mai multe răspunsuri şi-un surâs mirat. E uimitor cât de multe poate "uita" omul adânc, în el. Dar e şi mai uluitor cum le poate lua pe rând, în palme, cum le poate privi, înţelege, ierta şi cum şi le poate face... ale sale.

*****

Mila e un sentiment care creşte odată cu tine din momentul în care descoperi că o nutreşti. Şi nu e deloc înjositoare, nimeni nu ar trebui să se simtă umilit pentru că e privit cu milă, cu compasiune. Asta e dovada că trăieşte printre oameni, nu printre pietre. Şi mai e ceva: într-un fel, acest sentiment poate fi privit din cel puţin două unghiuri. Unul e acela că într-adevăr, fiecare face şi duce cât poate. Altul - acela că tu, cel căruia ţi-e milă, poţi face foarte puţin pentru semenul tău. Mai mult poate el însuşi, dar nicicând singur, ci doar cu Dumnezeu. Pentru cei care sunt departe de asta, orice suferinţă rămâne înăbuşită, neasumată şi ulterior greşit direcţionată. Pentru că le e greu să accepte că niciodată nu e doar vina celuilalt, ci e şi a lor. Şi-apoi, să fim sinceri: ce valoare ar mai avea o bucurie dacă nu ar exista şi suferinţa? Din păcate, ne trăim prea mult timp durerile şi supărările, decât clipele de fericire...

*****

Din toate cele învăţate de Octavian Paler, cred că s-a prins şi de mine ceva: faptul că "poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi." Prietenii ştiu de ce. :)

I can't go on, but... I will go on!

Să nu uiţi niciodată cine eşti şi de unde-ai plecat!

11 decembrie 2010




Pentru vremea în care străin în viaţa ta te vei afla, pentru clipa când furtună-n suflet vei avea, pentru atunci când nu vei şti încotro s-o apuci, pentru durerea pe care vei simţi că n-o duci... Aşează-ţi sufletul în genunchi şi lasă în urmă rugăciuni din rărunchi... nu pietre şi nici firimituri, căci vine timpul când nu vei putea să le-nduri... Învaţă în toate să faci răbdare şi orice scrum transformă-l în valoare. Nu jigni şi să nu ai ură, oricât ţi s-ar părea viaţa de dură... Pentru vremea în care te vor călca în picioare, pentru atunci când zilele nu-ţi vor fi uşoare, învaţă de-acum să pui strajă buzelor tale şi aşează-ţi sufletul în genunchi, să-ţi aşterni înainte rugăciuni - un mănunchi!...

Ce au în comun un scriitor francez şi o revistă din România?

6 decembrie 2010

Era aproape miezul nopţii şi copiii îl aşteptau pe Moş Nicolae, când eu am descoperit un om din spatele unei reviste care mi-a înseninat adolescenţa. Pare greu de crezut că la 13-14, chiar 16 ani cineva savura o publicaţie care poveşteşte despre oameni şi locuri deosebite, care se dedică ajutorării celor care au nevoie, care îmbină cu succes, în paginile sale, literatură, sfaturi culinare, medicinale, "leacuri" pentru suflet. La un moment dat, ceva s-a întâmplat. Copilul din mine a crescut şi a uitat de revista care îi punea zâmbetul pe buze şi care îl fascina de-a dreptul.

În urmă cu ceva timp, însă, am regăsit plăcerea de altădată de a o savura. Şi am început să-mi amintesc: ce visam pe drum spre taraba de ziare, nerăbdarea cu care o răsfoiam, setea cu care sorbeam fiecare slovă şi dorinţa... dorinţa care a devenit realitate prea puţin şi care mocneşte în sufletul meu, aşteptându-şi împlinirea deplină...

Azi am citit în paginile ei despre Jules Verne şi pasiunea pentru Transilvania, pentru pământul nostru românesc, ce l-a făcut să scrie "Castelul din Carpaţi." Şi din nou am început să îmi aduc aminte: casa sub formă de corabie, dintr-un orăşel franţuzesc, emoţia cu care am intrat în acel spaţiu, al lui, timiditatea cu care am păşit pe podeaua cu hartă(nici mai mult, nici mai puţin decât itinerariul unei călătorii în jurul Pămîntului), uimirea faţă de atâta imaginaţie şi inventitate şi bucuria de a-mi achiziţiona "Castelul din Carpaţi" în limba în care a fost scrisă...

Oare câţi dintre noi au reuşit măcar o dată să vadă România cu ochii lui Jules Verne? De câte ori am ştiut să apreciem această ţară aşa cum a făcut-o acest scriitor străin? Şi cum se face că numai cei care nu sunt de aici văd toate lucrurile bune din ea?...

Printre toate acestea, avem o revistă care se face cu sufletul. Cu sufletul unui om de-a dreptul fascinant, care a ştiut să strângă în jurul său oameni la fel de frumoşi.

(Cu mulţumiri pentru împărtăşire lui Claudiu Târziu. )

*foto arhiva proprie (casa lui Jules Verne, din Amiens)

Minunii mele cu ochi albaştri

4 decembrie 2010

Pentru că a fost ziua ta, pentru că a fost ziua noastră, pentru că alături de tine orice clipă, oricât de grea, are şi puţin senin în ea. :) ... mai presus de toate, pentru că îmi eşti!



Cuvinte care nu-şi pot găsi drumul spre lumină

2 decembrie 2010

Ţi-am scris în mintea mea de mii de ori... cuvinte care nu şi-ar putea găsi nicicând drumul spre lumină... şi asta doar din teama că le vei răstălmăci iarăşi, pierzând din vedere sensul pe care eu am îndrăznit să-l dau...

Ştiu, nu mă vei înţelege nicicând, deşi încă aştept momentul în care vom fi pe aceeaşi lungime de undă. Poate că îmi doresc ceva ce nu se va întâmpla vreodată...

Eu... te-am învăţat fără să vreau. Îţi ştiu textele, ezitările, visele, reacţiile, orgoliul, încăpăţânarea, îţi cunosc dezamăgirile şi neputinţele, amărăciunile şi strigătele... pe cele înnăbuşite, dar şi pe cele de disperare... îţi ştiu şi lacrimile... le-am cules într-un colţişor aparte, să-mi aducă aminte că eşti om şi că fără Dumnezeu nu poţi prea multe... Tu, din păcate, nu mă cunoşti, ai doar o impresie despre cum sunt... departe de tot ceea ce reprezint, de ceea ce mă supără sau mă face fericită...

Ţi-ai fi dorit să fiu o prelungire a ta, dar m-am dovedit a fi un om rebel şi încăpăţânat, care merge până în pânzele albele pentru aspiraţiile sale... un om care nu face nimic pentru a transforma în realitate ceea ce ţi-ai dorit să devii... un om care a învăţat să se aşeze în matca lui, care ştie că viaţa merită trăită, cu bune şi cu rele, un om care a aflat pe propria piele că adevăratul caracter se formează în mijlocul furtunilor... un om despre care parcă ţi-e teamă să accepţi că, dincolo de toate, e... fericit!

Da, nu ai înţeles niciodată că binele pe care îl vezi pentru mine nu coincide cu cel spre care tind... şi nu ai înţeles niciodată, oricât de mult te-am rugat, că trebuie să mă laşi să iau decizii şi să-mi ascum consecinţele ca atare. Când am facut asta, ai considerat că sunt împotriva ta, că nu-mi pasă de tine, că fac numai ceea ce vreau eu, chiar dacă vedeai că mie mi-era bine...

Ştii, îmi amintesc puţine momente de bucurie dintre noi... clipele în care ar fi trebuit să se creeze legătura aceea puternică, unică... Cele mai minunate etape din viaţa mea, cele mai speciale minute sau poate ore... toate, toate ai avut grijă să le umbreşti... pentru că fericirea pe care eu o trăiam şi o trăiesc nu are aceeaşi culoare sau poate acelaşi sens pe care tu l-ai vrut pentru mine... atât de aproape şi totuşi atât de departe...

Îţi aminteşti ce mi-ai spus în acea seară târzie de februarie, când eu ţi-am dat o veste atât de frumoasă pentru mine? Îţi aminteşti clipa aceea de demult, când eu am plecat fără ca tu să-ţi fi luat "La revedere!"? Mai ştii şi mândria pe care ai simţit-o atunci, câtă bucurie îţi aduceam, deşi eram departe? Eu ştiu fiecare vorbă şi fiecare gest... Mi-am dorit să uit, dar au fost prea multe care s-au imprimat în fiinţa mea, ca nişte tatuaje permanente... În sufletul meu, ştiu ce mi-aş fi dorit să fie şi ştiu că am încercat să fie bine... te-am înţeles şi o fac în continuare mai mult decât ţi-ai putea închipui... dar vine timpul când trebuie să pun şi punct anumitor atitudini... Altfel, nu aş mai putea continua... dacă ţie ţi-a fost greu sau nu te-ai priceput să-mi dai aripi, mi le iau eu, iară şi iară, ca de fiecare dată...

Nu e lipsă de respect şi nici de iubire, e doar dorinţa de a înţelege că sunt mai împlinită ca niciodată... Dacă asta e prea mult de citit printre rânduri, dacă e prea mult de dus pentru tine, închide ochii şi învaţă să simţi... E atât, atât de simplu! Respiră adânc, priveşte cerul şi lasă-l să-ţi vorbească despre binele meu... De ce ţi-e greu să crezi în fericirea mea? Sau ar trebui să mă întreb de ce... te doare?... Şi cât aş fi vrut să-mi spui că...

Nu e uşor să-ncerci să pui aripi

1 decembrie 2010

Priveşte-mi tăcerea şi las-o să se simtă tăcere...
Priveşte-mă şi iartă-mi neputinţa de a nu aşeza
în cuvinte ceea ce stă la fundul sufletului
nu e uşor să-ncerci să pui aripi acolo unde nu
ştii dacă se-ndrăzneşte zborul...

Şi-apoi... copacii s-au golit de vreme,
le tremură crengile sub picurii reci ai ploii
Le simt frigul şi neliniştea de singurătate,
îi aud cum oftează prin şuieratul vântului

...priveşte-i şi învaţă-mă pe de rost...

Nu mi-e uşor să-ncerc să-mi pun aripi
când nu ştiu dacă voi îndrăzni să zbor
Aşa că iartă-mi tăcerea şi neputinţa de a desluşi
ceea ce nu mă pricep să recunosc...
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS