Linişte...

21 noiembrie 2010

Stă jos, la marginea prăpastiei. Drumul e abrupt, presărat cu stânci şi rămăşiţe de copaci. Acolo totul ar putea lua sfârşit sau totul ar putea începe. Se întinde pe spate şi se uită la cer. Şi-a pierdut de mult entuziasmul. Atunci, în clipa aceea când a ales compromisul, totul s-a dus pe apa sâmbetei. Uneori, doar uneori, se mai recunoaşte atunci când se uită în oglindă. În rest, e şi ea doar o... rămăşiţă... pe care oamenii o dau de colo-colo... O scuipă şi o calcă-n picioare, o blesteamă şi-o-njură, doar-doar o renunţa să le mai apară-n cale... Iar ea... nu-şi mai găseşte locul şi... liniştea.

A crezut că dacă la fiecare umilinţă va întoarce şi celălalt obraz, ceva se va schimba... dar nu, asta e doar o iluzie. În loc de suflete, oamenii au pietre. Şi ele se fac tot mai mari şi mai tari, precum un bulgăre de zăpadă, cu fiecare gest, sau cuvânt... În timp ce ei îşi afişează pe chip râsul macabru, ea încearcă un zâmbet timid, să nu le arate rănile pe care nesimţirea lor le provoacă...

Acolo, la capătul acelui drum abrupt, totul ar putea lua sfârşit sau totul ar putea începe. Ridică ochii din nou la cer şi el începe să plouă uşor... ca o mângâiere... să-i picure-n suflet, să-i spele cupele de crin de-amarul boabelor de rouă... Străină în propria-i viaţă... Un abis în sufletul ei şi-o prăpastie în faţa ochilor... Încă un pas şi... Linişte, atât de linişte... Şi ploaia care cade încet peste surâsul ei...

3 comentarii:

Anonim spunea...

Ce este durerea, sau suferinţa? Ce este ura sau mânia? Cum trecem prin ele sau cum ne marchează? Ce dimensiuni poate căpăta iubirea sau renunţarea? Sun întrebări pe care ni le punem toţi, în mod explicit sau implicit. Dar întâmplarea de mai jos, petrecută cu mai mult timp în urmă, o consider mai mult decât o întâmplare, o consider o pildă.
Suntem un grup bine constituit de colegi de birou. Fiecare cu obiceiurile lui, fiecare cu problemele lui. O singură trăsătură este comună: aceea de a merge, aidoma căruţaşilor, odată pe lună, în ziua de leafă, la nea Fane, patronul unui restaurant vicinal. Acolo nu ne dăm în stambă şi nici nu bem fără rost. O sticlă de bere de persoană ne este suficientă. Baza o constituie consumul cârnăciorilor olteneşti cu caşcaval şi conversaţia. Vorbim, discutăm, socializăm, indiferent de sex, orientare politică sau religioasă.
Participarea este aproape unanimă. Cu o excepţie: Ninel. Ninel este un coleg puţin mai vârstnic decât noi, blând la vorbă, bun meseriaş, bun coleg, dar care nu participă la nicio manifestare cu caracter bahic sau sărbătoresc. Îl acceptăm aşa cum este, după cum şi cum şi el ne acceptă aşa cum suntem.
Azi este zi de salariu şi, ca de obicei, îi dăm onorul lui nea Fane. Aşa cum stăm la mese aşteptând onorarea comenzilor, fiind cel mai nou din grup, mă trezesc întrebând:
- Da’ Ninel de ce nu vine cu noi niciodată?
Convivii mei se uită unii la alţii oarecum nedumeriţi, cu priviri de genul „cum, nu ştie?”. Mitică, liderul şi decanul de vârstă al grupului nostru mă sondează:
- Cum, tu nu ştii nimic despre Ninel?
Grupul urmăreşte în cea mai mare linişte dialogul nostru.
- Nu, nu ştiu, răspund eu. Ce să ştiu?
Răspunsul lui Mitică taie aerul ca o secure:
- Lui Ninel i-au murit toţi trei copiii într-un singur an. Unul după altul, continuă el sec.
Mi se pune un nod în gât. Ştiu şi simt că aici nu este vorba de o glumă proastă. Toţi mă privesc cu gravitate. Acum îmi explic eu părul lui încărunţit prematur, acum îmi explic atitudinea lui retrasă. Mă simt sfâşiat, simt o durere care, deşi nu e a mea, este mai mare decât orice altă durere încercată anterior. Am avut nevoie de zile de zbucium ca să mă obişnuiesc cu ideea. Deşi au trecut ani buni de atunci, şi acum mă trec fiori de groază doar gândindu-mă doar la vorbele lui Mitică care mi-au rezumat tragedia din viaţa lui Ninel.
De ce v-am povestit această întâmplare? Pentru că, pentru mine a fost o pildă. O pildă privind modul în care ne raportăm la viaţa noastră, privind modul cum trecem prin viaţă. De atunci încoace am trecut prin multe necazuri, prin multe încercări, m-au părăsit pentru totdeauna oameni dragi inimii mele, am avut parte de tot felul de suferinţe fizice sau psihice, dar de fiecare dată, atunci când eram tentat să cred că necazul meu este cel mai mare, îmi aminteam de Ninel, fostul meu coleg şi mă întrebam: oare necazul meu este cel mai mare?
Să auzim de bine!

Crengu spunea...

@Anonim - ... nu pot sa spun decat multumesc! Iar pe viitor incearca sa nu ramai sub acest statut, mi-ar placea sa stiu cu cine stau de vorba! :)

Ema spunea...

@Anonim-Este adevarat ca de cele mai multe ori ce ne face mai mult "oameni" inseamna o suferinta mai mare ca a noastra.Ca si "om" care ai fost,m-ai putea intelege gresit.Insa ca si "om" care ai devenit,intelegi exact ce vreau sa spun.

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS