Linişte...

21 noiembrie 2010

Stă jos, la marginea prăpastiei. Drumul e abrupt, presărat cu stânci şi rămăşiţe de copaci. Acolo totul ar putea lua sfârşit sau totul ar putea începe. Se întinde pe spate şi se uită la cer. Şi-a pierdut de mult entuziasmul. Atunci, în clipa aceea când a ales compromisul, totul s-a dus pe apa sâmbetei. Uneori, doar uneori, se mai recunoaşte atunci când se uită în oglindă. În rest, e şi ea doar o... rămăşiţă... pe care oamenii o dau de colo-colo... O scuipă şi o calcă-n picioare, o blesteamă şi-o-njură, doar-doar o renunţa să le mai apară-n cale... Iar ea... nu-şi mai găseşte locul şi... liniştea.

A crezut că dacă la fiecare umilinţă va întoarce şi celălalt obraz, ceva se va schimba... dar nu, asta e doar o iluzie. În loc de suflete, oamenii au pietre. Şi ele se fac tot mai mari şi mai tari, precum un bulgăre de zăpadă, cu fiecare gest, sau cuvânt... În timp ce ei îşi afişează pe chip râsul macabru, ea încearcă un zâmbet timid, să nu le arate rănile pe care nesimţirea lor le provoacă...

Acolo, la capătul acelui drum abrupt, totul ar putea lua sfârşit sau totul ar putea începe. Ridică ochii din nou la cer şi el începe să plouă uşor... ca o mângâiere... să-i picure-n suflet, să-i spele cupele de crin de-amarul boabelor de rouă... Străină în propria-i viaţă... Un abis în sufletul ei şi-o prăpastie în faţa ochilor... Încă un pas şi... Linişte, atât de linişte... Şi ploaia care cade încet peste surâsul ei...

Autobiografic

8 noiembrie 2010






Am câte-o rădăcină peste tot
Şi nicăieri
În fiecare dintre voi
Şi în niciunul

Secretul meu ?
Un film franţuzesc
(În care n-am jucat
niciodată)
Frânturi de oameni
Şi de culoare

Povestea mea e-n cimitirul
Unui orăşel
Uitat de lume
Sub pietre şi flori
Îmi zace trecutul
La un colţ de stradă
Zâmbeşte-o căsuţă tapetată
cu amintiri

Locomotivele şuieră-n gară
A pustiu
Departe sunt de toate
Şi mi-s atât de aproape...

În fiecare dintre voi
Într-un orăşel uitat de lume
Sub pietre şi flori
E-o părticică din mine

(12 dec 2008)





... cuvinte scrise demult, amintiri vii şi sentimente noi, un orăşel ce nu va mai fi nicicând la fel, o căsuţă care mai păstrează încă amprenta lor, un drum către aceeaşi gară unde ea îmi rămânea cu ochii lăcrimând de dor, o bisericuţă-ntr-un parc în care am uitat să mai alerg... un trecut atât de prezent...



*foto by me, Mizil, 06.11.2010

Un om ca un far de la capătul tuturor lumilor

2 noiembrie 2010

Când am zărit-o, nu-mi venea să cred că ea e omul care strânge din dinţi la fiecare cădere şi luptă şi luptă şi luptă. Delicată, finuţă, smerită, cum îi stă bine unei Lady (Allia) şi cu foarte mari emoţii în ochii luminoşi - aşa era acum câteva zile când am cunoscut-o. Şi asta la vreo doi ani după ce ne-am lipit sufleteşte iremediabil una de alta... pe net. Din atâţia oameni câţi eram pe acel site literar, noi două. Şi Ştefan, care ne-a devenit prieten bun amândurora. :)

De la ea am învăţat în câteva ore cât alţii, poate, într-un an. Şi mi-a fost ruşine pentru toate nimicurile care mă dau peste cap şi despre care am impresia că sunt "probleme".

Draga mea nu scrie cu mâna, ci cu inima. Aşa cum i-a zis şi poetul Ionel Marin, ea îşi pune sufletul pe tavă. Şi, îmi permit să spun, nu face asta doar în versurile sale, ci şi în viaţa de zi cu zi. Indiferent dacă are sau nu de pierdut, îşi asumă riscul de a fi... naturală, sinceră şi teribil de iubitoare.

Sunt convinsă că orice aş spune despre ea şi poezia ei, nu este suficient. Ca s-o cunoşti şi să o simţi, trebuie măcar să o citeşti. Aşa că vă invit să descoperiţi acest om frumos, Sandrina şi "farul de la capătul tuturor lumilor" sale! Numai aşa vă veţi convinge de ce distinsul epigramist Ion Croitoru i-a spus cu ochii în lacrimi că îi doreşte un drum frumos, pe măsura talentului!
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS