De la poalele uzinei Dacia, la capătul Bucureşti-ului (Pipera)

1 iulie 2010

Am crescut la poalele fabricii de automobile Dacia. Mi-am văzut tatăl urcând spre poarta 8 şi coborând coasta, la sfârşitul programului, spre casă. De la un moment dat, mama a început să îndeplinească acelaşi ritual, ea lucrând până atunci în altă zonă a uzinei. Copil fiind, când eram acasă şi ştiam că se apropie ora trei dup-amiaza, mă înfiinţam pe balcon, încercând să-mi zăresc părintele printre cei mulţi care coborau. Îmi aduc aminte că îi asemănam cu un grup de condamnaţi. Nu înţelegeam cum puteau lucra de zeci de ani în acelaşi loc, respectând un program şi făcând acelaşi lucru în fiecare zi. În sinea mea, îmi spuneam că eu nu o să fac la fel, că eu voi avea un alt fel de serviciu şi nu voi fi nicicând o "condamnată".

Apoi, au început cumva să se răzvrătească, (deşi unora li s-a părut nedreptăţită revolta) dacă nu împotriva statutului, măcar faţă de felul în care erau recompensaţi. Aşa se face că într-o zi a lunii martie 2008 am fost trezită de fluiere, tobe şi strigăte. "Condamnaţii" mei coborau coasta de la poarta 8 în grup, disciplinaţi, organizaţi şi se îndreptau spre Casa de Cultură, pentru protest. Cred că a fost prima dată când am fost pe deplin conştientă de ceea ce înseamnă o grevă şi mai ales una la Dacia, care ţine în picioare întregul oraş.

Şi am fost mândră de ei. În acea zi am fost în mijlocul lor, nu am putut să stau acasă. Mi-am luat aparatul foto şi am plecat. Am stat alături de ei, i-am simţit, i-am privit, i-am încurajat în tăcere, am sperat, i-am "imortalizat", cot la cot cu grămada de reporteri români şi străini, fără ca cineva să mă întrebe de vreo legitimaţie. Oricum nu aveam, nu eram una de-a lor. Despre ce-a fost atunci am scris aici şi am ilustrat cu imagini proprii. Timpul a trecut şi acum mă gândesc la faptul că românul nu e învăţat să lupte pentru ceea ce i se cuvine şi împotriva nedreptăţilor, (sau nu e obişnuit să facă asta prea des, decât când îi ajunge cuţitul la os), dovadă că ne-am mulţumit cu netăierea pensiilor şi am acceptat cu capul plecat altele. Până la un moment dat, probabil.

Însă adolescenta rebelă din mine, care altădată n-ar fi acceptat nici în ruptul capului să devină o "condamnată" şi care acum ajunge rar în "oraşul mai gol cu o clădire", de la o vreme şi-a pierdut libertatea de odinioară, în propria ei "uzină Dacia", undeva prin Pipera. De aproape o jumătate de an încearcă să-şi înţeleagă colegii, pasiunea lor pentru ceea ce fac sau ce i-a determinat să aleagă asta. Poate că nici ei nu ar înţelege cu uşurinţă un alt domeniu. Cumva rebela din mine a trebuit să priceapă că în viaţă faci şi ceea ce trebuie, nu numai ceea ce-ţi place. E drept, nu urc şi nu cobor spre şi dinspre poarta 8, dar îndeplinesc aceleaşi etape în lupta mea cu mine. Cât despre a schimba ceva, un singur om nu poate face nimic, atunci când alţii se complac în situaţii aiurea, din cine ştie ce motive. Şi nu cred că mă înşel dacă spun că în ţara noastră sunt destui Don Quijote. Cât încă mai credem, mai e o şansă...

5 comentarii:

Geocer spunea...

Este un sistem in care suntem cu totii "incorporati" si de care nu vom scapa decat atunci cand ne vom muta la 2m sub pamant.

Crengu spunea...

@Geocer- Permite-mi sa am rezervele mele! Pana la urma, la baza oricarui sistem stau oamenii, asa ca... orice schimbare tot de la ei ar trebui sa inceapa.

Sandrina-Ramona Ilie ~ Lady Allia spunea...

Eu, omul care ar trebui să nu mai creadă în nici o şansă...Dumnezeu ştie de ce totuşi o fac...spun: "Dumnezeu nu ne lasă niciodată fără şanse!" şi, de aceea susţin că omul prin felul lui de a se răsuci de la 180 grade la 180 de grade are cea mai mare posibilitate de "regenerare".

Mi-am luat viaţa de două ori de la zero, am trăit în sărăcie lucie şi oarecum nu sunt foarte departe..., am schimbat atât de multe "acasă" încât nici nu mai ştiu care este cea mai bună şi corectă opţiune..., nu am reuşit încă să mă reîntorc în Focşani şi nici nu ştiu ând va fi acest fapt posibil, DAR...cred în şanse..., în şansele mele ca şi om. Cred că pot să fiu ce vreau eu să fiu atâta vreme cât nu voi înceta să lupt pentru asta.

Cred în faptzul că oamenii trebuie să fie solidari şi trebuie să ştie ce vor..., trebuie să se gândească şi la cei de lângă ei nu doar la ei, trebuie să înveţe să ceară şi pentru colegii lor nu doar pentru ei, deoarece aşa le cresc şi lor şansele, etc şi trebuie să îşi dorească să facă orice pentru a rămâne un pilon pentru ei înşişi, pentru cei dragi lor şi pentru societatea din care vrea, nu vrea, face parte.

E uşor?
Bineânţeles că NU, dar...e mai paliptant decât a sta şi a lâncezi în casă sau în bar plângându-ţi de milă...

Mă bucur să te am prietenă om frumos şi drag ce îmi eşti...!
Vroiam doar să ştii că oarecum mi-am învăţat lecţia şi nu mă mai plâng :D. Am trecut de faza cu "uzina Dacia" şi cred că pot înainta şi cu un Mercedes din 1800 :))).

Crengu spunea...

Sandrina mea! >:D< :* Daca e asa, nu pot decat sa ma bucur si sa te sustin din umbra, cu gand bun si rugaciune!

Eu... nu stiu daca si cat ma lupt cu lumea, cert e ca ma lupt cu mine! Ar fi frumos daca oamenii ar fi asa cum spui tu, dar din ce se vede in jurul nostru, fiecare trage doar pentru el, egoismul e inca in floare!

Ionut Trandafirescu spunea...

de fapt Don Quijote e solutia... Ar trebui sa credem in aceasta tipologie de oameni. Mi-a placut de am citit in acest articol. De altfel m-am amuzat foarte mult. M-am regasit in ceea ce ai spus pentru ca fac parte din sistem de vreo 5 ani... Bine ca in ultima vreme reusesc sa imi impun un stil astfel incat sa scap de nesuferitul orar 7.00-15.00 :)

apropo, ca membra a proiectului Dacia(daca am inteles bine), cu ce te ocupi?

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS