Pentru a putea primi iubirea trebuie să te smereşti

25 iulie 2010

"... am simţit o minune, nu ştiu cum, o chestie de smerenie excepţională, că mă poate iubi cineva, oricine, de la om, la Dumnezeu... am simţit că orice manifestare de iubire e manifestare de smerenie, că a iubi înseamnă a renunţa la ceva din tine şi a renunţa înseamnă a te smeri... Am simţit smerenia soţului meu şi că mă iubeşte „degeaba”, că eu n-aş putea niciodată să dau ceva în schimb pentru asta... că în viaţa mea am respins iubirea pentru că mă durea, pentru că iubirea oricui faţă de mine mă arată pe mine în faţa mea vulnerabilă, îmi arată acest „nu merit”, care nu e totuna cu acel „nu merit”. Şi pentru a putea primi iubirea trebuie să te smereşti, să te vezi nimicul care eşti... nu ştiu cum să explic... e dureros să fii iubit „degeaba”... tot ce-am făcut în viaţa mea ca „să merit” iubire de fapt îşi dovedește inutilitatea, iar asta e foarte dureros să văd... Şi în această durere a început să intre bucurie şi recunoştinţă şi mulţumire... "

*****
"Ni se cere să trăim, să nu mai aruncăm toate relele în debara ca să ne prefacem că avem o casă impecabilă!"

*****
"Şi înţelepciunea vine din smerenie. Te laşi „călcat în picioare”, te duci la Dumnezeu şi El îţi dă cuvânt. Eu nu am încă înţelepciune."

*****
"Nu, nu numai o femeie, dar nici un om nu trebuie să se resemneze. Și nu trebuie nimic! Tot ce trebuie e abuz și oricine poate spune NU oricărui abuz, dacă e dispus să învețe asta.
Eu spun că o femeie care dorește să nu mai fie abuzată de soțul său [...] nu va reuși prin ceartă și pedepsire sau având pretenții la respect și iubire. De ce? Pur și simplu pentru că nu se poate obține iubire și respect prin pretenții, ceartă, pedepsire."



*fragmente preluate de aici.

Scurte

4 iulie 2010

Degeaba trăim în aceeaşi în ţară şi suntem de acelaşi neam, nu vorbim aceeaşi limbă! Niciodată un om nu va înţelege pe deplin cuvintele unui altuia de acelaşi fel cu el, pentru că niciodată două inimi, două suflete nu vor simţi, trăi şi vibra la fel. Şi-atunci nici vorba nu are cum să aibă acelaşi înţeles!


*****

Oare de ce a creat Dumnezeu ajutor pentru bărbat, dacă de cele mai multe ori el preferă să se descurce singur? De ce unora le e atât de greu să ceară şi să accepte ajutor, iar altora nu le e ruşine să-şi chinuie ajutoarele pe care le au? Unii îşi asumă prea mult rolul de bărbaţi, nelăsând loc nici femeilor de lângă ei să îşi asume rolurile ca atare. Din prea multă grijă şi dorinţă de a le proteja, mai mult le îndepărtează, făcându-le să se simtă inutile. Alţii, însă, sunt prea puţin bărbaţi şi lasă toate responsabilităţile lor pe umerii femeilor. Dumnezeu a hotărât drept, dar omul aplică legea Lui strâmb...


*****

De la poalele uzinei Dacia, la capătul Bucureşti-ului (Pipera)

1 iulie 2010

Am crescut la poalele fabricii de automobile Dacia. Mi-am văzut tatăl urcând spre poarta 8 şi coborând coasta, la sfârşitul programului, spre casă. De la un moment dat, mama a început să îndeplinească acelaşi ritual, ea lucrând până atunci în altă zonă a uzinei. Copil fiind, când eram acasă şi ştiam că se apropie ora trei dup-amiaza, mă înfiinţam pe balcon, încercând să-mi zăresc părintele printre cei mulţi care coborau. Îmi aduc aminte că îi asemănam cu un grup de condamnaţi. Nu înţelegeam cum puteau lucra de zeci de ani în acelaşi loc, respectând un program şi făcând acelaşi lucru în fiecare zi. În sinea mea, îmi spuneam că eu nu o să fac la fel, că eu voi avea un alt fel de serviciu şi nu voi fi nicicând o "condamnată".

Apoi, au început cumva să se răzvrătească, (deşi unora li s-a părut nedreptăţită revolta) dacă nu împotriva statutului, măcar faţă de felul în care erau recompensaţi. Aşa se face că într-o zi a lunii martie 2008 am fost trezită de fluiere, tobe şi strigăte. "Condamnaţii" mei coborau coasta de la poarta 8 în grup, disciplinaţi, organizaţi şi se îndreptau spre Casa de Cultură, pentru protest. Cred că a fost prima dată când am fost pe deplin conştientă de ceea ce înseamnă o grevă şi mai ales una la Dacia, care ţine în picioare întregul oraş.

Şi am fost mândră de ei. În acea zi am fost în mijlocul lor, nu am putut să stau acasă. Mi-am luat aparatul foto şi am plecat. Am stat alături de ei, i-am simţit, i-am privit, i-am încurajat în tăcere, am sperat, i-am "imortalizat", cot la cot cu grămada de reporteri români şi străini, fără ca cineva să mă întrebe de vreo legitimaţie. Oricum nu aveam, nu eram una de-a lor. Despre ce-a fost atunci am scris aici şi am ilustrat cu imagini proprii. Timpul a trecut şi acum mă gândesc la faptul că românul nu e învăţat să lupte pentru ceea ce i se cuvine şi împotriva nedreptăţilor, (sau nu e obişnuit să facă asta prea des, decât când îi ajunge cuţitul la os), dovadă că ne-am mulţumit cu netăierea pensiilor şi am acceptat cu capul plecat altele. Până la un moment dat, probabil.

Însă adolescenta rebelă din mine, care altădată n-ar fi acceptat nici în ruptul capului să devină o "condamnată" şi care acum ajunge rar în "oraşul mai gol cu o clădire", de la o vreme şi-a pierdut libertatea de odinioară, în propria ei "uzină Dacia", undeva prin Pipera. De aproape o jumătate de an încearcă să-şi înţeleagă colegii, pasiunea lor pentru ceea ce fac sau ce i-a determinat să aleagă asta. Poate că nici ei nu ar înţelege cu uşurinţă un alt domeniu. Cumva rebela din mine a trebuit să priceapă că în viaţă faci şi ceea ce trebuie, nu numai ceea ce-ţi place. E drept, nu urc şi nu cobor spre şi dinspre poarta 8, dar îndeplinesc aceleaşi etape în lupta mea cu mine. Cât despre a schimba ceva, un singur om nu poate face nimic, atunci când alţii se complac în situaţii aiurea, din cine ştie ce motive. Şi nu cred că mă înşel dacă spun că în ţara noastră sunt destui Don Quijote. Cât încă mai credem, mai e o şansă...

România cui?

"Dacă România poate fi echivalată cu „fanii“ OTV, atunci avem dreptul să spunem că România este o ameninţare la adresa propriei ei siguranţe naţionale. Nu teroriştii, nu corupţia şi cu atît mai puţin presa în ansamblul ei. Ci România lui Dan Diaconescu."

Tot articolul îl puteţi citi aici.

Sper că se subînţelege că sunt în asentimentul lui Pleşu. Cât despre fanii OTV, n-au decât să comenteze. Cum ei nu sunt iubitori de posturi precum TVR, Discovery, Axn, Hallmark sau orice alt canal tv mult mai decent decât cel "diaconescit", nici eu nu sunt amatoare de OTV.

Gusturile nu se discută, e drept. Numai că atunci când oamenii devin propria lor ameninţare, doar din cauza plăcerilor, bine nu are cum să fie. Şi asta se vede. Dar cine are de gând să (se) recunoască printre rânduri?
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS