De puteţi crede...

25 martie 2010

În ochii ei îţi revezi copilăria întreagă şi viitorul care aşteaptă după colţ. Mamaie Mihaela are privirea blândă şi smerită, abia îndrăzneşte să se uite la cel din faţa sa. Micuţă de statură, adusă de spate, cu părul cărunt ivindu-se de sub batic, ea duce pe picioare cam 80 de primăveri, o osteoporoză şi multe de-ale bătrâneţii. Povesteşte printre lacrimi că are un singur copil, o fată, bolnavă de ciroză, cu imunitatea foarte scăzută. A făcut cibernetica şi s-a căsătorit cu un inginer-constructor, despre care nu se poate spune că îşi face datoria de soţ, nu are grijă de casă şi de soţie aşa cum ar trebui. Singura consolare a bătrânei este nepoata în vârstă de 17 ani, care o mai ajută cu treburile şi îi oferă sprijin şi echilibru.

Mamaie Mihaela nu cerşeşte nimic, ba chiar îşi cere scuze trecătorilor că îi deranjează cu prezenţa sa. Cu toate astea, acceptă cu umilinţă şi recunoştinţă orice primeşte: o vorbă bună, un zâmbet cald, o strângere de mână, un pic de timp, ceva d-ale gurii în amintirea celor adormiţi sau câte-un bănuţ. Dacă altor bătrâni le sclipesc ochii când li se dă mai mult de 1 leu, mamaie Mihaela e în stare să refuze politicoasă, pe motiv că "lasă, domnişoară, că îţi trebuie şi ţie".

Mamaie Mihaela vorbeşte blând şi bine, doar a lucrat în învăţământ. În plus, spre ruşinea mea şi a multora dintre noi, citează din Biblie fără greşeală: "De poţi crede, la Dumnezeu toate sunt cu putinţă". Aşa îţi dai seama unde sunt speranţa şi nădejdea sa de mai bine. Şi ar mai fi ceva: "Să dispară băbătiile astea (bine, că şi eu sunt bătrână), alde Iliescu şi alţii. Că din cauza vârstei nu mai judecă aşa cum ar trebui. Să lase pe alţii mai tineri, să ne fie şi nouă bine. Eu am lucrat în învăţământ... Dar din pensia mea de cinci milioane cum să mă descurc? Cum te aduce destinul... Destinul nu te uită niciodată", concluzionează mamaia.

Sprijinind sub mâna stângă o jumătate de covrig, din care tocmai mâncase, o banană şi o cutie de icre abia primite, cu dreapta îşi şterge lacrimile şi îşi cere din nou scuze pentru deranj. De unde să aibă, săraca, habar, că într-o după-amiază târzie şi obosită, poate aduce un strop de lumină într-un suflet frământat? Dacă o întâlniţi în drumul vostru, sprijinită de un perete, la o ieşire de metrou, strângeţi-i mâna, întrebaţi-o de sănătate sau pur şi simplu zâmbiţi-i! O lacrimă de-a sa, de fericire că i-aţi acordat puţin răgaz, valorează cu siguranţă mai mult decât mărunţişul de care încercaţi să vă descotorosiţi!

Niciun comentariu:

 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS