De puteţi crede...

25 martie 2010

În ochii ei îţi revezi copilăria întreagă şi viitorul care aşteaptă după colţ. Mamaie Mihaela are privirea blândă şi smerită, abia îndrăzneşte să se uite la cel din faţa sa. Micuţă de statură, adusă de spate, cu părul cărunt ivindu-se de sub batic, ea duce pe picioare cam 80 de primăveri, o osteoporoză şi multe de-ale bătrâneţii. Povesteşte printre lacrimi că are un singur copil, o fată, bolnavă de ciroză, cu imunitatea foarte scăzută. A făcut cibernetica şi s-a căsătorit cu un inginer-constructor, despre care nu se poate spune că îşi face datoria de soţ, nu are grijă de casă şi de soţie aşa cum ar trebui. Singura consolare a bătrânei este nepoata în vârstă de 17 ani, care o mai ajută cu treburile şi îi oferă sprijin şi echilibru.

Mamaie Mihaela nu cerşeşte nimic, ba chiar îşi cere scuze trecătorilor că îi deranjează cu prezenţa sa. Cu toate astea, acceptă cu umilinţă şi recunoştinţă orice primeşte: o vorbă bună, un zâmbet cald, o strângere de mână, un pic de timp, ceva d-ale gurii în amintirea celor adormiţi sau câte-un bănuţ. Dacă altor bătrâni le sclipesc ochii când li se dă mai mult de 1 leu, mamaie Mihaela e în stare să refuze politicoasă, pe motiv că "lasă, domnişoară, că îţi trebuie şi ţie".

Mamaie Mihaela vorbeşte blând şi bine, doar a lucrat în învăţământ. În plus, spre ruşinea mea şi a multora dintre noi, citează din Biblie fără greşeală: "De poţi crede, la Dumnezeu toate sunt cu putinţă". Aşa îţi dai seama unde sunt speranţa şi nădejdea sa de mai bine. Şi ar mai fi ceva: "Să dispară băbătiile astea (bine, că şi eu sunt bătrână), alde Iliescu şi alţii. Că din cauza vârstei nu mai judecă aşa cum ar trebui. Să lase pe alţii mai tineri, să ne fie şi nouă bine. Eu am lucrat în învăţământ... Dar din pensia mea de cinci milioane cum să mă descurc? Cum te aduce destinul... Destinul nu te uită niciodată", concluzionează mamaia.

Sprijinind sub mâna stângă o jumătate de covrig, din care tocmai mâncase, o banană şi o cutie de icre abia primite, cu dreapta îşi şterge lacrimile şi îşi cere din nou scuze pentru deranj. De unde să aibă, săraca, habar, că într-o după-amiază târzie şi obosită, poate aduce un strop de lumină într-un suflet frământat? Dacă o întâlniţi în drumul vostru, sprijinită de un perete, la o ieşire de metrou, strângeţi-i mâna, întrebaţi-o de sănătate sau pur şi simplu zâmbiţi-i! O lacrimă de-a sa, de fericire că i-aţi acordat puţin răgaz, valorează cu siguranţă mai mult decât mărunţişul de care încercaţi să vă descotorosiţi!

Încântare

21 martie 2010

În ciuda modului în care evoluează minunata noastră ţară, avem oameni frumoşi. Oameni care ne cântă, care ne încântă, care ne povestesc în note muzicale, în cuvinte, în lemn, în piatră, în gesturi sau în vorbe. Mă bucur că în acest an omul de mai jos ne reprezintă la Eurovision. Chiar dacă n-a fost dată în care să nu fim cârcotaşi faţă de reprezentanţii noştri, ea merită să fie acolo. Indiferent de rezultat. Şi asta cu atât mai mult cu cât concursul nu mai e de mult ce-a fost odată.



Desenchantee

19 martie 2010

Uneori, se întâmplă câte un lucru care o trânteşte de pământ şi o aduce la realitate. A uitat de ea. Şi-a pus în cui dorinţe, vise, întrebări, uimiri, pasiuni, până şi vaiete şi dureri. Nu-i de mirare că dimineaţa, când se uită în oglindă, nu se mai recunoaşte: trăieşte doar pe jumătate, dacă asta se poate numi "a trăi".

*****

În anonimatul şi tăcerea mea, îmi place să cred că încă "văd" oamenii din jur. Citesc la unii dorinţa de a fi apreciaţi şi respectaţi, la alţii frustrarea că nu au ajuns unde au vrut. Sunt şi persoane care calcă de mici pe cadavre pentru propriile scopuri şi orgolii. Aşa se distrug prietenii, iubiri... Dincolo de orice renume, succes social sau material, neîmplinirea îşi strigă neputinţa. Ce rost are să îţi asiguri aprecierea unei lumi întregi, dacă sufletul tot singur îţi e, dacă seara, după o zi de glorie, nu ai cu cine să împarţi bucuria? Ce rost au toate strădaniile noastre de a ne adapta acestei lumi nebune şi acestei societăţi bolnave, dacă într-un final, tocmai cine ar trebui să fie lângă noi nu e? Ce folos, când în adâncul sufletului ştii că toată faima de care te-ai putea înconjura nu valorează nici pe jumătate cât omul drag pe care ai vrea să-l strângi în braţe la sfârşitul unei zile? Ce rost să ştii că te iubesc o sută de oameni, când tu tânjeşti tocmai după ceea ce la un moment dat ai desconsiderat?

*****
"Despre lucrurile simple" ale Mihaelei Rădulescu nu am multe de spus. Mi-a ajuns în mâini şi am citit-o. În afară de paginile despre Irak şi Afganistan şi cele care poartă numele cărţii, restul nu constituie cine ştie ce noutate sau enigmă nerevelată până acum. Mihaela Rădulescu e prea aproape de lume, Oana Pellea, în schimb, e foarte aproape de cer. Totuşi, din anumite puncte de vedere, cartea celei dintâi m-a durut teribil. Şi tot din anumite puncte de vedere, "Nişte răspunsuri" vor rămâne doar o serie de alte pagini de pe tarabe, ca multe altele.

*****

Je voudrais retrouver l'innocence, mais rien n'a de sens, et rien ne va... Veşti. Amalgam: tristeţe, neputinţă, nepăsare, scârbă, dorinţă, ajutor, nerăbdare, dor, împlinire, aripi, zbor, linişte... Tararam, tararam, tarararam... primăvara începe cu tine, prima ploaie de vară nu ţine... Nerecunoştinţa, însă, începe acolo unde omul din tine nu se recunoaşte în nimic din ceea ce are, iar cei din jur îţi spun că eşti norocos, dar tu te simţi oricum, numai aşa nu. Atunci e cel mai bun moment în care să-ţi scoţi sufletul la o plimbare, să staţi de vorbă ca între doi vechi prieteni.

Insomnii

11 martie 2010

Era ea, în creierii nopţii. Se trezise să meargă la baie, dar în sinea ei ştia că nu doar asta a făcut-o să-şi întrerupă somnul. A oftat şi a privit în sus: lumea se mutase pe tavan. Peste câteva ore, are să-şi înfrunte din nou cea mai mare dezamăgire. Ratase, ştia asta şi de mai bine de o lună încerca să se resemneze. Cum, când fiinţa ei îi urla trădarea în fiecare clipă?

Şi el... el cum a putut s-o lase să facă asta, iubind-o atât? Dar nu, nu e vina lui, ea a ales... Şi-acum el îi priveşte chinul interior în fiecare zi. Ea tace, zâmbeşte şi spune că s-a obişnuit. El nu o crede. O simte. Ştie că dincolo de toate, ea îşi e pustie. Ar vrea să o ajute, să nu o mai vadă aşa, dar nu poate. Probabil în subconştient ştie că, fără să vrea, a împins-o la asta. Şi ea a acceptat, ca să nu-l dezamăgească.

S-a pus în pat şi s-a învelit în braţele lui, încercând să alunge gândul că va avea o altă zi lungă şi insuportabilă. Deja s-a învăţat să îi fie silă de tot. Peste câteva ore, când somnul îi va fi mai dulce, ceasul va anunţa că trebuie să se despartă de pat şi de căldura trupului dragului ei. Din fericire, măcar plecarea e temporară, căci seara se vor revedea. Vor mânca împreună, vor sta la poveşti, se vor regăsi în dragoste şi într-un final vor adormi. În această ordine sau alta sau, cine ştie, deloc.

Până atunci, ea trebuie să înfrunte o nouă zi. Şi mintea îi zboară aievea. De ceva timp, zăpada se cerne mereu. Se gândeşte cum ar fi să alunece şi să se întindă pe jos, simţind gheaţa sub spate şi fulgii dansându-i pe chip. Nu a mai căzut de mult, dar a învăţat de-atâtea ori să se ridice.

Cum să te vindeci de oboseală, când ea vine din zădărnicie şi neputinţă? Unii aşteaptă primăvara, ea doar un mugur ce nu va mai înflori nicicând...

A oftat şi a privit în sus: lumea se mutase pe tavan. Il y a toujours des choses qu'il faut faire au-dela des reves, des desires... Şi sufletul îi fuge iar...

La mulţi ani, blog!

6 martie 2010

S-a întâmplat să-mi amintesc şi m-am uitat în arhivă:
a mai trecut un an de blogging... în total îs doi.

Mă lansez!!!

Sau... nu? Da, nu pot să vă amăgesc, nu îmi aparţine isprava. :)


Prietenul meu, Ştefan Alexandru Ciobanu, adică Alexander, îşi lansează cel de-al doilea volum de poezie, "Convoi de tăcere". Dacă atunci când a prezentat-o lumii pe "Aliona" nu am fost, (pentru că nu ne cunoşteam), mâine seară voi face parte din "convoiul" de pe strada Gabroveni (Bucureşti).

Cine mai doreşte, cine mai pofteşte, este bine-venit alături de noi! :)

"Ce alegi tu să fii, asta vei şi primi! / [...] Cât alegi tu să dai, atât o să şi ai!"



"Pentru cei care cred/ Că viaţa e făcută doar să numeri,/ Numeri banii şi cum trec anii/ Vă spun acum, trăiţi acum/ Viaţa e frumoasă, oricum,/ Oricum e ea, uşoară, grea." (20)


"Rea, rea lumea-i mult prea rea... /
Mult prea rea să-ţi poată da /
Mâna ce te-ar ridica... /
M-am născut doar să culeg furtuni /
Viaţa mea-i mereu o zi de luni, /
Dar chiar dacă vântul va sufla /
Nu mă va împiedica să-mi găsesc duminica... " (O zi de luni)








P.S.: Foto din arhiva personală, cât se poate de proaspete, chiar dacă nu atât de clare cum mi-aş fi dorit. O simplă vizită la mastodontul Cora Sun Plaza, aseară, 05.03.2010, s-a lăsat cu un concert Voltaj. Optimism, energie, credinţă, trei cuvinte care mi se pare că îi caracterizează foarte bine. :)

De-a v-aţi ascunselea

3 martie 2010

Nu ştiu cum au unii TIMP pentru toate, sau măcar pentru tot ce îşi doresc. Eu încă mă joc "de-a v-aţi ascunselea" cu el (a se citi Timpul) şi nu reuşesc să-i dau de urmă. Dacă ştiţi cum să-l momesc să se lase prins, fie-vă milă şi spuneţi-mi şi mie.

*****

Aşteptarea s-a inventat pentru cei nerăbdători: să-i scoată din minţi până vor învăţa să fie smeriţi şi să aibă... răbdare.

*****

Nicăieri nu-i mai bine ca acasă, spune o vorbă. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar... se poate şi mai bine. :D Şi asta pentru că există un loc (şi nu este singurul, dar acesta mi-e cel mai drag) unde Raiul e mult mai aproape şi liniştea gazdă desăvârşită.


Din când în când, merită şi sufletul un răsfăţ pe cinste, pentru toate câte îndură: schimbări, gânduri, amalgam de sentimente, de senzaţii, de oameni...

*****
După un sfârşit de săptămână superb (şi nu la vreme mă refer), luni mi-am luat visele în palme, le-am sărutat de noapte bună (deşi era ziua) şi le-am aşezat la locul lor, într-un cufăr cu amintiri. Poate va veni şi vremea în care le voi şterge de praf şi le voi elibera spre împlinire...
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS