Mai trece-un an...

Pentru zilele de ieri şi pentru toate cele de mâine

30 decembrie 2010

Tu m-ai modelat sub gene
şi m-ai lăsat să-ţi fiu:
femeie
peste şoapte mi-ai suflat răbdare
şi-n partea mea dreaptă
ţi-ai pitit coasta stângă
inima mi-ai tatuat-o cu
amândoi ochii
aşa-mi explic acum reflexele ei de sânge albastru
şi cum mă ştii pe de rost,
ca doctorul la raze
iar sufletul...
pe el l-ai luat în palme
atât de simplu şi de natural...
în căuşul lor
mi-l fereşti de ploi, de frig, de ninsori
în timp ce al tău arde
ca o torţă
pentru trupul şi gândul din noi!

I can't go on, I will go on!

28 decembrie 2010

În casă miros de brad, afară o privelişte de basm, în suflet... întrebări, dar mai multe răspunsuri şi-un surâs mirat. E uimitor cât de multe poate "uita" omul adânc, în el. Dar e şi mai uluitor cum le poate lua pe rând, în palme, cum le poate privi, înţelege, ierta şi cum şi le poate face... ale sale.

*****

Mila e un sentiment care creşte odată cu tine din momentul în care descoperi că o nutreşti. Şi nu e deloc înjositoare, nimeni nu ar trebui să se simtă umilit pentru că e privit cu milă, cu compasiune. Asta e dovada că trăieşte printre oameni, nu printre pietre. Şi mai e ceva: într-un fel, acest sentiment poate fi privit din cel puţin două unghiuri. Unul e acela că într-adevăr, fiecare face şi duce cât poate. Altul - acela că tu, cel căruia ţi-e milă, poţi face foarte puţin pentru semenul tău. Mai mult poate el însuşi, dar nicicând singur, ci doar cu Dumnezeu. Pentru cei care sunt departe de asta, orice suferinţă rămâne înăbuşită, neasumată şi ulterior greşit direcţionată. Pentru că le e greu să accepte că niciodată nu e doar vina celuilalt, ci e şi a lor. Şi-apoi, să fim sinceri: ce valoare ar mai avea o bucurie dacă nu ar exista şi suferinţa? Din păcate, ne trăim prea mult timp durerile şi supărările, decât clipele de fericire...

*****

Din toate cele învăţate de Octavian Paler, cred că s-a prins şi de mine ceva: faptul că "poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi." Prietenii ştiu de ce. :)

I can't go on, but... I will go on!

Să nu uiţi niciodată cine eşti şi de unde-ai plecat!

11 decembrie 2010




Pentru vremea în care străin în viaţa ta te vei afla, pentru clipa când furtună-n suflet vei avea, pentru atunci când nu vei şti încotro s-o apuci, pentru durerea pe care vei simţi că n-o duci... Aşează-ţi sufletul în genunchi şi lasă în urmă rugăciuni din rărunchi... nu pietre şi nici firimituri, căci vine timpul când nu vei putea să le-nduri... Învaţă în toate să faci răbdare şi orice scrum transformă-l în valoare. Nu jigni şi să nu ai ură, oricât ţi s-ar părea viaţa de dură... Pentru vremea în care te vor călca în picioare, pentru atunci când zilele nu-ţi vor fi uşoare, învaţă de-acum să pui strajă buzelor tale şi aşează-ţi sufletul în genunchi, să-ţi aşterni înainte rugăciuni - un mănunchi!...

Ce au în comun un scriitor francez şi o revistă din România?

6 decembrie 2010

Era aproape miezul nopţii şi copiii îl aşteptau pe Moş Nicolae, când eu am descoperit un om din spatele unei reviste care mi-a înseninat adolescenţa. Pare greu de crezut că la 13-14, chiar 16 ani cineva savura o publicaţie care poveşteşte despre oameni şi locuri deosebite, care se dedică ajutorării celor care au nevoie, care îmbină cu succes, în paginile sale, literatură, sfaturi culinare, medicinale, "leacuri" pentru suflet. La un moment dat, ceva s-a întâmplat. Copilul din mine a crescut şi a uitat de revista care îi punea zâmbetul pe buze şi care îl fascina de-a dreptul.

În urmă cu ceva timp, însă, am regăsit plăcerea de altădată de a o savura. Şi am început să-mi amintesc: ce visam pe drum spre taraba de ziare, nerăbdarea cu care o răsfoiam, setea cu care sorbeam fiecare slovă şi dorinţa... dorinţa care a devenit realitate prea puţin şi care mocneşte în sufletul meu, aşteptându-şi împlinirea deplină...

Azi am citit în paginile ei despre Jules Verne şi pasiunea pentru Transilvania, pentru pământul nostru românesc, ce l-a făcut să scrie "Castelul din Carpaţi." Şi din nou am început să îmi aduc aminte: casa sub formă de corabie, dintr-un orăşel franţuzesc, emoţia cu care am intrat în acel spaţiu, al lui, timiditatea cu care am păşit pe podeaua cu hartă(nici mai mult, nici mai puţin decât itinerariul unei călătorii în jurul Pămîntului), uimirea faţă de atâta imaginaţie şi inventitate şi bucuria de a-mi achiziţiona "Castelul din Carpaţi" în limba în care a fost scrisă...

Oare câţi dintre noi au reuşit măcar o dată să vadă România cu ochii lui Jules Verne? De câte ori am ştiut să apreciem această ţară aşa cum a făcut-o acest scriitor străin? Şi cum se face că numai cei care nu sunt de aici văd toate lucrurile bune din ea?...

Printre toate acestea, avem o revistă care se face cu sufletul. Cu sufletul unui om de-a dreptul fascinant, care a ştiut să strângă în jurul său oameni la fel de frumoşi.

(Cu mulţumiri pentru împărtăşire lui Claudiu Târziu. )

*foto arhiva proprie (casa lui Jules Verne, din Amiens)

Minunii mele cu ochi albaştri

4 decembrie 2010

Pentru că a fost ziua ta, pentru că a fost ziua noastră, pentru că alături de tine orice clipă, oricât de grea, are şi puţin senin în ea. :) ... mai presus de toate, pentru că îmi eşti!



Cuvinte care nu-şi pot găsi drumul spre lumină

2 decembrie 2010

Ţi-am scris în mintea mea de mii de ori... cuvinte care nu şi-ar putea găsi nicicând drumul spre lumină... şi asta doar din teama că le vei răstălmăci iarăşi, pierzând din vedere sensul pe care eu am îndrăznit să-l dau...

Ştiu, nu mă vei înţelege nicicând, deşi încă aştept momentul în care vom fi pe aceeaşi lungime de undă. Poate că îmi doresc ceva ce nu se va întâmpla vreodată...

Eu... te-am învăţat fără să vreau. Îţi ştiu textele, ezitările, visele, reacţiile, orgoliul, încăpăţânarea, îţi cunosc dezamăgirile şi neputinţele, amărăciunile şi strigătele... pe cele înnăbuşite, dar şi pe cele de disperare... îţi ştiu şi lacrimile... le-am cules într-un colţişor aparte, să-mi aducă aminte că eşti om şi că fără Dumnezeu nu poţi prea multe... Tu, din păcate, nu mă cunoşti, ai doar o impresie despre cum sunt... departe de tot ceea ce reprezint, de ceea ce mă supără sau mă face fericită...

Ţi-ai fi dorit să fiu o prelungire a ta, dar m-am dovedit a fi un om rebel şi încăpăţânat, care merge până în pânzele albele pentru aspiraţiile sale... un om care nu face nimic pentru a transforma în realitate ceea ce ţi-ai dorit să devii... un om care a învăţat să se aşeze în matca lui, care ştie că viaţa merită trăită, cu bune şi cu rele, un om care a aflat pe propria piele că adevăratul caracter se formează în mijlocul furtunilor... un om despre care parcă ţi-e teamă să accepţi că, dincolo de toate, e... fericit!

Da, nu ai înţeles niciodată că binele pe care îl vezi pentru mine nu coincide cu cel spre care tind... şi nu ai înţeles niciodată, oricât de mult te-am rugat, că trebuie să mă laşi să iau decizii şi să-mi ascum consecinţele ca atare. Când am facut asta, ai considerat că sunt împotriva ta, că nu-mi pasă de tine, că fac numai ceea ce vreau eu, chiar dacă vedeai că mie mi-era bine...

Ştii, îmi amintesc puţine momente de bucurie dintre noi... clipele în care ar fi trebuit să se creeze legătura aceea puternică, unică... Cele mai minunate etape din viaţa mea, cele mai speciale minute sau poate ore... toate, toate ai avut grijă să le umbreşti... pentru că fericirea pe care eu o trăiam şi o trăiesc nu are aceeaşi culoare sau poate acelaşi sens pe care tu l-ai vrut pentru mine... atât de aproape şi totuşi atât de departe...

Îţi aminteşti ce mi-ai spus în acea seară târzie de februarie, când eu ţi-am dat o veste atât de frumoasă pentru mine? Îţi aminteşti clipa aceea de demult, când eu am plecat fără ca tu să-ţi fi luat "La revedere!"? Mai ştii şi mândria pe care ai simţit-o atunci, câtă bucurie îţi aduceam, deşi eram departe? Eu ştiu fiecare vorbă şi fiecare gest... Mi-am dorit să uit, dar au fost prea multe care s-au imprimat în fiinţa mea, ca nişte tatuaje permanente... În sufletul meu, ştiu ce mi-aş fi dorit să fie şi ştiu că am încercat să fie bine... te-am înţeles şi o fac în continuare mai mult decât ţi-ai putea închipui... dar vine timpul când trebuie să pun şi punct anumitor atitudini... Altfel, nu aş mai putea continua... dacă ţie ţi-a fost greu sau nu te-ai priceput să-mi dai aripi, mi le iau eu, iară şi iară, ca de fiecare dată...

Nu e lipsă de respect şi nici de iubire, e doar dorinţa de a înţelege că sunt mai împlinită ca niciodată... Dacă asta e prea mult de citit printre rânduri, dacă e prea mult de dus pentru tine, închide ochii şi învaţă să simţi... E atât, atât de simplu! Respiră adânc, priveşte cerul şi lasă-l să-ţi vorbească despre binele meu... De ce ţi-e greu să crezi în fericirea mea? Sau ar trebui să mă întreb de ce... te doare?... Şi cât aş fi vrut să-mi spui că...

Nu e uşor să-ncerci să pui aripi

1 decembrie 2010

Priveşte-mi tăcerea şi las-o să se simtă tăcere...
Priveşte-mă şi iartă-mi neputinţa de a nu aşeza
în cuvinte ceea ce stă la fundul sufletului
nu e uşor să-ncerci să pui aripi acolo unde nu
ştii dacă se-ndrăzneşte zborul...

Şi-apoi... copacii s-au golit de vreme,
le tremură crengile sub picurii reci ai ploii
Le simt frigul şi neliniştea de singurătate,
îi aud cum oftează prin şuieratul vântului

...priveşte-i şi învaţă-mă pe de rost...

Nu mi-e uşor să-ncerc să-mi pun aripi
când nu ştiu dacă voi îndrăzni să zbor
Aşa că iartă-mi tăcerea şi neputinţa de a desluşi
ceea ce nu mă pricep să recunosc...

Linişte...

21 noiembrie 2010

Stă jos, la marginea prăpastiei. Drumul e abrupt, presărat cu stânci şi rămăşiţe de copaci. Acolo totul ar putea lua sfârşit sau totul ar putea începe. Se întinde pe spate şi se uită la cer. Şi-a pierdut de mult entuziasmul. Atunci, în clipa aceea când a ales compromisul, totul s-a dus pe apa sâmbetei. Uneori, doar uneori, se mai recunoaşte atunci când se uită în oglindă. În rest, e şi ea doar o... rămăşiţă... pe care oamenii o dau de colo-colo... O scuipă şi o calcă-n picioare, o blesteamă şi-o-njură, doar-doar o renunţa să le mai apară-n cale... Iar ea... nu-şi mai găseşte locul şi... liniştea.

A crezut că dacă la fiecare umilinţă va întoarce şi celălalt obraz, ceva se va schimba... dar nu, asta e doar o iluzie. În loc de suflete, oamenii au pietre. Şi ele se fac tot mai mari şi mai tari, precum un bulgăre de zăpadă, cu fiecare gest, sau cuvânt... În timp ce ei îşi afişează pe chip râsul macabru, ea încearcă un zâmbet timid, să nu le arate rănile pe care nesimţirea lor le provoacă...

Acolo, la capătul acelui drum abrupt, totul ar putea lua sfârşit sau totul ar putea începe. Ridică ochii din nou la cer şi el începe să plouă uşor... ca o mângâiere... să-i picure-n suflet, să-i spele cupele de crin de-amarul boabelor de rouă... Străină în propria-i viaţă... Un abis în sufletul ei şi-o prăpastie în faţa ochilor... Încă un pas şi... Linişte, atât de linişte... Şi ploaia care cade încet peste surâsul ei...

Autobiografic

8 noiembrie 2010






Am câte-o rădăcină peste tot
Şi nicăieri
În fiecare dintre voi
Şi în niciunul

Secretul meu ?
Un film franţuzesc
(În care n-am jucat
niciodată)
Frânturi de oameni
Şi de culoare

Povestea mea e-n cimitirul
Unui orăşel
Uitat de lume
Sub pietre şi flori
Îmi zace trecutul
La un colţ de stradă
Zâmbeşte-o căsuţă tapetată
cu amintiri

Locomotivele şuieră-n gară
A pustiu
Departe sunt de toate
Şi mi-s atât de aproape...

În fiecare dintre voi
Într-un orăşel uitat de lume
Sub pietre şi flori
E-o părticică din mine

(12 dec 2008)





... cuvinte scrise demult, amintiri vii şi sentimente noi, un orăşel ce nu va mai fi nicicând la fel, o căsuţă care mai păstrează încă amprenta lor, un drum către aceeaşi gară unde ea îmi rămânea cu ochii lăcrimând de dor, o bisericuţă-ntr-un parc în care am uitat să mai alerg... un trecut atât de prezent...



*foto by me, Mizil, 06.11.2010

Un om ca un far de la capătul tuturor lumilor

2 noiembrie 2010

Când am zărit-o, nu-mi venea să cred că ea e omul care strânge din dinţi la fiecare cădere şi luptă şi luptă şi luptă. Delicată, finuţă, smerită, cum îi stă bine unei Lady (Allia) şi cu foarte mari emoţii în ochii luminoşi - aşa era acum câteva zile când am cunoscut-o. Şi asta la vreo doi ani după ce ne-am lipit sufleteşte iremediabil una de alta... pe net. Din atâţia oameni câţi eram pe acel site literar, noi două. Şi Ştefan, care ne-a devenit prieten bun amândurora. :)

De la ea am învăţat în câteva ore cât alţii, poate, într-un an. Şi mi-a fost ruşine pentru toate nimicurile care mă dau peste cap şi despre care am impresia că sunt "probleme".

Draga mea nu scrie cu mâna, ci cu inima. Aşa cum i-a zis şi poetul Ionel Marin, ea îşi pune sufletul pe tavă. Şi, îmi permit să spun, nu face asta doar în versurile sale, ci şi în viaţa de zi cu zi. Indiferent dacă are sau nu de pierdut, îşi asumă riscul de a fi... naturală, sinceră şi teribil de iubitoare.

Sunt convinsă că orice aş spune despre ea şi poezia ei, nu este suficient. Ca s-o cunoşti şi să o simţi, trebuie măcar să o citeşti. Aşa că vă invit să descoperiţi acest om frumos, Sandrina şi "farul de la capătul tuturor lumilor" sale! Numai aşa vă veţi convinge de ce distinsul epigramist Ion Croitoru i-a spus cu ochii în lacrimi că îi doreşte un drum frumos, pe măsura talentului!

Amintiri din viitor: Prima carte

21 octombrie 2010

Astăzi ţi-am cumpărat prima carte, deşi eşti doar gând, dorinţă, rugăciune... M-am oprit la o tarabă de ziare, să văd titlurile de pe primele pagini. Nu mai făcusem de mult asta. Şi mi-au căzut ochii pe o antologie de basme. Da... de când nu am mai citit unul... poate nici nu mai cred în ele. Dar o voi face din nou, când vei fi tu. Atunci voi crede iarăşi în oameni şi voi redeveni copil. Mă vei lăsa, nu-i aşa? Şi mă vei învăţa visul împlinit, poveşti de mult uitate, jocuri şi inocenţă.

Astăzi, chiar astăzi ţi-am cumpărat prima carte...

De la d-ră de onoare, la mireasă, nu a fost decât un... DA!

19 octombrie 2010


De câteva zile mă tot gândesc la ce să scriu şi constat că am nişte cuvinte care se încăpăţânează să se aşeze frumos pe pagină. Aşa că nu-mi rămâne decât să le urez, din nou, casă trainică şi călduroasă! Sunt sigură că Druş ştie că nu le doresc altceva decât ce mi-am dorit şi mie. :) Acum aştept şi eu, ca şi ei, pozele oficiale, de la Anamoral şi bineînţeles botezul, când va fi să fie! :D

P.S. : Sper să nu mă bată că i-am desconspirat! :p

Toamnă la fereastră

Ghiciţi interpreţii !?! :D

Blonda de la Drept nu trebuie sa fie doar un personaj dintr-un film

3 octombrie 2010




Sunt momente în viaţă când ceva îţi aminteşte de unde ai plecat şi unde ai vrut să ajungi. Şi realizezi că ai luat-o într-o cu totul altă direcţie decât ţi-ai fi dorit. Pentru că aşa a fost contextul, pentru că nu ai avut curaj să faci altfel, pentru că ai ales să nu gândeşti egoist şi să pui în balanţă şi binele celui de lângă tine, poate pentru că nu a avut cine să creadă în tine şi să-ţi dea un impuls, pentru că..., pentru că..., pentru că... motivele pot continua.

Şi stau şi mă întreb de ce nu avem curaj, de ce ajungem sa ne plafonăm, chiar să ne resemnăm, să pierdem din vedere ce ne plăcea şi ne pasiona. De ce nu mai îndrăznim, de ce nu mai credem, de ce ne vine greu să ne mobilizăm, de ce uităm să fim o... "blondă de la Drept", un Don Quijote, dacă vreţi... mai e grav e când ne dăm seama că, în vâltoarea vieţii, am uitat de noi.

Nu e uşor să te zbaţi, să lupţi cu morile de vânt, cu societatea asta bolnavă şi nu-i uşor să te aduci înpoi pe tine, cel sau cea care cândva visai să faci ceva, să produci o schimbare, să pui măcar un surâs pe chipul unui om, să muţi şi munţii din loc... Când nici tu nu mai ştii să-ţi regăseşti zâmbetul la capătul unei zile, înseamnă că există cel puţin un domeniu al vieţii tale în care, vrei sau nu să recunoşti, ai fi putut face altfel, mai mult, mai bine...

"O voce sinceră poate mai mult decât o mulţime", "Trebuie să faci ca oamenilor să le pese"... Poate că, de fapt, atâta timp cât ne gândim doar la noi, nimic nu o să iasă cum trebuie. Şi o să-mi spuneţi că dacă nici noi nu ne gândim la propriul bine, nimeni nu va face asta. Iar eu vin şi întreb: la ce bun să am lumea la picioare, dacă îmi pierd sufletul şi devin la fel cu lumea? Din păcate, mulţi dintre noi au început să rămână fără suflete şi a încetat să-i mai doară... Iar celor puţini rămaşi întregi le-a pierit vocea de a-şi mărturisi speranţele, visele, credinţa şi au devenit doar umbre de Doni Quijote şi blonde de la Drept!

"De ar fi o ploaie să rupă norii tot nu ar spăla, / Atâtea suflete murdare..."

1 octombrie 2010

"Nu te încrede în oameni!" Uneori, adevărul se spune în cuvinte puţine, oricât de triste şi de dureroase. Din păcate, a trebuit să învăţ că, de câte ori voi încerca să clădesc ceva, cineva, undeva, cumva, va fi gata să încerce să dărâme. Oare cât de rău, de parşiv, de manipulator poate fi omul? Nu cred că vreau să aflu vreodată răspunsul la această întrebare, deşi mă lovesc tot mai des de astfel de atitudini...

*****

"Numai tăcând şi gândindu-te singur la toate,
ajungi să-nţelegi că din tot ce-ai fi vrut prea puţine rămân lângă tine,
numai văzând cum se-aprind şi se sting noaptea toate cărările tale greşite – numai lăsând
să te-nvăluie pulberea lor vei ajunge să ştii
că regretul e şarpele galben pe care-ntr-un vis
îl auzeai ca pe-un râu adormind la picioarele tale,
adormind şi trezindu-se iar. Fără cuvânt, fără strigăt:
drumul pe care-ai umblat, ori că-l strigi, ori că-l fluieri,
nu se va-ntoarce la tine; ghemul lui negru şi brun
cineva l-a zvârlit în ocean. Decât orice părere de rău
e mai bună tăcerea. Numai tăcând şi gândindu-te singur
ajungi să-nţelegi că trecutul e-o casă pustie, pentru toate
păcatele tale izbăvirea e numai în timp, e numai în roşu,
e numai în oameni, în faptele lor. Linişte-n urmă!
Totul e numai acolo-nainte, totul e-n faţă. Aleargă uitând,
ceea ce nu vei uita va veni după tine o dată cu turma
de cerbi străvezii, care sunt poate visele tale.
Totul e doar înainte, totul sunt anii
care ard şi te-ntâmpină-n cale."

(Meditaţie în ritm de maree - A.E.Baconsky)

****

"Mă rog lui Dumnezeu să vină ziua când lumea va fi condusă de oameni luminoşi şi buni. Nu de bani mânuiţi de oameni proşti. [...] Mă doare România. Doare agresivitatea, răutatea, îmbâcseala, lipsa de educaţie, mârlănia, mitocănia, suficienţa. Doare-doare-doare. [...] E greu să te întâlneşti cu tine. Cu fricile şi singurătăţile şi neputinţele şi mai ales cu efemeritatea ta. Hm. Şi totuşi ce eliberare să ştii că într-o bună zi nu va mai exista absolut nimic. [...] Ce legătură au toate urâţeniile şi toate mârlăniile cu viaţa noastră? Dacă ţi se întâmplă ceva înseamnă că trebuia să ţi se întâmple. Nu e vina nimănui. Dacă a existat întâmplarea asta în viaţa mea, trebuia să învăţ ceva din ea. Şi am învăţat. Important e să nu mă înrăiesc eu. Să nu mă înnegresc eu. [...] Mulţumesc! Trebuie să mulţumesc tuturor oamenilor pe care i-am întâlnit şi care mi-au atras atenţia cum nu trebuie să fii, aşa cum trebuie să mulţumesc tuturor celor care m-au învăţat cum trebuie şi cum ai putea să fii!" (Oana Pellea)

*****





"Pământu' ăsta are o rană deschisă/ Şi nu se vindecă fiindcă răutatea persistă..."

Un an de ... taină

26 septembrie 2010


Niciodată toamna nu mi s-a părut mai frumoasă ca acum un an. Era în aer acel "miros de dragoste viu" dintr-o poezie de demult, pe care toţi încercau să-l adulmece. Nu ştiu cât au simţit ei, ştiu doar ce trăiam noi... îţi ştiu privirea plină de uimire, admirându-mă îmbrăcată în emoţii... ştiu cum te învăluiai în albul voalului meu şi cât de roşii îmi puteau fi obrajii... pentru prima dată am ştiut ce înseamnă să radiezi de... împlinire! Pentru că asta ne-a adus acea neuitată zi de toamnă!

S-a dus un an şi va mai trece unul şi încă mulţi vor trece la braţul tău... Nu e uşor, n-a fost nicicând sau poate doar mi s-a părut. Dar am fost doi, de-atunci doar unul, uniţi în gând şi-ncununaţi în trup... Şi e atât de multă taină şi-atât de multă putere, la care nici nu îndrăznisem să sper!...


26.09.2009



Şi oare când s-a dus un an?




*foto 1 + 2 = Larisa Şuler

Murim... ca mâine

19 septembrie 2010

E-aşa de trist să cugeti că-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri şi de ploi,
cu păr din care şiruie răcoare...

Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oară.

Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate

şi celălalt - şi-mi pare ne-nţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.




*Magda Isanos (n. 17 aprilie 1916, Iaşi - d. 17 noiembrie 1944, Bucureşti) a fost poetă, prozatoare şi publicistă, soţia lui Eusebiu Camilar.

**poezie preluată de aici

Terapie

14 septembrie 2010

Cele mai periculoase vipere sunt în sufletul omului! Acum ştie, de-abia acum, după atâtea experienţe amare... Şi mai e ceva, foarte important: omul urăşte în cel de lângă el tocmai ceea ce nu suportă la sine! Citise asta undeva, într-o carte, dar i-a înţeles după mulţi ani adevărul. Asta a ajutat-o să priceapă de ce nu era pe aceeaşi lungime de undă cu tipa de lângă ea... Cum să fi simpatizat-o, când îi aducea aminte de tot ceea ce fusese înainte, de neputinţe, de îndoieli, de încercările ratate de a se rupe de ceva ce-i făcea rău, dar în acelaşi timp, bine?

Odată cu această "descoperire", totul avea să fie altfel, ştia asta. La fel cum ştia că a uitat să acorde şanse şi asta în pofida faptului că şi ei i s-au dat. Oare cum a putut să-şi uite acest obicei? Până la urmă, ce vină avea cea care şedea alături de ea: că-şi dorea un serviciu bun, să fie apreciată pentru ceea ce făcea, că-şi dorea iubire, deşi o căuta unde nu trebuia? Şi câţi dintre noi nu "păcătuiesc" aşa măcar o dată?

... "Şi ne iartă nouă greşalele noastre / Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri..." Sunt momente, în viaţă, când trebuie să înveţi să (te) ierţi. Nu e uşor, dar e necesar. Relaţiile interumane ar fi altfel dacă ne-am da seama la timp de astfel de lucruri...

Adoarme, cu o melodie răsunându-i în adâncuri. Poate ar trebui să-i spună că unde caută ea...!

Ţineţi minte!

7 septembrie 2010

Prea multe de spus, dar prea puţine care pot fi spuse. Prea multe limite trecute şi atât de puţine lucruri care mai pot fi răbdate. Încerc să ţin aproape omul frumos, deşi simt cum se estompează, devenind aproape o umbră... atât de stingher în această lume pe dos, atât de mic şi neputincios...
Iar El... ştie, chiar şi atunci când vrea să-l creadă mare... Răbdare, răbdare, răbdare... Va fi mai bine... răsplata va fi a celor ce ştiu să aştepte, să creadă, să se smerească... Până când, cum, unde?

Sfârşitul, fără-ndoială... nu-i aici!



Născut cerşetor

8 august 2010

"Şi tu depinzi de bani şi ceri un trai mai bun de fel / Deci eşti un cerşetor ca el, doar că la un alt nivel..."


Ni se cere să trăim!!!

"When I was 17 I read a quote that went something like "If you live each day as if it was your last, someday you'll most certainly be right." It made an impression on me, and since then, for the past 33 years, I have looked in the mirror every morning and asked myself, "If today were the last day of my life, would I want to do what I am about to do today?" And whenever the answer has been "no" for too many days in a row, I know I need to change something. "

*****

"Remembering that I'll be dead soon is the most important thing I've ever encountered to help me make the big choices in life, because almost everything--all external expectations, all pride, all fear of embarrassment or failure--these things just fall away in the face of death, leaving only what is truly important. Remembering that you are going to die is the best way I know to avoid the trap of thinking you have something to lose. You are already naked. There is no reason not to follow your heart. "

*****

"Your time is limited, so don't waste it living someone else's life. Don't be trapped by dogma, which is living with the results of other people's thinking. Don't let the noise of others' opinions drown out your own inner voice, heart and intuition. They somehow already know what you truly want to become. Everything else is secondary. "


(pentru că orice aş mai putea spune, ar fi de prisos, citiţi mai multe aici )

Pentru a putea primi iubirea trebuie să te smereşti

25 iulie 2010

"... am simţit o minune, nu ştiu cum, o chestie de smerenie excepţională, că mă poate iubi cineva, oricine, de la om, la Dumnezeu... am simţit că orice manifestare de iubire e manifestare de smerenie, că a iubi înseamnă a renunţa la ceva din tine şi a renunţa înseamnă a te smeri... Am simţit smerenia soţului meu şi că mă iubeşte „degeaba”, că eu n-aş putea niciodată să dau ceva în schimb pentru asta... că în viaţa mea am respins iubirea pentru că mă durea, pentru că iubirea oricui faţă de mine mă arată pe mine în faţa mea vulnerabilă, îmi arată acest „nu merit”, care nu e totuna cu acel „nu merit”. Şi pentru a putea primi iubirea trebuie să te smereşti, să te vezi nimicul care eşti... nu ştiu cum să explic... e dureros să fii iubit „degeaba”... tot ce-am făcut în viaţa mea ca „să merit” iubire de fapt îşi dovedește inutilitatea, iar asta e foarte dureros să văd... Şi în această durere a început să intre bucurie şi recunoştinţă şi mulţumire... "

*****
"Ni se cere să trăim, să nu mai aruncăm toate relele în debara ca să ne prefacem că avem o casă impecabilă!"

*****
"Şi înţelepciunea vine din smerenie. Te laşi „călcat în picioare”, te duci la Dumnezeu şi El îţi dă cuvânt. Eu nu am încă înţelepciune."

*****
"Nu, nu numai o femeie, dar nici un om nu trebuie să se resemneze. Și nu trebuie nimic! Tot ce trebuie e abuz și oricine poate spune NU oricărui abuz, dacă e dispus să învețe asta.
Eu spun că o femeie care dorește să nu mai fie abuzată de soțul său [...] nu va reuși prin ceartă și pedepsire sau având pretenții la respect și iubire. De ce? Pur și simplu pentru că nu se poate obține iubire și respect prin pretenții, ceartă, pedepsire."



*fragmente preluate de aici.

Scurte

4 iulie 2010

Degeaba trăim în aceeaşi în ţară şi suntem de acelaşi neam, nu vorbim aceeaşi limbă! Niciodată un om nu va înţelege pe deplin cuvintele unui altuia de acelaşi fel cu el, pentru că niciodată două inimi, două suflete nu vor simţi, trăi şi vibra la fel. Şi-atunci nici vorba nu are cum să aibă acelaşi înţeles!


*****

Oare de ce a creat Dumnezeu ajutor pentru bărbat, dacă de cele mai multe ori el preferă să se descurce singur? De ce unora le e atât de greu să ceară şi să accepte ajutor, iar altora nu le e ruşine să-şi chinuie ajutoarele pe care le au? Unii îşi asumă prea mult rolul de bărbaţi, nelăsând loc nici femeilor de lângă ei să îşi asume rolurile ca atare. Din prea multă grijă şi dorinţă de a le proteja, mai mult le îndepărtează, făcându-le să se simtă inutile. Alţii, însă, sunt prea puţin bărbaţi şi lasă toate responsabilităţile lor pe umerii femeilor. Dumnezeu a hotărât drept, dar omul aplică legea Lui strâmb...


*****

De la poalele uzinei Dacia, la capătul Bucureşti-ului (Pipera)

1 iulie 2010

Am crescut la poalele fabricii de automobile Dacia. Mi-am văzut tatăl urcând spre poarta 8 şi coborând coasta, la sfârşitul programului, spre casă. De la un moment dat, mama a început să îndeplinească acelaşi ritual, ea lucrând până atunci în altă zonă a uzinei. Copil fiind, când eram acasă şi ştiam că se apropie ora trei dup-amiaza, mă înfiinţam pe balcon, încercând să-mi zăresc părintele printre cei mulţi care coborau. Îmi aduc aminte că îi asemănam cu un grup de condamnaţi. Nu înţelegeam cum puteau lucra de zeci de ani în acelaşi loc, respectând un program şi făcând acelaşi lucru în fiecare zi. În sinea mea, îmi spuneam că eu nu o să fac la fel, că eu voi avea un alt fel de serviciu şi nu voi fi nicicând o "condamnată".

Apoi, au început cumva să se răzvrătească, (deşi unora li s-a părut nedreptăţită revolta) dacă nu împotriva statutului, măcar faţă de felul în care erau recompensaţi. Aşa se face că într-o zi a lunii martie 2008 am fost trezită de fluiere, tobe şi strigăte. "Condamnaţii" mei coborau coasta de la poarta 8 în grup, disciplinaţi, organizaţi şi se îndreptau spre Casa de Cultură, pentru protest. Cred că a fost prima dată când am fost pe deplin conştientă de ceea ce înseamnă o grevă şi mai ales una la Dacia, care ţine în picioare întregul oraş.

Şi am fost mândră de ei. În acea zi am fost în mijlocul lor, nu am putut să stau acasă. Mi-am luat aparatul foto şi am plecat. Am stat alături de ei, i-am simţit, i-am privit, i-am încurajat în tăcere, am sperat, i-am "imortalizat", cot la cot cu grămada de reporteri români şi străini, fără ca cineva să mă întrebe de vreo legitimaţie. Oricum nu aveam, nu eram una de-a lor. Despre ce-a fost atunci am scris aici şi am ilustrat cu imagini proprii. Timpul a trecut şi acum mă gândesc la faptul că românul nu e învăţat să lupte pentru ceea ce i se cuvine şi împotriva nedreptăţilor, (sau nu e obişnuit să facă asta prea des, decât când îi ajunge cuţitul la os), dovadă că ne-am mulţumit cu netăierea pensiilor şi am acceptat cu capul plecat altele. Până la un moment dat, probabil.

Însă adolescenta rebelă din mine, care altădată n-ar fi acceptat nici în ruptul capului să devină o "condamnată" şi care acum ajunge rar în "oraşul mai gol cu o clădire", de la o vreme şi-a pierdut libertatea de odinioară, în propria ei "uzină Dacia", undeva prin Pipera. De aproape o jumătate de an încearcă să-şi înţeleagă colegii, pasiunea lor pentru ceea ce fac sau ce i-a determinat să aleagă asta. Poate că nici ei nu ar înţelege cu uşurinţă un alt domeniu. Cumva rebela din mine a trebuit să priceapă că în viaţă faci şi ceea ce trebuie, nu numai ceea ce-ţi place. E drept, nu urc şi nu cobor spre şi dinspre poarta 8, dar îndeplinesc aceleaşi etape în lupta mea cu mine. Cât despre a schimba ceva, un singur om nu poate face nimic, atunci când alţii se complac în situaţii aiurea, din cine ştie ce motive. Şi nu cred că mă înşel dacă spun că în ţara noastră sunt destui Don Quijote. Cât încă mai credem, mai e o şansă...

România cui?

"Dacă România poate fi echivalată cu „fanii“ OTV, atunci avem dreptul să spunem că România este o ameninţare la adresa propriei ei siguranţe naţionale. Nu teroriştii, nu corupţia şi cu atît mai puţin presa în ansamblul ei. Ci România lui Dan Diaconescu."

Tot articolul îl puteţi citi aici.

Sper că se subînţelege că sunt în asentimentul lui Pleşu. Cât despre fanii OTV, n-au decât să comenteze. Cum ei nu sunt iubitori de posturi precum TVR, Discovery, Axn, Hallmark sau orice alt canal tv mult mai decent decât cel "diaconescit", nici eu nu sunt amatoare de OTV.

Gusturile nu se discută, e drept. Numai că atunci când oamenii devin propria lor ameninţare, doar din cauza plăcerilor, bine nu are cum să fie. Şi asta se vede. Dar cine are de gând să (se) recunoască printre rânduri?

Nouă

26 iunie 2010



Dincolo de orice promisiune şi de puterea oricărui cuvânt, e ceva ce trebuie numai simţit şi trăit... Cu tine mă nasc şi mă renasc, cu noi învăţ să... fiu.

... ca Soarele şi Luna şi martor să ne fie Dumnezeu! :)

Cântecul omului

Mă-ntorc zdrobit. Ce drum enorm!
Viu dintr-o ţară depărtată,
Pe care harta n-o arată...
Sunt obosit, aş vrea să dorm.

Sunt ani, sunt ani de când alerg
Tot înainte, înainte,
Cu-aceeaşi întrebare-n minte:
De unde viu şi unde merg?

Şi barca-mi nu mai e la fel,
Iar pânzele-i imaculate
De la plecare, sunt pătate,
Ca şi o masă de hotel.

O mânam eu, sau mă ducea
În voia vântului, tot anul?
Eram sau nu, eu, căpitanul?
Sărmanei bărci ce rătăcea?

O amintire mi-a rămas...
Ţara nădejdii,-n depărtare,
Mi se părea atât de mare –
Şi-am ocolit-o într-un ceas!

Un gând mă tulbură, mâhnit,
Ca un ecou de harfă spartă:
E visul meu neîmplinit,
E idealul meu în artă!

În goana lui, izbit de stânci,
Mă-ntorc la mal, mânat de soartă,
Pe inimă c-o floare moartă,
S-ascunză ranele-i adânci.

Şi-acum, în drumul spre mormânt
Privind amurgul arămiu,
Când simt ce-aş fi putut să fiu,
Mă-nduioşez văzând ce sunt...

(Cincinat Pavelescu)

"Vrei să slăbeşti? Divorţează!"

18 iunie 2010

În metrou poţi să faci, fără să vrei, o statistică a cititorilor de presă şi nu numai. Şi constaţi, fără uimire, că cei mai mulţi lecturează presă tabloid, gen "Libertatea", "Click", "Cancan" sau ghidurile tv aferente. Aşa că, sprijinit de garnitură între două vagoane, nu ai cum să nu observi măcar un titlu de pe paginile citite de alţii lângă tine sau în faţa ta.

Drept urmare, dacă te-ai apucat de cură de slăbit şi nu a dat rezultate, dacă te-ai înfometat şi n-a avut niciun efect, nu-ţi rămâne decât să... divorţezi. Asta dacă eşti căsătorit/ă. Dacă nu, probabil că n-ai decât să rămâi la soluţiile dintotdeauna.

Nu m-apuc acum să fac teoria presei, ce ar trebui să facă şi ce nu, sau, mai ales, cum ar trebui să fie. Mă rezum la a spune că mi-ar fi ruşine să scriu astfel de articole. Cum să le spui oamenilor să divorţeze, ca să slăbească? Cum să prezinţi cazul unor persoane publice din România şi să presupui că au slăbit din cauza divorţurilor? După ce că oricum oamenii renunţă atât de uşor la căsniciile lor, mai vine şi un tabloid şi le spune, celor tentaţi să creadă, " Divorţaţi, că e bine, abia mai slăbiţi!"

Da, am scris şi eu mondeniţăţi şi bârfe, dar nu mi-am asumat asta ca pe o mare realizare, pentru că nu consider că e. Şi până atunci am refuzat să cred că publicul cere astfel de "ştiri". Ei bine, am văzut că nu e aşa. Materialele de la secţiunea "Magazin", cu subiectele cele mai ciudate, axate pe sex, crime, violuri, diverse părţi ale corpului şi alte cele, depăşeau cu mult în vizualizări articole politice sau culturale.

Aşa că nu ştiu, sincer, pe cine să fiu mai furioasă: pe media, pentru că oferă aşa ceva, sau pe concetăţeni, pentru că ceva din firea lor îi face să se preteze la citirea şi cererea unor astfel de materiale. Şi-mi vine o singură replică în minte: "proşti, da' mulţi". Pentru că de fapt nu capacitatea mintală e o variabilă importantă aici, nici studiile sau mediul din care provin cititorii, ci faptul că sunt mulţi cei care îşi trec timpul cu astfel de presă.

Din cinci călători cu metroul, trei sigur citesc "Libertatea", Click" sau "Cancan". Şi ca să închei cu măreţie, imaginaţi-vă două fete cu vârsta în jur de 20 de ani, aplecate deasupra unui ziar "Ring", în metrou. Nu, nu lenea de a ridica paginile de jos (că doar, cum să te cobori la un aşa nivel încât să iei ziare de pe jos? ) e relevantă aici, ci faptul că se străduiau să descifreze fix ultima pagină, cu... bârfe din lumea mondenă!!!


Să... supravieţuim bine, că de trăit...


P.S. : Caricatură preluată de pe www.vidu.ro

Ceva ce nu este de vânzare

13 iunie 2010

"O tânără pereche de soţi intră în cel mai frumos magazin de jucării din oraş. Bărbatul şi femeia priviră îndelung la jucăriile colorate aşezate pe rafturi, la cele atârnate de plafon şi la cele îngrămădite la întâmplare parcă, pe băncuţe. Erau acolo păpuşi de tot felul, jocuri electronice, bucătării în miniatură unde se puteau face prăjituri şi pizza.
Nu reuşeau să se hotărască. Atunci se apropie de ei o vânzătoare tare amabilă.
- Ştiţi, începu femeia, avem o fetiţă mică, dar noi suntem mai toată ziua plecaţi de acasă, uneori chiar şi seara.
- Fetiţa noastră nu prea este veselă, continuă bărbatul.
- Am dori să-i cumpărăm ceva care să o facă fericită, reluă femeia, şi atunci când noi nu suntem acasă... Ceva care să o bucure când este singură.
- Îmi pare rău, zise zâmbind vânzătoarea. Noi aici nu vindem părinţi."

*****

"Faptul de a hotărî să avem un copil înseamnă a contracta faţă de el cea mai înaltă datorie din câte pot exista pe lume. Toţi micuţii vin la noi cu un bilet de chemare la viaţă şi ne spun: „M-aţi chemat şi iată-mă! Ce îmi daţi acum?”.
Astfel începe îndatorirea educativă.

Un băiat de 15 ani vede cam aşa acest lucru:
Voiam lapte
Şi am primit biberonul,
Îmi doream aproape părinţii
Şi am căpătat o jucărioară,
Voiam să le vorbesc
Şi mi-au dat un televizor,
Doream să învăţ
Şi mi-au cumpărat caiete,
Voiam să gândesc
Şi am primit cunoştinţe,
Doream o perspectivă globală asupra lucrurilor
Şi am dobândit câte o biată idee,
Voiam să fiu liber
Şi m-au învăţat disciplina,
Îmi doream iubire
Şi mi-au făcut morală,
Voiam o profesie
Şi am dobândit un loc de muncă,
Doream fericire
Şi am primit bani,
Voiam libertate
şi am căpătat o maşină,
Doream să aflu sensul lucrurilor
Şi am intrat pe făgașul carierei,
Voiam speranţă
Şi mi s-a dat doar milă,
Voiam să trăiesc..."

BRUNO FERRERO

(preluat de aici)

Fă-te frate cu tine, ca să treci prin viaţă!

12 iunie 2010

Ştiu, uneori mi se pare că nu mai pot continua. Atunci mă aşez, îmi strâng genunchii la piept şi respir adânc. Uneori sunt prea multe şi eu prea mică pentru ele. Şi din păcate ştiu, în viaţă nu faci numai ceea ce-ţi place, ci şi ceea ce trebuie. Sună a compromis? Mi se pare că este. Şi încă unul destul de mare. Cale de mijloc? Nu cred că există. Opţiunile sunt simple: faci sau nu acest pact cu tine. Gen "fă-te frate cu D___, ca să treci puntea". Şi-atunci ce faci când simţi că te-ai trădat deja prea mult? Înapoi nu te poţi întoarce. Mergi înainte, continuând să faci compromisuri cu tine, te opreşti, regândeşti strategia? Şi cum afli când trebuie să te opreşti?

Prea multe întrebări, prea greu totul câteodată şi prea rar încurajarea aceea, care să te ungă pe suflet...

*****

Şi după atâta dramatizare, să dezbatem cu Vlad Mixich ce înseamnă frica în zilele noastre şi până unde poate ajunge mizeria (că altfel nu am cum să-i spun) ascunsă (sau nu) în om. Sper să savuraţi comparaţia clasei politice cu diverse rase de câini, mie mi-a plăcut teribil!

Scurt pe 2 : Caut JOB!

8 iunie 2010


Am constatat că orice se învaţă, mai ales când nu duci lipsă de bunăvoinţă, de puţină străduinţă şi ceva materie cenuşie. Şi m-am săturat de tipare, de nepăsarea celor din jur, de felul în care se complac în situaţii şi uşurinţa cu care fac nişte compromisuri care, mai devreme sau mai târziu, îşi revendică dreptul.

Defectele mele cele mai mari: nu suport abuzul de putere, nedreptatea, prostia, ipocrizia, minciuna sau pasarea responsabilităţilor de colo-colo, în speranţa că se găseşte cineva să rezolve problema, numai cel care trebuie, nu. Dacă e vorba de muncă în echipă, vreau să văd echipa, nu doar şeful care face paradă cu fişa lui de post şi cu mail-urile cu sarcini care trebuie executate. Nu sunt dispusă să mor cu firma şi cu task-urile de gât, dar sunt dispusă şi capabilă să dau tot ce pot, pentru ca treaba să meargă bine.

M-am săturat să aud că peste tot e la fel, muncă multă şi apreciere deloc. Vreau să cred că muncim pentru a trăi, nu că trăim pentru a munci.


Oare se riscă cineva să mă angajeze?

Playing with more than fire

30 mai 2010

După câte am văzut/ ascultat aseară, după câte am citit şi după cât de criticaţi au fost după finala naţională, nu pot să spun decât FELICITĂRI, Paula şi Ovi, pentru că le meritaţi din plin! :)

Despre rezultat şi despre ceilalţi concurenţi, prefer să mă abţin, ca să nu mă irit în zadar că a câştigat o piţipoancă şi accentul ei penibil! :D Na, că am zis-o!

Ah, piesa de mai jos este cea de-a doua cu care Paula a participat la finala naţională, alături de Kamara. Pentru că îmi place, pur şi simplu, pentru că Paula este o valoare, poate să cânte orice şi oricum! Şi pentru că "It's not too late, you know, / To change yourself / And try again to reach the sky!" :)



C'est pas trop tard de changer ta vie!

"Unde-i unul, nu-i putere la nevoi..."

Un sfert de veac

26 mai 2010

Deasupră-mi cerul albastru, atât de albastru cum parcă nu l-am văzut nicicând. În faţa mea, copacii verzi de-atâta primăvară, ce-şi leagănă braţele-n vânt. Şi păsările ce-şi susură trilurile, trimiţându-mă... departe.


Asta mi-e clipa şi-acesta mi-e refugiul, oaza de linişte în care mă regăsesc, în care totul se împarte la unu, după contopirea lui doi... 25 de ani, atât. Şi doar opt luni de când mi-am aşezat apele în matcă. La fel de spumegânde, la fel de luptătoare, strecurându-se printre stânci şi peste câmpii, mereu ştiindu-şi drumul, mereu gonind, mereu oprindu-se la nordul lor, acasă...


E linişte, e o îmbrăţişare ca o adiere şi-o inimă care bate a-mplinire. Un sfert de veac, emoţiile unui nou început, mirare, teamă, bucurie şi peste toate, noi.



"E prea puţin ce pot mărturisi,
Dacă-ai fugi şi nu te-aş mai găsi,
Dar, ca să afli totul, nu e greu;
Ascultă-mă cu sufletul, mereu,
Lăsându-mă să cred că nu mai vrei
Să te desprinzi cumva din ochii mei
Şi-ai să înţelegi cât frig s-ar întâmpla
Dac-ai fugi şi nu te-aş mai afla..."
(George Ţărnea - Reflex 110 )

Sondaj, caut răspunsuri!

25 mai 2010

De ceva timp am şi eu nişte pitici pe creier, care mă tot întreabă diverse şi vor cu tot dinadinsul să le răspund. Şi cum eu sigur aş fi subiectivă, vă întreb pe voi, câte ceva, în partea dreaptă a blogului. E drept, voi folosi rezultatele la cele două întrebări şi în alte scopuri... nobile, desigur. :)

Dacă doriţi să dezvoltaţi subiectul, o puteţi face liniştiţi printr-un comentariu. Oricum tema e amplă şi se poate dezbate mult pe marginea ei. Una sau două întrebări ar mai fi, totuşi, de pus:

-dacă mass-media sunt manipulate, cine sunt cei care le manipulează?
-putem considera că şi presa de scandal (gen "Libertatea", "Click", "Cancan" şi altele de acelaşi fel) manipulează şi este manipulată?


Aştept răspunsurile voastre cu interes. :D

L.E. : Între timp, am pus la punct şi o variantă mai... elaborată. Pentru cei interesaţi, îl găsiţi aici. Cu mulţumiri pentru ajtor! :)

"Ridică-te şi roagă-te pentru zile mai frumoase...!"

10 mai 2010

Nu ştiu cât îmi place ceea ce fac... poate că şi resemnarea trebuie să înceapă undeva...

*****

Sunt momente în care nu aş vrea nimic altceva decât să... plec. Şi sunt altele în care, aşa cum citează Cabral pe cineva care nu mai e printre noi, mi-aş da demisia. Demisia din rolul de adult, care încearcă să facă faţă unei lumi nebune, unei ţări bolnave, conduse de incompetenţi... Măcar atunci când eşti mic, oricâte probleme ar fi în jur, nu eşti conştient de ele şi ştii să te bucuri la maxim de viaţă.

*****

Cu toate astea, am un curcubeu deasupra mea şi o grădină în suflet care îmi readuc zâmbetul pe faţă şi mă fac să sper că mâine va fi mai bine. În plus, un film cu Robin Williams vine întotdeauna la momentul potrivit. Cine ştie, cunoaşte, iar gestul se adaugă altora ce mi-au rămas de răsplătit... cu tot ce am eu mai bun, dar mai ales cu tot ceea ce ştiu că nu am...

*****

Până la urmă, "să spun că nu am curaj, ar însemna să abandondez tot; să spun că nu pot, ar însemna să dau cu piciorul şansei care mi s-a dat [...]"

"Trăim mereu în căutarea gloriei, în goana după aur, încercând să evadăm din cotidian, fără să ne dăm seama că speranţa e în mâinile noastre. [...] Nimeni nu mă va putea convinge că trăim din vise şi ambiţii. Tinerii nu mai ştiu să zâmbească, disperarea ia locul inspiraţiei. Nu trebuie să ne lăsăm învinşi, viaţa e prea scurtă. Nu trebuie să ne dăm bătuţi, trebuie să ne continuăm drumul..."


Dor de...

1 mai 2010

Oameni. Oricum aş da-o, oricum aş întoarce-o, totul se reduce la oameni. Dacă fiecare dintre noi şi-ar asuma atribuţiile ca atare şi nu ar încerca să lase totul în cârca altcuiva la modul "Lasă, că munceşte fraierul/ fraiera asta!" poate lumea ar fi un loc mai bun.

Deşi am tot spus faptul că omul nu se schimbă la comandă şi că dacă îţi pasă de cineva, îl accepţi cu bune şi cu rele, eu am tot sperat că lucrurile vor fi altfel. Am acordat şanse peste şanse umanităţii, deşi în sufletul meu mi-era teamă că visez în zadar. Iar acum tind să nu mai fiu tolerantă. Nu mai pot. Mă doare prea mult... atâta prostie, ipocrizie, lene, minciuna, manipulare, egoism, nesimţire crasă... Mă dor cei ce pleacă şi nu vor să se mai întoarcă, mă dor visele şi dorinţele mele şi ale tuturor celor ce văd lumina zilei, mă doare viitorul copiilor nenăscuţi încă...

Mă dor cei ce se despart după ani întregi de căsnicie, cei ce după un astfel de pas au tupeul să spună "Recucereşte-mă!" sau cei care practică şantajul emoţional, mizând pe o cenuşă care a rămas acolo unde a fost foc. Mă doare nepăsarea, indiferenţa unora faţă de alţii, dar mai ales mă doare îndrăzeala de a terfeli iubirea, de a şterge cu ea pe jos, ca şi cum ar fi un nimic. Mă doare necredinţa şi felul în care sunt batjocoriţi cei care mai cred şi simt să fie altfel.

Dacă societatea e bolnavă, e din cauza oamenilor. Iar dacă ei nu vor să se vindece, asta nu se poate face cu forţa. Mai grav e că lumea va rămâne suferindă până când omul va realiza cât de mult rău face. Şi stau şi mă întreb ce se întâmplă cu sămânţa de îndumnezeire?

("Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.")

Tot încerc să o regăsesc în cei din jur şi prea puţini o mai păstrează... Astfel încât, în loc să fiu la modă cu ce se face astăzi şi cu felul în care trăieşte, prefer să mă resemnez cu faptul că prea curând nu se va schimba nimic!

Pentru lume, nu sunt mai mult decât o nebună, pentru mine, însă, lumea e aşa!

Anunţ de angajare!!!

22 aprilie 2010

Detalii aici. :)



Inedit, nu? Cu siguranţă se poate face unul şi pentru fete. Şi asta pentru că, odată căsătoriţi, amândoi soţii trebuie să îşi asume evoluţia relaţiei şi familiei lor. Din păcate, unii/unele văd probleme acolo unde de fapt nu sunt şi renunţă mult prea uşor la angajamentul pe care şi l-au luat faţă de partenerele/ partenerii lor.

Dacă oamenii ar învăţa să-şi asume rolurile ca atare şi nu ar mai căuta fericirea acolo unde nu e, dacă oamenii ar învăţa să crească cu adevărat şi nu ar mai fi egoişti, dacă şi dacă... poate lumea asta ar fi un loc mai bun. Atâta timp cât mulţi se plâng, dar puţini iau atitudine, atâta timp cât continuăm să vedem paiul din ochiul celui de lângă noi, nu şi bârna din al nostru, nimic nu se va schimba!

Şi e nevoie doar de voinţă! Dar staţi, oamenii sunt prea comozi ca să-şi permită să vrea şi să lupte cum se cuvine! Preferă compromisurile, minciunile, manipulările!

"Ce vremuri! Ce moravuri!" (Cicero)

Despre răutate şi alte vicii

11 aprilie 2010

Se întâmplă ceva în ultima vreme care mă face să mă întreb, pentru a nu ştiu câta oară, cum poate fi combătută nu prostia, că asta nu cred că are leac, ci răutatea oamenilor. Şi dorinţa aceea stupidă de a părea puternici în ochii lor şi ai unora de-a cărora admiraţie au nevoie, bătându-şi joc de semeni. Respectul se câştigă, nu se cere, iar astfel de persoane nu-l vor avea nicicând pe al meu. Vor avea, în schimb, milă. Pentru că sigur nu e uşor să vrei să pari altfel decât eşti, să vrei să-ţi ascunzi slăbiciunile profitând de alţii şi să te prefaci că vrei să avansezi, când de fapt nu faci decât să urmăreşti directivele date de altcineva, pentru că ţi-e mai comod aşa, decât să lupţi cu forţele tale.

Din fericire, încă mai văd şi mai simt. Şi când o dimineaţă începe cu o aspirantă roşie la un loc în Parlament care îmbrăţişează în neştire necunoscuţii care vând în piaţă (pentru că sigur nu-i va cunoaşte vreodată), zâmbind, de la datorie, reporterei şi cameramanului de la Antena 3, dar care se încheie cu un târg de bunătăţuri şi muzică maramureşene, atunci îndrăznesc să zâmbesc. Mai sunt oameni frumoşi în ţara asta pe care ipocrizia altora o duce de râpă.

De fapt, ei sunt pretutindeni, trebuie doar să-i observăm. Ca atare, vă las mai jos câteva frânturi de astfel de persoane. Publice, vedete, cum le spun unii, dar atât de simple, de sincere cu sine şi cu alţii, încât ar trebui să ne gândim mai mult la CURAJUL DE A FI NOI ÎNŞINE, nu ceea ce ar vrea alţii să fim.

Vizionare plăcută!


(de aici)


(găsit aici)

Mai mult din Oana Pellea aici şi aici. Iar şi mai mult cu siguranţă vom găsi pe scenă...


P.S.: Poate că nu întâmplător oameni frumoşi dau la iveală alţi oameni frumoşi. Până la urmă, fiecare are menirea sa. Unii sunt făcuţi să dezvăluie misterul, alţii să îl lase să fie revelat, dar nimeni nu are dreptul să îl distrugă...

Leapşă pe... necitite

8 aprilie 2010

Nu am mai răspuns de ceva timp la o leapşă, iar asta m-a luat cam pe... necitite, ca sa zic aşa. Şi asta pentru că a trecut ceva vreme de la ultima mea lectură. Dar să mă încumet, totuşi, să-i răspund Ralucăi.

1. Citatul tău preferat dintr-o poezie scrisă de Eminescu
Ar fi mai multe, dar am ales doar unul:

"De-aceea zboare anu-acesta
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Având cu toate astea-n faţă
De-a purure ziua de azi." ("Cu mâine zilele-ţi adaogi")

2. Care sunt poeţii tăi preferaţi de naţionalitate română?
Iulia Hasdeu, Anatol E. Baconski, Ion Minulescu, Ana Blandiana, Nichita Stănescu, George Ţărnea...

3. Care sunt poeţii tăi preferaţi, străini?
La început am fost tentată să spun că nu am, apoi mi-am dat seama că sunt cel puţin doi, Omar Khayyam şi Rabindranath Tagore.

4. Poeţii contemporani preferaţi.
Acum mă întreb, se pun la socoteală numai cei consideraţi de lumea întreagă poeţi? :D Nu de-alta, dar mă gândesc la Cărtărescu şi la doi prieteni care sunt foarte pe sufletul meu, deşi nu sunt de renumele celui dintâi: Sandrina Ramona Ilie şi Ştefan Ciobanu. Şi aş mai pune pe cineva pe listă, deşi a trecut ceva de când nu i-am mai citit o poezie (mea culpa): Maria Diana Popescu.

5. Scriitorii preferaţi.
Muulţi, începând cu Octavian Paler, Sartre, Simone de Beauvoir, Bulgakov, Mihail Drumeş, Amelie Nothombe, Jacques Cazzotte, Oana Pellea (scriitoare fără voie) şi lista poate continua.

6. Scriitorii contemporani preferaţi.
Mai sus menţionata Amelie Nothomb.

7. Ultima piesa de teatru văzută.
Hmmm, cele din cadrul Festivalului Naţional de Arte pentru Liceeni Florian Pittiş pot fi luate în considerare? :D Asta era anul trecut. Dacă eram întrebată de film, eram mai rapidă.

8. Ultimul spectacol de operetă văzut.
Cum "niciunul" nu poate fi considerat nici "primul", mai bine spun că nu am fost.

9. Cărţile preferate.
Despre asta am mai vorbit, am o listă întreagă şi la profil şi sigur nu sunt toate şi vor mai urma.

10. Cu ce scriitori, dacă unii dintre ei ar trăi şi azi, ţi-ai dori să fii prieten.
Nu ştiu dacă să fi fost neapărat prietene/prieteni, dar mi-ar fi plăcut să-i cunosc pe Iulia şi Bogdan Petriceicu Hasdeu.

11. Ce carte scrisă deja ţi-ar fi plăcut să fie scrisă de tine şi de ce?
"Maestrul şi Margareta", de Bulgakov. Pentru că, dincolo de tehnică, tema mi se pare complexă şi de ce nu, actuală. Mulţi şi-ar vinde, din păcate, sufletul Diavolului pentru bunăstarea lor, în toate formele ei.


Acestea fiind spuse, în direct, de la faţa lipsei de timp pentru lectură, dau leapşa mai departe Sandrinei şi lui Ştefan.



P.S. : Mă gândesc deja la lista de cărţi care aşteaptă să le citesc. :">

Ziua Învierii, să ne luminăm popoare!

4 aprilie 2010

Ştiu că aţi aflat deja, dar vă mai spun şi eu: Hristos a înviat! Şi ce zi senină şi albastră ne-a dăruit... Să ne bucurăm şi să fim recunoscători, că avem pentru ce!


?!?

1 aprilie 2010

Se făcea că aş fi vrut să scriu, dar nu aveam timp. Şi se mai făcea că aveam multe de strigat şi poate de aşternut în pagină. În plus, se făcea că e grevă la RATB şi că mergeam pe jos o oră de acasă până la metrou şi invers, în lipsă de maşină personală sau de taxi. Ba chiar mi-ar fi plăcut de nişte oameni, dacă şi-ar fi însuşit cu adevărat această calitate. Şi se mai făcea că era Săptămâna Patimilor şi mă străduiam să gândesc şi să mă comport ca atare.

Ah, staţi, lucrurile astea chiar s-au întâmplat sau sunt în curs de desfăşurare! Trist...

Om, ce mare răspundere ai şi cât de puţine poţi să suporţi şi să faci de unul singur!

De puteţi crede...

25 martie 2010

În ochii ei îţi revezi copilăria întreagă şi viitorul care aşteaptă după colţ. Mamaie Mihaela are privirea blândă şi smerită, abia îndrăzneşte să se uite la cel din faţa sa. Micuţă de statură, adusă de spate, cu părul cărunt ivindu-se de sub batic, ea duce pe picioare cam 80 de primăveri, o osteoporoză şi multe de-ale bătrâneţii. Povesteşte printre lacrimi că are un singur copil, o fată, bolnavă de ciroză, cu imunitatea foarte scăzută. A făcut cibernetica şi s-a căsătorit cu un inginer-constructor, despre care nu se poate spune că îşi face datoria de soţ, nu are grijă de casă şi de soţie aşa cum ar trebui. Singura consolare a bătrânei este nepoata în vârstă de 17 ani, care o mai ajută cu treburile şi îi oferă sprijin şi echilibru.

Mamaie Mihaela nu cerşeşte nimic, ba chiar îşi cere scuze trecătorilor că îi deranjează cu prezenţa sa. Cu toate astea, acceptă cu umilinţă şi recunoştinţă orice primeşte: o vorbă bună, un zâmbet cald, o strângere de mână, un pic de timp, ceva d-ale gurii în amintirea celor adormiţi sau câte-un bănuţ. Dacă altor bătrâni le sclipesc ochii când li se dă mai mult de 1 leu, mamaie Mihaela e în stare să refuze politicoasă, pe motiv că "lasă, domnişoară, că îţi trebuie şi ţie".

Mamaie Mihaela vorbeşte blând şi bine, doar a lucrat în învăţământ. În plus, spre ruşinea mea şi a multora dintre noi, citează din Biblie fără greşeală: "De poţi crede, la Dumnezeu toate sunt cu putinţă". Aşa îţi dai seama unde sunt speranţa şi nădejdea sa de mai bine. Şi ar mai fi ceva: "Să dispară băbătiile astea (bine, că şi eu sunt bătrână), alde Iliescu şi alţii. Că din cauza vârstei nu mai judecă aşa cum ar trebui. Să lase pe alţii mai tineri, să ne fie şi nouă bine. Eu am lucrat în învăţământ... Dar din pensia mea de cinci milioane cum să mă descurc? Cum te aduce destinul... Destinul nu te uită niciodată", concluzionează mamaia.

Sprijinind sub mâna stângă o jumătate de covrig, din care tocmai mâncase, o banană şi o cutie de icre abia primite, cu dreapta îşi şterge lacrimile şi îşi cere din nou scuze pentru deranj. De unde să aibă, săraca, habar, că într-o după-amiază târzie şi obosită, poate aduce un strop de lumină într-un suflet frământat? Dacă o întâlniţi în drumul vostru, sprijinită de un perete, la o ieşire de metrou, strângeţi-i mâna, întrebaţi-o de sănătate sau pur şi simplu zâmbiţi-i! O lacrimă de-a sa, de fericire că i-aţi acordat puţin răgaz, valorează cu siguranţă mai mult decât mărunţişul de care încercaţi să vă descotorosiţi!

Încântare

21 martie 2010

În ciuda modului în care evoluează minunata noastră ţară, avem oameni frumoşi. Oameni care ne cântă, care ne încântă, care ne povestesc în note muzicale, în cuvinte, în lemn, în piatră, în gesturi sau în vorbe. Mă bucur că în acest an omul de mai jos ne reprezintă la Eurovision. Chiar dacă n-a fost dată în care să nu fim cârcotaşi faţă de reprezentanţii noştri, ea merită să fie acolo. Indiferent de rezultat. Şi asta cu atât mai mult cu cât concursul nu mai e de mult ce-a fost odată.



Desenchantee

19 martie 2010

Uneori, se întâmplă câte un lucru care o trânteşte de pământ şi o aduce la realitate. A uitat de ea. Şi-a pus în cui dorinţe, vise, întrebări, uimiri, pasiuni, până şi vaiete şi dureri. Nu-i de mirare că dimineaţa, când se uită în oglindă, nu se mai recunoaşte: trăieşte doar pe jumătate, dacă asta se poate numi "a trăi".

*****

În anonimatul şi tăcerea mea, îmi place să cred că încă "văd" oamenii din jur. Citesc la unii dorinţa de a fi apreciaţi şi respectaţi, la alţii frustrarea că nu au ajuns unde au vrut. Sunt şi persoane care calcă de mici pe cadavre pentru propriile scopuri şi orgolii. Aşa se distrug prietenii, iubiri... Dincolo de orice renume, succes social sau material, neîmplinirea îşi strigă neputinţa. Ce rost are să îţi asiguri aprecierea unei lumi întregi, dacă sufletul tot singur îţi e, dacă seara, după o zi de glorie, nu ai cu cine să împarţi bucuria? Ce rost au toate strădaniile noastre de a ne adapta acestei lumi nebune şi acestei societăţi bolnave, dacă într-un final, tocmai cine ar trebui să fie lângă noi nu e? Ce folos, când în adâncul sufletului ştii că toată faima de care te-ai putea înconjura nu valorează nici pe jumătate cât omul drag pe care ai vrea să-l strângi în braţe la sfârşitul unei zile? Ce rost să ştii că te iubesc o sută de oameni, când tu tânjeşti tocmai după ceea ce la un moment dat ai desconsiderat?

*****
"Despre lucrurile simple" ale Mihaelei Rădulescu nu am multe de spus. Mi-a ajuns în mâini şi am citit-o. În afară de paginile despre Irak şi Afganistan şi cele care poartă numele cărţii, restul nu constituie cine ştie ce noutate sau enigmă nerevelată până acum. Mihaela Rădulescu e prea aproape de lume, Oana Pellea, în schimb, e foarte aproape de cer. Totuşi, din anumite puncte de vedere, cartea celei dintâi m-a durut teribil. Şi tot din anumite puncte de vedere, "Nişte răspunsuri" vor rămâne doar o serie de alte pagini de pe tarabe, ca multe altele.

*****

Je voudrais retrouver l'innocence, mais rien n'a de sens, et rien ne va... Veşti. Amalgam: tristeţe, neputinţă, nepăsare, scârbă, dorinţă, ajutor, nerăbdare, dor, împlinire, aripi, zbor, linişte... Tararam, tararam, tarararam... primăvara începe cu tine, prima ploaie de vară nu ţine... Nerecunoştinţa, însă, începe acolo unde omul din tine nu se recunoaşte în nimic din ceea ce are, iar cei din jur îţi spun că eşti norocos, dar tu te simţi oricum, numai aşa nu. Atunci e cel mai bun moment în care să-ţi scoţi sufletul la o plimbare, să staţi de vorbă ca între doi vechi prieteni.

Insomnii

11 martie 2010

Era ea, în creierii nopţii. Se trezise să meargă la baie, dar în sinea ei ştia că nu doar asta a făcut-o să-şi întrerupă somnul. A oftat şi a privit în sus: lumea se mutase pe tavan. Peste câteva ore, are să-şi înfrunte din nou cea mai mare dezamăgire. Ratase, ştia asta şi de mai bine de o lună încerca să se resemneze. Cum, când fiinţa ei îi urla trădarea în fiecare clipă?

Şi el... el cum a putut s-o lase să facă asta, iubind-o atât? Dar nu, nu e vina lui, ea a ales... Şi-acum el îi priveşte chinul interior în fiecare zi. Ea tace, zâmbeşte şi spune că s-a obişnuit. El nu o crede. O simte. Ştie că dincolo de toate, ea îşi e pustie. Ar vrea să o ajute, să nu o mai vadă aşa, dar nu poate. Probabil în subconştient ştie că, fără să vrea, a împins-o la asta. Şi ea a acceptat, ca să nu-l dezamăgească.

S-a pus în pat şi s-a învelit în braţele lui, încercând să alunge gândul că va avea o altă zi lungă şi insuportabilă. Deja s-a învăţat să îi fie silă de tot. Peste câteva ore, când somnul îi va fi mai dulce, ceasul va anunţa că trebuie să se despartă de pat şi de căldura trupului dragului ei. Din fericire, măcar plecarea e temporară, căci seara se vor revedea. Vor mânca împreună, vor sta la poveşti, se vor regăsi în dragoste şi într-un final vor adormi. În această ordine sau alta sau, cine ştie, deloc.

Până atunci, ea trebuie să înfrunte o nouă zi. Şi mintea îi zboară aievea. De ceva timp, zăpada se cerne mereu. Se gândeşte cum ar fi să alunece şi să se întindă pe jos, simţind gheaţa sub spate şi fulgii dansându-i pe chip. Nu a mai căzut de mult, dar a învăţat de-atâtea ori să se ridice.

Cum să te vindeci de oboseală, când ea vine din zădărnicie şi neputinţă? Unii aşteaptă primăvara, ea doar un mugur ce nu va mai înflori nicicând...

A oftat şi a privit în sus: lumea se mutase pe tavan. Il y a toujours des choses qu'il faut faire au-dela des reves, des desires... Şi sufletul îi fuge iar...

La mulţi ani, blog!

6 martie 2010

S-a întâmplat să-mi amintesc şi m-am uitat în arhivă:
a mai trecut un an de blogging... în total îs doi.

Mă lansez!!!

Sau... nu? Da, nu pot să vă amăgesc, nu îmi aparţine isprava. :)


Prietenul meu, Ştefan Alexandru Ciobanu, adică Alexander, îşi lansează cel de-al doilea volum de poezie, "Convoi de tăcere". Dacă atunci când a prezentat-o lumii pe "Aliona" nu am fost, (pentru că nu ne cunoşteam), mâine seară voi face parte din "convoiul" de pe strada Gabroveni (Bucureşti).

Cine mai doreşte, cine mai pofteşte, este bine-venit alături de noi! :)

"Ce alegi tu să fii, asta vei şi primi! / [...] Cât alegi tu să dai, atât o să şi ai!"



"Pentru cei care cred/ Că viaţa e făcută doar să numeri,/ Numeri banii şi cum trec anii/ Vă spun acum, trăiţi acum/ Viaţa e frumoasă, oricum,/ Oricum e ea, uşoară, grea." (20)


"Rea, rea lumea-i mult prea rea... /
Mult prea rea să-ţi poată da /
Mâna ce te-ar ridica... /
M-am născut doar să culeg furtuni /
Viaţa mea-i mereu o zi de luni, /
Dar chiar dacă vântul va sufla /
Nu mă va împiedica să-mi găsesc duminica... " (O zi de luni)








P.S.: Foto din arhiva personală, cât se poate de proaspete, chiar dacă nu atât de clare cum mi-aş fi dorit. O simplă vizită la mastodontul Cora Sun Plaza, aseară, 05.03.2010, s-a lăsat cu un concert Voltaj. Optimism, energie, credinţă, trei cuvinte care mi se pare că îi caracterizează foarte bine. :)

De-a v-aţi ascunselea

3 martie 2010

Nu ştiu cum au unii TIMP pentru toate, sau măcar pentru tot ce îşi doresc. Eu încă mă joc "de-a v-aţi ascunselea" cu el (a se citi Timpul) şi nu reuşesc să-i dau de urmă. Dacă ştiţi cum să-l momesc să se lase prins, fie-vă milă şi spuneţi-mi şi mie.

*****

Aşteptarea s-a inventat pentru cei nerăbdători: să-i scoată din minţi până vor învăţa să fie smeriţi şi să aibă... răbdare.

*****

Nicăieri nu-i mai bine ca acasă, spune o vorbă. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar... se poate şi mai bine. :D Şi asta pentru că există un loc (şi nu este singurul, dar acesta mi-e cel mai drag) unde Raiul e mult mai aproape şi liniştea gazdă desăvârşită.


Din când în când, merită şi sufletul un răsfăţ pe cinste, pentru toate câte îndură: schimbări, gânduri, amalgam de sentimente, de senzaţii, de oameni...

*****
După un sfârşit de săptămână superb (şi nu la vreme mă refer), luni mi-am luat visele în palme, le-am sărutat de noapte bună (deşi era ziua) şi le-am aşezat la locul lor, într-un cufăr cu amintiri. Poate va veni şi vremea în care le voi şterge de praf şi le voi elibera spre împlinire...

Task: nu uita să trăieşti!

23 februarie 2010

De când suntem mici, ne tot lovim de "trebuie": trebuie să mănânci, să te faci mare, trebuie să te speli pe mâini, să asculţi de mama, să faci ce spune tata. Când mai creştem şi mergem la şcoală, trebuie să învăţăm bine, trebuie să luăm note mari... După ce trece adolescenţa, pe la 20 şi ceva de ani, "mamă, trebuie să te însori/ măriţi şi tu, să fii în rând cu lumea, ai o vârstă deja". Şi mereu şi mereu trebuie.

Şi până la urmă de ce trebuie, pentru cine ar fi bine de fapt? Puţini explică asta, puţini spun "trebuie să faci ce-ţi place" sau "ce e bine" sau "plăcut lui Dumnezeu". Majoritatea ştiu doar că aşa au făcut ei şi aşa s-au învăţat, deci aşa îi învaţă şi pe alţii. Am auzit atâţia trebuie până acum, încât stau şi mă întreb cât am făcut de drag şi din suflet şi cât pentru că... trebuie.

*****

Şi da, uneori mi-ar plăcea ca realitatea să fie aşa cum scrie Oana Pellea în jurnalul său: un poster. Să tragi de un colţ şi sub el să fie altceva sau să pui ce-ţi place în loc. Uneori aş vrea să iau o pauză lungă din acest tumult al vieţii, să trag aer în piept şi să privesc: în mine, în ceilalţi, în jur. La ceea ce am făcut bine, la bucuriile pe care le-am făcut celor cu care am intrat în contact, la ce am reuşit să aduc în viaţa lor, la ce am învăţat... să mă bucur cu normă întreagă de tot ce-mi atinge sufletul.. de teatru, de cărţi, de parcuri, de oameni, de al meu, de... tot.

*****
Bucuria e o binecuvântare, dar ne place mai mult supărarea, suferinţa. Altfel de ce stăm trişti şi suferinzi mai mult decât veseli, zâmbitori şi cu inima deschisă?

*****
E o ipocrizie cruntă să te plângi de mirosul neplăcut al unui om care, din diverse motive, nu are unde să stea şi unde să se spele, întrebând de ce "trebuie" să suporţi astfel de persoane, când e atâta mizerie în jur? Oare mizeria aceea nu e făcută tot de oameni? Şi-atunci vin şi întreb, cine e mai mizerabil: cel care nu are posibilitate să se îngrijească sau cel care din prea multă comoditate umple străzile şi lumea de gunoaie?

*****
Dintr-o bucată de conferinţă televizată cu Dan Puric pe care am apucat să o văd duminică, mi-a rămas în minte (printre altele) o vorbă de copil de care el a amintit. Pentru că ne tot dorim să moară şi capra vecinului şi poate şi vecinul odată cu capra lui, ce-ar fi dacă ar muri şi dracul vecinului? Am zâmbit şi m-am gândit că în naivitatea şi simplitatea lor, copiii spun adesea lucruri cu adevărat profunde... Cine oare să le-asculte?

*****
Le zice bine şi el, îl citesc cu plăcere de fiecare dată! Cândva trăgeam eu de cei plecaţi, să ne vedem, acum am ajuns să tragă alţii de mine... Şi sper să nu renunţe şi să nu se sature... Mi-s dragi, deşi poate lor nu le-am spus-o niciodată...

Colţuri de viaţă

21 februarie 2010

Cu durerile de suflet nu ai decât două opţiuni: fie le smulgi, ca pe nişte buruieni, fie le înghiţi, taci şi mergi mai departe, aşteptând să treacă de la sine.

*****
Când îţi lipseşte o parte din tine, îi pui o atelă inimii şi ridici o rugă la cer, să fie bine oricum.

*****
Uneori taci într-atât, încât nu-ţi mai aud sufletul respirând. Şi brusc mi se face frig şi teamă, gândind la o zi în care te vei muta printre nori...

*****
Nu s-au inventat camere de filmat mai fidele decât ochii şi mâinile tale şi nu există tandreţe mai mare decât surâsul fiinţei tale, când te topeşti aievea în atingerile viitorului vlăstar...

*****
"Aşteaptă să ţi se întâmple ce trebuie să ţi se-ntâmple. Şi trăieşte ce ţi-e dat, nu ce inventezi sau pipăi că vine..." (Oana Pellea)

Bucăţi. Pentru a câta oară?

20 februarie 2010

Greu. Dor, mult dor. Sentimente amestecate. Drum spre regăsire. Nerăbdare. Acasă. "Acasă" al nostru. Oameni frumoşi. Durere. O ţară care doare... Je reviendrai. La. Un jour...

Welcome back?

15 februarie 2010

I'll be back. Nu ştiu de ce, nu (prea) am motive. Probabil din inerţie, sau din obişnuinţă. Poate o să aflu. Oricum, sunt câţiva oameni care au continuat să creadă în mine. Oare de ce?

Îndemn la... mărturisire

12 ianuarie 2010

Pentru lumea întreagă, dar mai ales pentru tineri. Pentru că se poate şi altfel. Mărturia unui DJ şi "aducerea aminte" a lui Vasy. Nu vă speriaţi de lungimea articolelor, astfel de gânduri şi de experienţe nu se pot descrie în câteva paragrafe. Lectură spre folos!

Ce vrei să te faci când o să fii mare?

Până şi visele frumoase au un sfârşit. Al ei nu a durat decât un an de zile. Atunci, într-o zi de ianuarie, a apucat de picior şansa de a dovedi că poate şi că loviturile pe care le primise de-a lungul timpului au făcut-o mai puternică, deşi i s-au părut nedrepte. După trei ore de străduinţă, cineva a considerat că merită să creadă în ea. Şi peste câteva zile a început perioada de dovedire şi de confirmare: a ei, ca profesionist şi a celei care a văzut ce trebuia în ea. Nu s-a dezamăgit şi nu (crede că) a dezamăgit.

A fost însă dezamăgită de cei care nu ştiu altceva decât să mintă, să manipuleze, să îşi bată joc pentru folosul lor, fără a se gândi vreo clipă la mâna de oameni pe care i-a afectat acţiunile lor. Oameni care au sacrificat multe pentru pasiunea lor, dincolo de orice muncă.

Dar nu o mai miră nimic. Nu îşi mai dă voie. Chiar dacă există dorinţe şi vise pe care le va pune în cui pentru o perioadă, tot mai speră că îşi vor găsi împlinirea. La un moment dat, cu câteva zile înaintea unui eveniment important din viaţa ei, cineva a întrebat-o ce vrea să devină, atunci când va fi mare. Îşi aminteşte că a zâmbit cu tristeţe întrebării care i-a rememorat perioada grădiniţei şi a răspuns că dacă va scăpa vreodată de meseria ei actuală, nu se va mai întoarce niciodată la ea. Acum ştie că îi va fi greu să renunţe la ceea ce îi place, însă mai mult decât orice, vrea să ştie să fie om. Şi de-abia apoi prietenă, iubită, soţie, mamă, fiică...

... Până şi visele frumoase au un sfârşit. Al ei nu a durat decât un an de zile, dar i-a rămas credinţa.

Trei dorinţe internautice

8 ianuarie 2010

1- "fete care vor căsătorie"- se găsesc, probabil, pe net, însă în mod sigur nu scrie asta pe fruntea lor, la statusuri sau în profile; depinde însă de care fete se caută: unele care să rămână "la bine şi la greu" sau unele care să plece când ţi-e lumea mai dragă;

2- "fete frumoase şi bogate care sunt în căutare de băieţi"- ei bine, unele dintre ele caută în Bamboo, pe la Mamaia sau alte destinaţii exotice; nu ştiu dacă sunt neapărat şi frumoase şi bogate, dar cel mai adesea caută băieţi frumoşi şi bogaţi (nu spiritual, nu vă amăgiţi); dacă respectaţi criteriile, poate aveţi o şansă, dar să nu vă miraţi că rămâneţi singuri când apare altul, sigur are mai mulţi bani, dacă nu e mai frumos.

3- "ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face" are exact înţelesul care se observă, nu are nevoie de "traducere" sau cine ştie ce "interpretare"; poate doar de o mică inversare de topică, pentru unii...

Puterea voinţei: Cornel, orfanul român născut fără mâini, care a ajuns student la Oxford

"Nu e usor sa reusesti sa te afirmi intr-o lume care pare potrivnica. Si asta cu atat mai mult cand ai un handicap. Cu toate astea, un baiat orfan din Romania, nascut fara ambele brate, are din plin motive sa fie fericit si sa sarbatoreasca: a obtinut un loc la Universitatea Oxford. Potrivit "Daily Mail", cuplul britanic, Ken si Doreen Munn, l-a adoptat pe Cornel Hrisca-Munn, acum in varsta de 18 ani, in 1992, dupa ce parintii sai biologici au fost ucisi in tara natala. Cornel a venit pe lume cu un handicap: nu are antrebratele, astfel incat nu poate sa manance singur sau sa se spele. Cu toate astea, fiind pasionat de muzica, el a reusit, in mod incredibil, sa treaca "peste un munte de obstacole" si in 2007 a iesit pe locul doi la un concurs national de batut la tobe. Acum, el are ocazia sa studieze materiile sale preferate, teologie si filosofie, la Keble College, Oxford, incepand cu luna septembrie.

Mama adoptiva, Doreen, in varsta de 67 de ani, s-a declarat "foarte incantata" de baiatul pe care l-a crescut la locuinta familiei, din Whittington, Worcester. "Pentru Cornel, este o realizare importanta ca a intrat la Oxford. Sunt foarte mandra de el. Sa vii din Romania si sa treci prin toate problemele cu care s-a confruntat el, este pur si simplu fantastic", a declarat femeia. In 2004, tanarul a obtinut un premiu Pride of Britain, pentru activitatea sa caritabila si un an mai tarziu a infiintat fundatia The Cornel Trust, pentru a-i ajuta pe altii copii romani cu dizabilitati. Cornel insusi a strans mii de euro si a mers in tara natala, ca mentor pentru cei cu handicap. Acum, el spera ca, dupa ce isi va termina studiile la Oxford, sa continue activitatile de caritate. Pentru a putea lua notite la cursuri, tanarul va folosi un dispozitiv atasat bratului, care ii va permite manuirea unui stilou.

"Este un mare soc faptul ca am fost acceptat la Oxford, inca nu-mi vine sa cred, dar sunt foarte incantat. Am fost atat de binecuvantat cu posibilitatile pe care le-am avut, incat am vrut sa le ofer si altora sansa de a avea aceleasi oportunitati. Faptul ca imi lipsesc antebratele nu ma opreste sa fac ceea ce imi place cel mai mult", a declarat Cornel. Totodata, un purtator de cuvant al Universitatii Oxford a precizat ca Munn nu este un cay singular, multi tineri cu dizabilitati reusind sa fie studenti la prestigioasa universitate. "Suntem incantati ca ii putem oferi lui Cornel un loc la universitate si credem ca va fi un student valoros pentru noi", a mai adaugat purtatorul de cuvant, conform sursei citate. " (scris aici ; mai multe detalii aici şi aici)
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS