"Mai demult erau cruci de lemn şi suflete de aur; acum sunt cruci de aur şi suflete de lemn."

29 decembrie 2009

Azi am avut o bucurie. O prietenă plecată departe mi-a spus că se va întoarce, ca să facă ceva în ţara asta, care se duce de râpă. Oare câţi dintre cei care pleacă, se gândesc la fel?

La o plimbare şi o sesiune de cumpărături, însă, am început să mă întreb dacă se merită să se întoarcă. Deşi centrul oraşului e cât se poate de luminat şi de frumos, oamenii umbresc totul cu atitudinea lor. Petarde şi artificii vândute la negru, muzică de mahala, că de populară nu poate fi vorba, limbaj de dai cu el în pereţi, cum îmi place mie să-i spun, regulile bunului simţ, să nu mai zic de bunele maniere, de mult răstignite. Nimeni nu pare să mai ştie că cei care ies dintr-un magazin au prioritate, sunt grăbiţi, vorbesc tare, nu se uită pe unde merg. Deci se poate şi în provincie, nu doar în Bucureşti.

Oare când ne-am pierdut pe drum, când am uitat cine suntem şi cum să ne comportăm? Mai sunt şanse să aflăm? Posibil, atâta timp cât nu ne mai răzvrătim, strigând cât ne ţin plămânii că e democraţie şi fiecare face ce îl taie capul.

Poate că, la fiecare sfârşit de an, ar trebui să ne propunem să schimbăm ceva în atitudinea noastră. Şi să lăsăm deoparte goana după lenjerie intimă roşie, după grămada de cumpărături şi îmbuibatul, că altfel n-am cum să-i spun, cu mâncare şi băutură, de parcă tot anul am fi trăit cu aer. Norocul nu vine de la o pereche de boxeri roşii, iar anul următor nu e mai bun dacă punem pe masă somon, struguri negri sau mai ştiu eu ce alte delicatese. Când îţi pierzi identitatea, fie ca om, fie ca popor, când uiţi să crezi şi să mărturiseşti, când renunţi la principii şi valori ca să faci ceva contrar ideilor tale doar pentru că "aşa e moda", nici măcar "bafta" nu te mai poate ajuta!


" -Fereastra aceea prin care priviţi cu speranţă spre România, unde este, domnule Puric?
- În Biserică, către Dumnezeu... "

" Norocul face parte din toaleta ateului. Creştinul nu are noroc. N-aţi văzut? Unul zice: "Baftă!", celălalt zice "Doamne ajută!". Fiţi atenţi, ce diferenţă!"

" Şi Cel de Sus, vorba părintelui Nicolae Steihardt, nu răspunde la apeluri telefonice: "Alo? Am cancer!" Coboară El! Important e ca tu să te rogi. Ştiţi cum spunea Arsenie Boca, un mare părinte: "Omul, în genunchi în faţa lui Dumnezeu, este mult mai mare". Şi, dacă stai în genunchi în faţa lui Dumnezeu, poţi să te ridici în picioare în faţa lumii şi să o înfrunţi."

Anunţ administrativ

28 decembrie 2009

Blog în pauză. Răbdare vă rog, încetul cu încetul o să reapară şi blogroll-ul şi toate. La bună recitire!

P.S.: În eventualitatea unei nereveniri până la sfârşitul anului, vă urez să-l terminaţi cu bine! Iar cel care va veni, să vă aducă lucrurile de care aveţi nevoie! :)

Dreams do come true!

23 decembrie 2009


Ce sanse sunt sa joci intr-un campionat tocmai cu idolul tau si sa-l si invingi? Cum sa-ti urmezi visele, dar sa-ti si pastrezi relatia cu tatal care te ameninta ca te da afara din casa, daca nu renunti la ceea ce iti doresti?

Intr-o vreme in care "Avatar" cucereste topurile, eu (indraznesc sa) va recomand un film ceva mai vechi, despre vise, perseverenta si puterea vointei. Descoperiti si voi nu neaparat "Cel mai frumos joc" ("The Greatest Game Ever Played"), ci "jucatorul" din voi!

P.S.: Imposibilul poate deveni posibil! Cum? Cu entuziasm si credinta, ca s-o parafrazez pe draga mea hangita!

Puterea, bat-o vina!

13 decembrie 2009

Oamenii sunt greu, tare greu de mulţumit. Iar dacă e vorba de femei, cu atât mai mult. Dacă mai sunt şi şefe, să te ţii: niciodată n-o să ai convingerea că în sfârşit ai făcut un lucru bine. Undeva, cumva trebuie să fie o greşeală, chiar dacă ţie ţi se pare totul în regulă. Şi asta e o concluzie generală, deşi nu am făcut niciun sondaj să ajung la ea.

Recitind ce-am scris, îmi dau seama că nu mi-ar plăcea de mine ca şefă, oricât aş susţine eu că nu aş fi la fel. Ce-i drept, nu-mi doresc o asemenea responsabilitate, n-au decât să se omoare alţii/ altele pentru ea.

Aripi

Captivitate

Şi dacă...?

7 decembrie 2009

Şi dacă o să vreau să plec, o să vii cu mine?

Când o să mi se facă dor de un timp anume, o să înţelegi? Când nu voi vrea să privesc în urmă, vei privi cu mine înainte?

Când o să-mi fie greu şi o să cad, o să mă ridici? O să-mi ţii chipul în căuşul palmelor tale, aşa cum ai ţine un copil cu speranţă în ochii curioşi? Când voi greşi, îmi vei arăta de ce?

Şi dacă se va întâmpla să nu mai cred, mă vei ajuta să ajung înapoi în matcă?


* foto by me

Elena Farago (1878- 1954)

6 decembrie 2009


Iubeşte-mi mâinile...

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au ştiut să-ţi spună,
În care n-au putut să-ţi dea
Atât cât ar fi vrut,
Atâta – cât poate doru-ţi le cerea
În dragostea,
În îndoiala,
În deznădejdea unei clipe...

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ţi
Şi prea curând se duc de tot...

Dezleagă-mi sufletul de vina
Că în curând n-am să-ţi mai pot
Aduce-n mâini
Şi-n ochi
Durutul,
Târziul zâmbet de lumină...

(Din volumul "Şoaptele amurgului", 1920)

Oameni de zăpadă

Când în jur nu-i decât furtună, tot ce pot să fac e să aştept fulgii de zăpadă... să mă ningă, să mă acopere, să-mi liniştească tumultul, să purifice tot... Să-mi inventeze o altă lume...

Suntem doar nişte călători în timp!

4 decembrie 2009

Cum ar fi să te îndrăgosteşti de un bărbat care dispare când te aştepţi mai puţin şi pe care nu ştii când îl vei revedea? Ce înseamnă viaţa alături de un om care încearcă să păcălească timpul, dar şi pe el însuşi, ca să stea mai mult cu femeia iubită? Cât de puternică poate fi dragostea şi cât de multe poate ea? Aceste răspunsuri şi multe altele în filmul "Soţia călătorului în timp". Cei care au văzut "Notebook" o vor recunoaşte cu siguranţă pe actriţa din rolul principal.

Eu mă gândesc doar că nu e nevoie să călătorim (fizic, pentru că mental şi sufleteşte o facem des) în timp, ca să fim nesiguri pe existenţa noastră şi a celor din jur. Azi suntem, mâine... nu se ştie. Şi poate că ACUM, AZI ar trebui să începem să trăim cum se cuvine. Să fim mai puţin răi, mai puţin egoişti, mai calzi, mai tandri, mai blânzi, mai... etc. Să trăim clipa, da, dar cu responsabilitatea consecinţelor. Pentru că "a trăi clipa" nu înseamnă să te dai peste cap în fel şi chip, să dai iama în primul "Coffee shop" după "Maria (şi) Juana", sau să te întinzi în n paturi alături de primii/ primele care îţi ies în cale şi exemplele pot continua. Cine alege să trăiască aşa clipa, va simţi, fără îndoială, frustrarea de după, sentimentul de goliciune, de singurătate, de "nu merit nimic" sau "nimeni nu mă vrea". Pentru că, la urma-urmei, dacă alegi să nu te respecţi şi să te comporţi aşa, cum ai putea pretinde să fii respectat/ă?

E drept, suntem oameni şi greşim. Dar avem dreptul să ne pară rău, să ne scuturăm de praf, să ne ridicăm şi să continuăm să trăim. Dacă, totuşi, nu ne pare rău? Mai bine să nu încercăm să aflăm!

P.S.: Să nu se înţeleagă greşit, nu am nimic cu nimeni, fiecare e liber să trăiască aşa cum vrea, atâta timp, însă, cât o face în cunoştinţă de cauză, cât ştie ce îl aşteaptă. Pentru că toţi alegem, în fiecare clipă, dar câţi dintre noi suntem dispuşi să ne asumăm ce va urma, bun sau rău?
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS